Revista Art-emis
Evenimentele de la 23 august 1944 şi urmările acestora PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Tiberiu Tănase   
Sâmbătă, 23 August 2014 02:26
Col. (r) Dr. Tiberiu Tănaseart-emisInformări ale structurilor de ordine şi informaţii prezentate autorităţilor române, înainte de declanşarea evenimentelor
 
Partidul Comunist (din România) dădea să înţeleagă membrilor săi că, după război, le revine o sarcină grea şi relativ de durată, de a se pregăti în vederea creării condiţiilor necesare pentru ocuparea ţării.
 
Planurile şi acţiunile de trecere a României în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice (1944), precum şi cele de instaurare regimului comunist (1944-1947), au fost pregătite înainte de actul de la 23 august 1944. Acţiunile „Partidului Comunist” accentuate de la începutul anului 1943, vor culmina în anul următor  1944  cu elaborarea unor planuri[1] şi alianţe[2] pe baza cărora se va ajunge la instaurarea unui regim de tip stalinist (comunist) în România după actul de la 23 august 1944. Existenţa unor planuri şi derularea unor acţiuni premergătoare evenimentului de la 23 august 1944, demonstrează faptul că România, fusese abandonată de anglo-americani, şi intrase în zona de „hegemonia a Moscovei”, care elabora planurile de instaurare a regimului comunist în România, cu aprobarea tacită (probabil) a aliaţilor anglo-americani. Edificatoare au fost în acest sens cuvintele ministrului de externe britanic Anthony Eden, care în martie 1943, preciza poziţia Marii Britanii, faţă de România: „Noi (Marea Britanie - n.r.) nu vrem să acceptăm nici un angajament sau să întreprindem vreo acţiune fără deplină cunoştinţă şi consimţământul guvernului sovietic”.[3]
 
Care erau planurile Uniunii Sovietice în 1943?
 
Existenţa Internaţionalei a III-a Comunistă (Kominternul)[4] la Moscova, a creat o serie de greutăţi raporturilor de alianţă ale Moscovei, cu ţările capitaliste, în special cu Anglia şi Statele Unite. După ce în anul 1939, Uniunea Sovietică, semnase cu Germania, pactul de neagresiune „Ribbentrop-Molotov”[5], pentru a nu fi suspectată de noii aliaţi, anglo-americani şi pentru a face să dispară opoziţia pe care o întâmpinau guvernele acelor state (Anglia şi SUA), la 20 mai 1943 - este dizolvată formal şi Internaţionala a III-a Comunistă.[6] După dizolvare secţiunile Cominternului din toate ţările lumii, trebuiau să apară în faţa maselor populare ca mişcări locale şi spontane cu caracter naţional, şi nu ca mişcări importante şi întreţinute din afară.[7] Dizolvarea Internaţionalei a III-a ordonată la 20 mai 1943, a produs în primul moment confuzie în rândurile Partidului Comunist din România. Pentru evitarea defecţiunilor de lansează lozinca: „Desfiinţarea este numai aparentă, continuaţi activitatea”.[8] Dizolvarea Cominternului[9], a dat posibilitatea Centralei Comuniste[10], de la noi să elimine oamenii slabi sau dubioşi, pe care i-a trimis în noile comitete antifasciste şi de pace în timp ce elemente capabile hotărâte au rămas să ducă lupta cu vechile organizaţii în condiţii de deplină conspirativitate. Aceste elemente formau osatura mişcării comuniste de la noi, din rândurile cărora se vor recruta oameni pentru a executa acte de distrugere şi teroare. Masele populare trebuiau convinse că potenţialul de război al fasciştilor este epuizant, iar viitoarea ofensivă a Uniunii Sovietice, nu va mai putea fi stăvilită datorită armamentului, moralului soldaţilor şi aprovizionării. Trebuia provocată o „agitaţie” permanentă şi puternică în rândurile muncitorilor pe tema salariilor, desfiinţarea lucrului în acord şi de noapte, procurarea de alimente şi de articole de îmbrăcăminte, probleme care bine speculate puteau aduce muncitorii într-o stare revoluţionară.[11]
 
Propaganda care se făcea în rândurile tineretului universitar şi şcolar avea ca bază de agitaţie problema recuceririi Ardealului. Pentru agitarea ţărănimii se avea în vedere răspândirea zvonului că recolta va fi pur şi simplu confiscarea pentru nevoile armatei germane cât şi pentru hrana popoarelor din Europa. Acţiunile comuniştilor pregătite şi dirijate de la Moscova, s-au intensificat odată cu anul 1944, pe măsură ce trupele sovietice înaintau spre România. La 2 august comandamentul suprem sovietic emitea un ordin pentru Frontul al II-lea şi al III-lea Ucrainian, în vederea pregătirii şi executării unei ofensive asupra frontului românesc cu obiectivul: Ocuparea liniei Bacău-Leora-Tarutino-Moldova: şi o înaintare ulterioară spre Focşani-Galaţi-Ismail”.[12]Rapoartele operative din 18 şi 19 august, arătau cu certitudine iminenţa unei ofensive sovietice, pe frontul Moldovei, care se declanşa în ziua de 20 august 1944 în sectorul Iaşi-Chişinău.[13] În aceste condiţii, comitetul central al partidului comunist din România transmitea instrucţiuni organizaţiilor regionale şi locale pentru crearea în cadrul fiecărei formaţiuni, a unor grupa de acţiune, ce vor primi misiuni importate de sabotaj, acte de teroare[14], între care şi otrăvirea puţurilor care deserveau armatele germane şi române.[15] De asemenea, printre refugiaţii din Bulgaria, Bucovina şi Moldova de strecuraseră agenţi sovietici şi partizani ce aveau în bagaje arme şi muniţii, pentru a le folosi la momentul oportun.[16] Propaganda în rândurile populaţiei se intensificase, spre a o determina la acţiuni contra ordinei sociale. Pentru ca această propagandă să aibă succes se spunea că germanii se vor retrage şi vor lăsa numai trupele române să lupte contra ruşilor.[17]
 
 
În speranţa salvării României de la un dezastru iminent conducătorii partidelor naţional-ţărănesc şi naţional-liberal acceptaseră tratativele cu socialiştii şi chiar cu comuniştii. Constituirea Blocului Naţional Democrat[18], la 20 iunie 1944, pe baza acordului[19] celor patru partide politice importante, în care se auto-inclusese şi Partidul Comunist, s-a realizat la insistenţele guvernului de la Moscova, care prin intermediul organizaţiei sale din ţară, partidul comunist, urmărea instaurarea regimului comunist şi în ţara noastră.[20] Tratativele începute în luna octombrie 1943[21], au fost reluate la insistenţele Moscovei[22], la 14 iunie, iar în ziua de 20 iunie 1944, se încheia acordul istoric de constituire a Blocului Naţional Democrat, care în final preciza Formaţiunile politice care alcătuiesc, Blocului Naţional Democrat îşi păstrează întreaga independenţă ideologică şi politică, acordul intervenit neprivind decât punctele fixate, dar, pe care PCR nu dorea şă le respecte[23], lucru menţionat de altfel şi în unele documete ale Servciului Special de Informaţii, subliniindu-se faptul că gruparea comunistă îşi va relua libertatea de acţiune şi va refuza să mai conlucretze cu partidele burgheze, imediat după semnarea armistiţiului.[24]
 
Dar, ceea ce urmăreau comuniştii prin succesul tratativelor pentru constituirea Blocului Naţional Democrat, aflăm şi din Comunicatul Subsecretariatului de Stat al Poliţiei[25], din 14 iunie 1944:
- o formulă politică de tranziţie spre un regim comunist;
- angajamente cu democraţii de centru prin persoane ca Pătrăşcanu şi Constantinescu-Iaşi care nu aveau competenţă şi puteau fi dezavuaţi la momentul oportun de conducerea partidului comunist;
- dirijarea atenţiei organelor de siguranţă spre acei presupuşi şefi comunişti, în timp ce adevăraţii conducători ai mişcării comuniste subterane să-şi poată dezvolta acţiunea lor din umbră;
- intensificarea, astfel mai liberă a acţiunilor de spionaj;
- declanşarea unor serii de acte de sabotaj la momentul socotit ca propice;
- provocarea de tulburări atunci când Moscova, ar cere acest lucru în vederea instaurării unui regim comunist, care fiind dirijat de şefii comuniştilor români stabiliţi în Uniunea Sovietică, precum, Doncea, Ana Pauker, Boris Stefanov, Ştefan Foriş, şi care ar putea chiar cere sub o formă oarecare anexarea la U.R.S.S.[26]
 
Comunicatul Subsecretariatului de stat al Poliţiei demonstrează că al Moscova, se urmărea cu insistenţă instaurarea într-un timp cât mai scurt, a unui regim comunist în România şi exista chiar o variantă extremă de anexare a statului român sub forma unei republici afiliate marii Uniunii Sovietice. Dacă s-ar fi cunoscut de către celelalte formaţiuni politice semnatare a acordului adevăratele scopuri ale comuniştilor, precum şi urmările acestui acord pentru evoluţia ulterioară a României, desigur că el nu ar mai fi fost încheiat niciodată. Acţiunile comuniste din lunile premergătoare actului de la 23 august 1944, demonstrează existenţa   unui plan de acţiune pentru instaurarea unui regim comunist în România, de care autorităţile luaseră cunoştinţă aşa cum reieşea şi din ordinul de informare nr. 84 din 14 august 1944 prin acest ordin Inspectoratul General al Jandarmeriei comunicarea tuturor secţiilor şi posturilor un plan al comuniştilor de instaurare a unui regim comunist în România. Elaborat cu concursul autorităţilor sovietice acest plan reprezenta strategia Partidului Comunist din România, pentru perioada ce va urma după încheierea armistiţiului cu coaliţia antifascistă. În esenţă acest plan cuprindea următoarele puncte:
1. După armistiţiu, România va fi condusă de un guvern democrat, emanat din aşa-zisul comitet naţional, care va legaliza toate partidele şi (pe) cel comunist.[27]
2. Din momentul legalizării sale partidul comunist român va începe o acţiune de câştigare a maselor proletare şi a micii burghezii.
3. Vor urma alegeri generale în care se conturează că partidul comunist român va avea mare succes însă nu va prelua singur puterea, întrucât în conformitate cu raporturile U.R.S.S.-ului cu Anglia sau America nu se va putea forţa pe cale revoluţionară instalarea unui regim executiv comunist în România, iar ajungerea la putere va trebui să conţină o evoluţie democrată şi parlamentară.
În concluzie, Partidul Comunist (din România) dădea să înţeleagă membrilor săi că după război le revine o sarcină grea şi relativ de durată de a se pregăti în vederea creării condiţiilor necesare pentru ocuparea ţării.[28]
 
Ce ştiau autorităţile române despre pregătirea actului de la 23 august 1944, privitor la pregătirile opoziţiei şi ale Casei Regale, precum şi ale comuniştilor?
 
Potrivit unor documente menţionate de prof. Gheorghe Buzatu, Mareşalul Antonescu (între 1943-1944) a cunoscut în profunzime toate pregătirile opoziţiei şi ale Casei Regale vizând retragerea României din Axă şi instaurarea, în condiţii interne şi internaţionale propice, a unui cabinet Constantin Sănătescu. Mai mult Mareşalul, graţie îndeosebi notelor şi „surselor” S.S.I. - ului, în baza rapoartelor Direcţiei Generale a Poliţiei şi ale Inspectoratului General al Jandarmeriei, a avut cunoştinţă de toate acţiunile, „la zi”, ale adversarilor politici, inclusiv ţărăniştii. Motivele pentru care n-a reacţionat pot fi numeroase, dar, în prima ordine, a fost convingerea intimă (nefondată)cum că problemele aflate pe agenda zilei se puteau rezolva numai cu el şi prin el! Ceea ce a constituit, după cum au dovedit-o derulările ulterioare, o eroare de proporţii pentru un şef de guvern şi de stat.[29] În ceea ce îi priveşte pe comunişti din supravegherile efectuate de SSI asupra unor agenţi comunişti rezulta că aceştia primiseră dispoziţii din partea Comitetului Central de a culege informaţii, deci de a face spionaj, în intreprinderile care lucrau pentru armată. Pe comunişti îi interesau: lista persoanelor care deţin posturile de conducere - cu adresele unde domiciliază; piesele care se fabrică în fiecare întreprindere şi cantitatea zilnică; posturile de veghe din întreprindere, instrucţiunile pe care le au şi modul cum activează în timpul alarmelor aeriene.[30] În mod evident, astfel de informaţii nu puteau fi folosite decât pentru atragerea la colaborare a persoanelor vizate şi punerea la punct a unor acţiuni de sabotaj în aceste întreprinderi. Este şi motivul pentru care la reorganizarea SSI din vara anului 1943 s-a înfiinţat o nouă secţie specializată în Contrasabotaj, formată din ingineri şi tehnicieni din întreprinderile care lucrau pentru armată, încadraţi de S.S.I. sub acoperire pentru a dejuca orice tentativă a sabotorilor.[31]
 
Noi instrucţiuni privind activitatea politică a organizaţiilor din subordine a transmis Comitetul Central al Partidului comunist la începutul lunii ianuarie 1944 , iar sarcinile revoluţionare erau de data aceasta mult mai radical formulate: „Dărâmarea regimului Antonescu; lărgirea opiniilor favorabile ideilor pentru care luptă marile democraţii; organizarea pe scară largă a acţiunilor de sabotaj; crearea unui front larg, pe baze minimale, a tuturor democraţiilor (front patriotic, uniune patriotică)”[32], dar şi punerea în practică a unor planuri şi acţiuni care să ducă spre obiective de tipul celor prezentate. În sinteza Serviciului Special de Informaţii elaborată la 13 iulie 1944 este subliniată nemulţumirea cercurilor comuniste cu celelalte forţe politice româneşti fiind evidenţiată următoarea idee: gruparea comunistă îşi va relua libertatea de acţiune şi va refuza să mai conlucreze cu partidele burgheze imediat după semnarea armistiţiului.[33]
 
Cu toate că instituţiile de ordine şi informaţii (Servicul Special de Informaţii, Poliţia de Siguranţă, Jandarmeria), abilitate pentru supravegherea mişcărilor extremiste (legionari, comunişti, Grupul Etnic German), au informat autorităţile, s-a ordonat doar verificarea şi supravegherea elementelor comuniste, măsură insuficientă pentru a putea opri derularea tragicelor evenimente, care au urmat pentru poporul român, începând cu 23 august 1944. Nici Germania cu toată concentrarea sa de forţe informative în Romănia n-a reuşit să prevadă şi să stăvilească înfăptuirea actului de la 23 August 1944. Prin acestă acţiune întregul dispozitiv german din Europa s-a dezagregat, România a fost cedată Uniunii Sovietice[34] şi s-au creat condiţiile punerii în aplicare a planului de stalinizare/comunizare a României. În acest context şi al aranjamentului, Churchil-Stalin de la Moscova din 9 octombrie 1944, necunoscut României[35], comuniştii din P.C.R., mulţi agenţi ai Moscovei, impuşi şi susţinuţi de U.R.S.S., iau în stăpânire ministere cheie (Ministerul Apărării, Serviciul special de Informaţii, Poliţia şi Jandarmeria - n.n.), fuzionează cu partide socialiste şi elimină celelalte partide. In acest mod, Bulgaria, Polonia şi România devin în 1947 şi 1948, „democraţii-populare” aliate U.R.S.S., conform modelului şi planului sovietic.[36]. Astfel, în perioada 6 martie 1945 - 30 decembrie 1947 în România, Moscova va impune un guvern controlat de Partidul Comunist din România, ca tranziţie spre „democraţia populară” (adică sovietizarea totală) spre instaurarea „dictaturii proletariatului” de tip sovietic[37], de fapt spre regimul stalinist impus în întreaga Europă Centrală şi de Est .

------------------------------------------------
[1] Este vorba de un plan al comuniştilor de instaurare a dictaturii comuniste - cuprins în ordinul de informaţiune nr. 84 din 14 august 1944 - cf . Arhivele Naţionale Municipiul Bucureşti, fond Legiunea de Jandarmi Bucureşti, dosar 110 (1943, f. 1-2).
[2] Cea mai importantă alianţă fiind constituirea Blocului Naţional Democratic - Comunicatul Subsecretariatului de Stat al Poliţiei – prezenta adevăratele scopuri urmărite de comunişti prin această alianţă, cf . Arhivele Naţionale Municipiul Bucureşti,Fond DGP, dosar 30/1944, f 10.
[3] Ioan Chiper , Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României - percepţii angloamericane, p. 11, Editura Iconica. Bucureşti, 1993.
[4] Internaţionala a II-a Comunistă a luat fiinţă în anul 1919, un rol important în crearea ei revenind la început lui Lenin. Partidele comuniste din diferite ţări făceau parte din internaţionala a III-a în calitate de secţii ale acesteia, hotărârile congreselor şi ale Comitetului Executiv fiind obligatorii pentru toate partidele comuniste componente. Mişcarea comunistă a fost în fapt complet subordonată Kominternului, organizaţie de spionaj aflată în slujba URSS, având ca principiu de acţiune terorismul politic. Conducerea în Internaţionala a III-a o avea comitetul executiv (Operotintern - secţiunea operaţiilor internaţionale comuniste), Fond D.G.P. - Dir. Sig. Statului, d.6/1925-1926, f.1.
I.K.K.I.). Cea mai importantă secţiune era cea a operaţiilor internaţionale comuniste (Operotintern), care concentra activitatea ultrasecretă de pregătire revoluţionară; planurile elaborate de această secţiune erau transmise Comitetului de acţiune. Organul Executiv al Operotintern -lui. Operotinternul era subdivizat de mai multe secţiuni tehnice.[1] De exemplu secţiunea punctelor strategice, a aviaţiei, a căilor maritime, a căilor ferate, a regiunilor petrolifere, fond D.G.P. (Direcţia Generală a Poliţiei), D.6/1925-1926, f.6. Alte birouri ale I.K.K.I. se ocupau de chestiuni diferite: mişcarea sindicală, propaganda, problema agrară, problema naţională şi colonială, toate având drept scop accentuarea „revoluţiei mondiale”. Scopul revoluţiei mondiale era instaurarea aşa-zisei „dictaturi a a proletariatului”, cf. Tănase Tiberiu, Kominternul în Revista de Istorie Militară nr. 3(31)/1995, pp. 24.
[5] Ca urmare situaţia României devenise critică, vezi, Ioan Scurtu (coordonator ), Istoria Românilor , Vol VIII, pp. 532-537
[6] Gh. Buzatu, România sub imperiul haosului (1939-1945), Editura RAO, Bucureşti, 2007 .
[7] Arhivele Naţionale Municipiul Bucureşti, fond PPC, dosar 501/1943, f. 43. Situaţia ce rezultă din materialul informativ furnizat de organele de informaţii ale Statului Român, cf. Arhivele Statului Bucureşti, fond DGP dosar 1/1943, f. 1.
[8] Ibidem, f. 2.
[9] Ibidem, f. 4.
[10] Pentru adaptarea mişcării comuniste la noua situaţie creată în urma dizolvării Komiternului s-au adus schimbări la nomenclatura organizatorică Comitetul Central - a luat denumirea de „Comitetul de Coordonare al acţiunilor de pace şi antifasciste. Arhivele Naţionale Municipiul Bucureşti , fond PPC, dosar 501/1943, f. 144.
[11] Ibidem f. 45.
[12] Iosif C Drăgan, Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, Fundaţia Europeană Drăgan, 1990, p.347.
[13] Forţele Sovietice cuprindeau: Armatele Frontului 2 Ucrainian, comandate de Malinovski şi ale Frontului 3 Ucrainian de sub comanda mareşalului Tolbuhin cu un total de 90 de divizii – 6 corpuri mecanizate şi un efectiv de 920 000 soldaţi. 1 400 tancuri, 16 279 tunuri şi aruncătoare de mine şi 1 7 59 de avioane de luptă – acestor forţe, se opuneau grupul de armată Ucraina de Sud de sub comanda generalului Friesner, cu 27 divizii, 400 tancuri, 800 avioane, plus 5 brigăzi de infanterie cu un total de 390 873 oameni. La care se adăugau 20 de divizii româneşti, din care o divizie blindată, 5 brigăzi şi alte trupe, realizând un total de 490 000 oameni.
[14] Arhivele Naţionale Municipiul Bucureşti - Ordin de Informaţii nr. 38/13 aprilie 1944, fond Legiunea de Jandarmi Bucureşti, dosar 110/1943. fila 46.
[15] Arhivele Naţionale Municipiul Bucureşti - Ordin de Informaţii nr. 43/2 mai 1944, fond Legiunea de Jandarmi Bucureşti, dosar 110/1943. fila 46.
[16] Arhivele Naţionale Municipiul Bucureşti - Ordin de Informaţii nr. 38/13 aprilie 1944, fond Legiunea de Jandarmi Bucureşti, dosar 110/1943. fila 31.
[17] Ordin de Informaţii nr. 74 din 10 august 1944,Arhivele Naţionale Municipiul Bucureşti , dosar 110/1943. fila 62.
[18] Blocul Naţional Democrat - era o coaliţie aşa-zis democratică formată din 4 partide: P.N.Ţ., P.N.L., P.S.-D. şi P.C.R. (acesta din urmă acceptat la insistenţele Moscovei) - Istoria României între anii 1981-1981
[19] Acordul din 20 iunie 1944 prevedea încheierea unui armistiţiu cu Naţiunile Unite şi ieşirea României din alianţa cu Germania.
[20] Arhivele Naţionale Municipiul Bucureşti , fond D.G.P., dosar 30/1944, f. 50
[21] Iuliu Maniu, ceruse garanţii pentru refacerea integrală a României, în graniţele dinainte de iunie 1940
[22] Pe de altă parte guvernul de la Moscova dispunând în România ca şi pretutindeni, de o organizaţie recte partidul comunist respectiv, a dat dispoziţiuni celui din ţara noastră pentru a stabili un acord politic cu grupările democrate de centru, cea naţional ţărănistă şi pe urmă cea liberală, Arhivele Naţionale Municipiul Bucureşti, dosar 30/1944, f.2
[23] Apud, Dinu C. Giurescu,(coordonator), Istoria Românilor, vol. IX, p. 156.
[24] Apud, Mihai Şerban, Mutaţii survenite în activitatea Servicului Special de Informaţii ca urmare a reorientării politico- strategice generate de actul de la 23 august 1944, p. 49, Editra ANI, Bucureşti, 2007.
[25] Arhivele Naţionale Municipiul Bucureşti, dosar 30/1944, f.2
[26] Arhivele Naţionale Municipiul Bucureşti Bucureşti - fond Legiunea de Jandarmi Bucureşti, dosar 110/1943. fila 2 şi dosar 2/1941, fila 8.
[27] În perioada respectivă P.C.R. se află încă în ilegalitate - şi va rămâne până la 23 august 1944.
[28]  Vezi, Arhivele Naţionale Municipiul Bucureşti - fond Legiunea de Jandarmi Bucureşti, dosar 110/1943. fila 1-2.
[29] Hitler, Stalin, Antonescu, autor Ghe. Buzatu, Editura Societăţii culturale Ploieşti, Mileniul III, 2005, pag. 298-301.
[30] A.S.R.I., Fond „D”, dosar nr.5046, f.242.
[31] Cristian Troncotă , Studiu introductiv în „Documente SSI despre poziţia şi activităţilegrupărilor politice din România 6 septembrie 1940-23 august 1944,vol, II , autori Cristian Troncotă Alin Spânu, Florin Pintilie, Bucureşti, Editura INST, 2006, p43.
[32] [32] [1] 23 august 1944. Documente, vol. II, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.49.
[33] Apud, Mihai Şerban, Mutaţii survenite în activitatea Serviciului de Informaţii ca urmare a reorientării politici strategice generate de actul de la 23 August 1944, p. 49.  
[34] Ion Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., p. 19.
[35] Dinu C. Giurescu, Alexandru Ştefanescu, Ilarion ţiu, România şi Comunismul- O istorie ilustrată, Editura Corint , 2010 p.15.
[36] Anne Carol, Jean Garrigues, Martin Ivernel, Dicţionar de Istorie a secolului XX, Editura All, 2000, p.118.
[37] Dinu C. Giurescu, România în al doilea Răz
footer