Revista Art-emis
30 august 1940, Diktatul de la Viena (1) PDF Imprimare Email
Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu   
Miercuri, 27 August 2014 14:50

Diktatul de la Viena - 30 august 1940, art-emisÎn vara anului 1940, la scurt timp după înfrângerea Franţei, România s-a aflat într-o situaţie extrem de dificilă, pierzând într-un timp extrem de scurt circa 100 000 kmp şi 7.000.000 de locuitori, care au intrat, prin presiune şi dictat, în componenţa Uniunii Sovietice, Ungariei şi Bulgariei.[1] În urma ultimatumurilor din iunie 1940, Uniunea Sovietică a anexat 44.442 kmp şi 3.190.000 de locuitori în Basarabia şi 5 220 kmp şi 596 000 de locuitori în nordul Bucovinei. Prin dictatul de la Viena, Ungaria a ocupat 43 492 kmp şi 2 628 238 locuitori, în timp ce prin tratatul de la Craiova Bulgaria a încorporat un teritoriu cu o suprafaţă de 7.142 kmp şi 412.105 locuitori. Aceasta, în pofida faptului că în perioada interbelică diplomaţia română, urmărind menţinerea integrităţii, independenţei şi suveranităţii statului naţional unitar, a promovat o politică de pace şi prietenie cu toate statele vecine, neridicând vreodată vreo pretenţie teritorială faţă de acestea.[2] Politica revizionistă a Ungariei a fost declanșată cu mult timp înainte de dictatul de la Viena, guvernul de la Budapesta refuzând, încă din 1918, să recunoască unirea Transilvaniei cu România. La 27 iunie 1940, în încercarea de a evita un atac din partea Ungariei şi Bulgariei, Carol al II-lea a cerut Germaniei să exercite „o influenţă moderatoare” asupra acestora. La rându-i, ambasadorul ungar la Berlin a înaintat (în aceeaşi zi) lui Ernst Woermann, director ministerial la Departamentul politic al Ministerului de Externe german, un Memorandum în care se arăta că în condiţiile în care România ar fi făcut concesii teritoriale Uniunii Sovietice, guvernul ungar considera acest lucru drept „o discriminare flagrantă împotriva Ungariei a cărui efect pentru opinia publică va duce chiar la consecinţe imprevizibile”. În pofida sfatului oferit de Joackim von Ribbentrop, ministrul de Externe german, de a păstra pacea”, guvernul ungar a decis mobilizarea generală şi a sporit forţele concentrate la frontiera cu România.

La 4 iulie 1940, după ce Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia şi partea de nord a Bucovinei, Hitler a sugerat lui Carol al II-lea să înceapă negocieri cu Ungaria şi Bulgaria în problema revizuirilor teritoriale”. Răspunzând Führer-ului (6 iulie 1940), regele Carol al II-lea a arătat că era de acord cu iniţierea negocierilor”cu guvernele ungar şi bulgar, pronunţându-se pentru o strămutare reciprocă extensivă de populaţii”, pe principiul etnic, în condiţii bine determinate. Nemulţumit de acest răspuns, Hitler a replicat dur (15 iulie), făcând cunoscut că orice încercare de a evita pericolele” care planau asupra României prinmanevre tactice de orice fel” era sortită eşecului. Mai devreme sau mai târziu - preciza cancelarul german -, şi probabil într-un timp foarte scurt, rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României”. Recomandând împăcarea de bună credinţă” cu Ungaria şi Bulgaria, el afirma apoi că o revizuire a devenit inevitabilă” şi a atras atenţia că în caz de refuz Germnaia nu va mai manifesta nici un interes faţă de dezvoltarea ulterioară a evenimentelor din sud-estul Europei”. Răspunsul lui Carol al II-lea, şi implicit al guvernului român, a fost transmis la 26 iulie 1940, cu prilejul vizitei pe care Ion Gigurtu, primul-ministru român, şi Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, au făcut-o în Germania. Cu acel prilej regele sugera, în scrisoarea adresată Führer-ului, că reglementarea diferendelor dintre România, Ungaria şi Bulgaria trebuia să se facă simultan cu toate celelalte aranjamente ce sunt în perspectivă în estul european şi care sunt destinate, în concepţia Axei, să realizeze un echilibru mai drept şi mai durabil în această parte a lumii”. Considerând că în abordarea acestor probleme trebuia să predomine punctul de vedere al dreptăţii fiecărui popor”, Carol al II-lea a făcut cunoscut că România nu se putea abate nici o clipă de la principiul etnic”, care putea fi soluţionat, în mare măsură, prin schimburi de populaţie”, în acest scop fiind necesară intervenţia”permanentă a puterilor Axei şi nu arbitrajul” acestora pe care guvernul român nu-l dorea. Conform Notei întocmită de Paul Schmidt, translatorul lui Hitler, prestaţia celor doi demnitari români în discuţia avută cu Hitler a fost lamentabilă, Ion Gigurtu declarând că România era pregătită pentru concesii”, că guvernul roman spera ca cei doi vecini revizionişi să fie rezonabili şi să-şi formuleze pretenţiile în nişte limite care să permită obţinerea unei stări de pace în Balcani”. Întrebat ce suprafaţă era pregătitguvernul român să cedeze Ungariei, Ion Gigurtu a făcu cunoscută cifra de 14.000 kmp, ca și când aceștia nu erau pământ românesc.

Percepând adevăratul sens al mesajului german, Carol al II-lea a decis (3 august) să înceapă negocierile cu Budapesta, pornind de la principiul că nu se va admite o eventuală modificare a situaţiei actuale decât bazată pe principiul unui schimb de populaţie, în baza căruia nici un român nu ar urma să treacă sub stăpânirea ungurească”. În aceeaşi zi însă Teleki Pál a înaintat un Pro-Memoria” lui Benito Mussolini prin care făcea cunoscut că Ungaria respingea ideea oricărui schimb de populaţie cu România şi cerea sprijin italian pentru anexarea întregii Transilvanii şi stabilirea frontierei dintre România şi Ungaria pe întregul arc carpatic”.Graniţa Carpaţilor - mai menţiona primul-ministru ungar, ca şi cum s-ar fi referit la cursul Tisei - este de neschimbat”. O săptămână mai târziu, Horty Miklos avea să declare şi el lui Hitler: Stăpânirea Carpaţilor este pentru noi o problemă vitală”. Ştiind precis ce dorea şi urmărind cu fermitate îndeplinirea obiectivelor, guvernul de la Budapesta a declarat că relaţiile cu guvernul roman nu erau de natură minoritară” ci teritorială” şi a respins de la început ideea schimbului de populaţie, cu care s-a amăgit o vreme guvernul roman. Concomitent, diplomaţia ungară a acreditat ideea că în relaţiile cu românii nu se putea discuta decât prin forţă”.Acest lucru a reieşit cu claritate şi din Aide-Mémoire”-ul înaintat guvernului român, la 10 august 1940 (întocmit şi datat însă 7 august acealşi an), în timpul vizitei de la Budapesta a lui Raoul Bossy, plin de neadevăruri istorice şi jignitor la adresa României, prin care se arăta că nu va fi pace şi înţelegere sinceră între Ungaria şi România fără rezolvarea problemelor teritoriale”. În acest sens Ungaria era dispusă să facă sacrificii foarte serioase”şi să accepte apoi ideea schimbului de populaţie”: ungurii şi românii (de pe întregul cuprins al celor două state) aflaţi în această situaţie urmând să fie consultaţi şi să-şi exprime dorinţa în care ţară doreau să locuiască în continuare.

În documentul similar întocmit în aceeaşi zi (10 august 1940), guvernul român a apreciat că deplasarea de frontieră nu poate fi oportună decât în măsura în care poate mări spaţiul vital al statelor care au de repatriat în cadrul lor teritorial conaţionali care s-ar afla în cadrul teritorial al unui alt stat”.Deoarece chiar şi acestcriteriu favoriza Ungaria, guvernul de la Budapesta l-a acceptat şi a făcut cunoscut, a doua zi, că acceptă discuţiile bilaterale. Începute la 16 august 1940, la Turnu Severin, tratativele româno-ungare au intrat în impas de la început deoarece, Hory András, şeful delegaţiei ungare, a prezentat un alt Aide-Mémoire prin care guvernul ungar propunea o împărţire a teritoriului în litigiu”, Ungariei urmând să-i revină, conform hărţii anexate, 69.000 kmp (trei pătrimi din Transilvania) locuiţi de 3.900.000 de locuitori, din care 2.200.000 erau români. Respingând această nebunească” (după Mihail Manoilescu) propunere ungară, Valer Pop, şeful delegaţiei române a propus întreruperea discuţiilor până la 19 august. La reluarea acestora a făcut cunoscut că memoriul ungar din 16 august dovedea incompatibilitatea totală” a concepţiei ungare cu cea română, că propunerea ungară viza o frontieră ,,cu totul arbitrară”, care nu decurgea ,,din nici un principiu”. Considerând cererea ungară ca fiind ,,exorbitantă”, şeful delegaţiei românea susţinut principiul schimbului de populaţie”. La reluare, Hory András a susţinut punctul de vedere al guvernului ungar, declarând că fără modificarea frontierei orice discuţie ar fi lipsită de elementele indispensabile unei negocieri utile şi serioase”. În replică Valer Pop a reafirmat că dacă guvernul ungar dorea repatrierea ungurilor din Ardeal” discuţiile puteau continua. Altfel, nu, căci câtă vreme există o Românie şi o armată română tezele teritoriale nu se discută şi nici pământ românesc nu se cedează. Jamais, á tout jamais”. La încercarea lui Hory András de a se discuta cel puţin asupra teritoriului locuit de secui, şeful delegaţiei române a declarat că şi aceasta face parte în mod organic din pământul românesc şi asupra cedării lui nu se poate nici negocia, nici ajunge la un accord, niciodată”. Dacă însă Budapesta dorea să-i aibă pe secui putea să-i includă în problema schimbului de populaţie. Insistând asupra modificării frontierei româno-ungare, şeful delegaţiei ungare a rugat, înainte de a se deplasa la Budapesta pentru informarea guvernului său, să i se dea cel puţin o vagă imagine”asupra noului contur al acesteia în urma schimbului de populaţie. I s-a răspuns că acest lucru se putea şti în mai puţin de 24 de ore” după ce Ungaria va accepta definitiv principiul etnic şi va face cunoscut numărul de unguri pe care dorea să-i primească din Ardeal.

Revenit la Bucureşti, ministrul plenipotenţial german a declarat lui Valer Pop şi Mihail Manoilescu, la 23 august, că pentru România existau doar două soluţii: una minimală - cedarea a circa 21.000 kmp (fără judeţul Arad), alta maximală - circa 27.000 kmp (cu judeţul Arad). Românii au răspuns că ambele soluţii erau exagerate. În aceeaşi zi, la Belgrad, ministrul plenipotenţial ungar a întrebat direct dacă Budapesta putea conta pe neutralitatea binevoitoare a Iugoslaviei în cazul unui conflict armat cu România. Întors şi el de la Budapesta, Hory András a făcut cunoscut, la 24 august, la Turnu Severin, lui Valer Pop că guvernul ungar nu vrea, nici nu poate face să emigreze secuii de la vetrele lor, niciodată şi sub nici o condiţie”. Apoi a întrebat, tranşant, dacă România doreşte sau nu să desemneze teritoriile pe care este gata a le retrocede Ungariei”, în caz de refuz negocierile nemaiavându-şi rostul. La fel de ferm a fost şi răspunsul lui Valer Pop, care a declarat, în conformitate cu decizia Consiliului de Coroană din 23 august: Nu putem lua în consideraţie, nici astăzi şi nici în viitor, propuneri care trec sub stăpânire străină chiar şi numai un singur român”. Încercând să obţină continuarea discuţiilor, minstrul român de Externe a cerut lui Valer Pop să fie mai conciliant şi să comunice lui Hory András că în curând partea română va prezenta propuneri concrete şi în ceea ce privea teritoriul ce urma să fie cedat. După mai multe discuţii, în contradictoriu, Mihail Manoilescu a acceptat punctul de vedere susţinut de Valer Pop în discuţiile cu Hory András. Totuşi, cu prilejul reîntâlnirii dintre cei doi negociatori, Valer Pop a formulat o nouă propunere românească, în următorii termeni: „Guvernul român este dispus a face o propunere însoţită de o hartă, cu indicarea frontierei rezultând din aplicarea schimbului de populaţie pentru toţi ungurii din Ardeal, în afară de secui. Întinderea teritorială a propunerii României este în mod absolut condiţionată de efectiva deplasare a acestor unguri din Ardeal, fără de care contrapropunerea noastră nu are nici un sens şi nici o valabilitate”. În final, la dorinţa delegatului ungar, discuţiile au fost declarate închise, cele două delegaţii părăsind în cursul nopţii de 24 spre 25 august oraşul Turnu Severin.

Preocupat însă de cursul pe care urma să-l ia „controversa”româno-germană şi dorind „să evite cu orice preţ o criză în Balcani”, Joackim von Ribbentrop a propus lui Galeazzo Ciano, la 26 august, să fie convocaţi la Viena miniştri de Externe român şi ungar, unde să li se dea „sfaturile amicale” ale Axei în vederea găsirii unei soluţii. Diplomatul german a mai precizat că oferta trebuia însoţită şi de un „avertisment” în sensul că „cel care nu acceptă sfatul ia asupra sa întreaga responsabilitate a consecinţelor viitoare”. Cunoscând interesul Germaniei pentru menţinerea liniştii în estul Europei şi dându-şi seama că pretenţiile Budapestei nu se puteau realiza decât printr-un arbitraj (în realitate, dictat) al puterilor Axei, Ungaria a recurs la şantaj lăsând să se înţeleagă că va ataca România. Pentru a incita spiritele, avioane ungare au zburat deasupra teritoriului românesc până la Braşov. Concomitent, convocat de urgenţă în Germania, la 27 august, Wilhelm Fabricius a indicat lui Joackim von Ribbentrop o linie de demarcaţie româno-ungară prin care România pierdea unele regiuni de la graniţa vestică. Considerând că teritoriul oferit Ungariei era prea mic, ministrul de Externe german a adăugat şi oraşul Cluj, după care Carl Clodius a plusat pentru Ungaria reuşind să-şi convingă interlocutorii că şi regiunea secuiască trebuia „să aparţină neapărat Ungariei”. Punând pe prim plan interesele germane, Hitler avea să decidă, în final, că noua linie de demarcaţie româno-ungară trebuia să asigure stăpânirea (prin intermediul Ungariei) a crestelor Carpaţilor Orientali, pătrunderea până în apropiere de Braşov pentru a „proteja” zona petroliferă. Concomitent, Ungaria şi România trebuiau dezbinate în aşa fel încât să fie ţinute ca „două bucăţi de fier incandescente şi de a le modela în interesul Germaniei”, aşa cum avea să recunoască şi Joackim von Ribbentrop. În acest scop s-a decis să nu se poarte discuţii cu nici una dintre cele două delegaţii, ci „la un moment dat” să li se supună „o hartă comună germano-italiană”cu linia de demarcaţie, care „să nu mai constituie un subiect de discuţie”.Odată stabilită procedura, cei doi miniştri de Externe ai Axei au împachetat harta şi s-au deplasat în seara zilei, cu avionul, spre Viena. Pentru a se evita orice surpriză, Germania a intensificat pregătirile militare, Înaltul comandament al Wehrmacht-ului ordonând, în conformitate cu directivele date de Hitler la 26 august, ca în trei zile să fie pregătite patru divizii blindate, două divizii motorizate, unităţi de paraşutişti şi trupe aeropurtate pentru a ocupa zona petroliferă de la Ploieşti.

În aceeaşi zi (27 august), ministrul român de Externe a fost invitat să participe, la 29 septembrie, la Viena, la „o convorbire” asupra relaţiilor româno-ungare, pentru aceasta trebuind să fie însărcinat cu depline puteri. Convins că în Capitala Austriei urmau să aibă loc negocieri, Carol al II-lea a cerut delegaţiei române să acţioneze pentru aplicarea principiului etnic şi a schimbului de populaţie, luând în calcul şi limitele eventualei cedări teritoriale: între 10.000 şi 18.000 kmp.

- Va urma -

Grafica - Ion Măldărescu

----------------------------------------

[1] Pe larg: Alesandru Duţu, Maria Ignat, 1940. Drama României. Rapt şi umilinţă, Bucureşti, 2000; Giurcă Ion, Drama României Mari, Bucureşti, 2000; Muşat Mircea, Ardeleanu Ion, Drama României Mari, Bucureşti, 1992. Vezi şi Alesandru Duţu, Modificarea statu-quo-ului teritorial european. 1938-1941. Preliminarii, conţinut şi consecinţe, Bucureşti, 2005.

[2] Pe larg: Moisuc Viorica, Premisele izolării politice a României, 1919-1940, Bucureşti, 1991; Ioan Talpeş, Diplomaţie şi apărare. Coordonate ale politicii externe româneşti, 1933-1939, Bucureşti, 1988; Mihai Retegan, În balanţa forţelor. Alianţele militare româneşti interbelice, Bucureşti, 1997.

footer