Revista Art-emis
I.A.R. 80 si batalia din 10 iunie 1944 (1) PDF Imprimare Email
Comandor Dan Vizanty   
Sâmbătă, 23 August 2014 02:12

Ploiesti 1943-1, art-emisVă prezentăm un fragment dintr-un amplu articol publicat în revista „Pionniers” - Revue Aeronautique Trimestrielle des „Vieilles Tiges” (nr. 74 - oct. 1982) sub titlul „Un nedreptăţit - I.A.R. 80 Industria Aeronautică Română”. Fostul pilot de vânătoare din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, comandorul Dan Vizanti - pe care am avut onoarea să-l prezentăm cititorilor - descrie desfăşurarea bătăliei aeriene de deasupra zonei petroliere Ploieşti, de la 10 iunie 1944. Traducerea în limba română a articolului menţionat aparţine doamnei Ana Maria Vizanty - fiica acestui as al Aviaţiei Române -.căreia îi mulţumim pentru colaborare. (Redacţia ART-EMIS).

[…] În calitate de comandant al Grupului 6 Vânătoare (cod „Paris”), care avea drept misiune apărarea Bucureştiului şi a zonei petrolifere Ploieşti în perioada bombardamentelor americane de până la 23 august 1944, consider, ca participant direct la aceste evenimente, că sunt îndreptăţit să aduc mărturii asupra acestei perioade şi să prezint activitatea deosebit de importantă, dar prea puţin cunoscută, a aviaţiei române. Lupta prodigioasă şi extrem de dificilă a unei armate care, în timpul aceluiaşi conflict, a luptat la început împotriva U.R.S.S. la Est, contra anglo-americanilor în interior, iar la sfârşit, contra Germaniei la Vest. În paginile care urmează nu ne vom referi decât la lupta Aviaţiei Romane împotriva forţelor britanice şi americane. Pentru a clarifica problema, se cuvine sa amintesc, astfel, câteva cifre aproximative:

- România a intrat în război pe 22 iunie 1941 cu peste 2.500 avioane de diferite tipuri: avioane de vânătoare, bombardiere, avioane de observaţie-recunoaştere, de comandament, legătură, şcoală (dintre care o treime de vânătoare);

- Pe durata conflictului, am contabilizat la sol 325 bombardiere americane şi engleze doborâte (marea majoritate americane), precum şi 65 avioane de vânătoare, şi aceasta exclusiv în regiunea Bucureşti şi zona petroliferă Ploieşti (aceste cifre au fost stabilite cu ocazia ridicării epavelor acestor avioane în vederea reciclării în circuitul industrial a componentelor lor feroase şi neferoase).

Trebuie menţionat că această hecatombă a fost realizată nu numai datorită unităţilor de vânătoare româneşti înzestrate cu IAR 80 şi IAR 81, dar, de asemenea, datorită unităţilor române şi germane dotate cu Messerschmitt 109G şi 110, fără să uităm, bineînţeles, unităţile de apărare antiaeriană. Mă simt obligat să amintesc, în plus cei circa 1.400 de aviatori inamici, căzuţi eroic în timpul luptelor deasupra teritoriului României şi cei 1.590 de prizonieri (aviatori americani, englezi, canadieni) care, cu concursul meu, au fost eliberaţi şi trimişi la Foggia, în Italia, după armistiţiul de la 23 august 1944, înainte de intrarea trupelor sovietice în Bucureşti. În sfârşit, nu pot uita acei eroi, acei 51 de piloţi, acei 51 de români, aparţinând unităţilor comandate de mine, care au căzut în aceste lupte.

Avionul IAR 80 a fost conceput de un grup de cercetători, alcătuit din ingineri sub conducerea profesorului Ion Grossu, pe vremea aceea director al uzinei Industria Aeronautică Română (I.A.R.). Proiectul fusese inspirat la origine de avionul IAR 14, conceput de un grup de cercetători ai uzinei în 1931. Acest avion de vânătoare bătuse, în ianuarie 1932, recordul mondial de viteză, pilotat de căpitanul Romeo Popescu, aviator devenit celebru, mai ales datorită unei aterizări forţate la Roma, pe malurile Tibrului, în jurul anului 1930 […]. Începând cu vara anului 1945 şi imediat după ocuparea ţării de către trupele sovietice, toate uzinele de aviaţie româneşti, bineînţeles, în primul rând, uzinele I.A.R., şi-au încetat total activitatea. Apoi uzinele, utilajele, maşinile, laboratoarele, modelele, prototipurile, planurile, ansamblul flotei aeriene au fost transferate în U.R.S.S. Astfel a dispărut o industrie avansată, superior dezvoltată, înzestrată cu un utilaj modern, un personal tehnic de înaltă calificare, un now-how dobândit în timp de aproape 30 de ani de activitate şi de reuşite, după cum stau mărturie admirabilele succese ale Aviaţiei Române din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial pe fronturile de Est si Vest.

10 iunie 1944 - O strălucită victorie a Aviaţiei Române. Primul raid asupra Ploieştiului

Duminică, 1 august 1943, o formaţie de circa 180-200 avioane de bombardament americane B 24 Liberator decolau de la Benghazi, din Africa, cu misiunea de a distruge zona petroliferă Ploieşti. Această misiune a fost un eşec, numai 60 de avioane întorcându-se la bază. Cauzele acestui eşec au fost: marea distanţă de la Benghazi la Ploieşti şi, în special, survolarea Mediteranei şi opţiunea pentru un atac la joasă altitudine, permiţând apărării antiaeriene române să doboare avioanele americane. Imediat după acest raid, generalul Gheorghe Jienescu, ministrul Aerului, ţinând seama de eventualitatea unor noi atacuri, a decis restructurarea Aviaţiei de Vânătoare Române. Cu această ocazie, am fost numit comandant al Grupului 6 Vânătoare, destinat apărării Capitalei şi a zonei petrolifere Ploieşti. Grupul 6 Vânătoare era constituit din avioane IAR 80 şi IAR 81, care, după cum am arătat mai sus, erau uneori confundate de către americani cu avionul german de vânătoare FockeWulf 190. Începând din 4 aprilie 1944, Comandamentul American situat în Italia a întreprins, pornind din 22 aerodromuri situate la Foggia, bombardarea masiva a zonei petrolifere. Mijloacele puse în acţiune erau importante, întrucât Comandamentul Interaliat dispunea de 1.000 de avioane, dintre care circa 600 bombardiere Liberator şi Fortăreţe şi 400 avioane de vânătoare Mustang şi Lightning.

În general, atacurile erau realizate în valuri de bombardiere eşalonate între 8.000 m şi 4.000 m altitudine, încadrate de formaţiuni de vânătoare dotate cu avioane având o mare autonomie de zbor şi cu o viteză şi performanţe superioare tuturor celor cunoscute la acea dată în Europa. Având în vedere această mare superioritate numerică şi de performanţe, rezultatele pe care unităţile mele IAR 80 le-au obţinut, cu preţul, din nefericire, al unor pierderi importante, sunt excepţionale.

„Sâmbătă, 10 iunie 1944. Aerodromul militar Popeşti-Leordeni (20 km de Bucureşti). O dimineaţă splendidă de vară, soarele strălucitor învăluie aerodromul cu razele sale calde. Terenul este vast şi permite decolarea simultană a mai multor escadrile în patrule de câte patru. Nori groşi de timp frumos, de un alb imaculat sunt prezenţi pe cer, mici şi, totodată, imenşi, contribuind astfel la o perfectă vizibilitate. Puritatea atmosferei, transparenţa aerului, claritatea formelor îngăduiau privirii să cuprindă aproape în totalitate Câmpia Bărăganului. Raportul grupului are loc, ca de obicei, la ora 7 dimineaţa. Se desfăşoară ceremonialul cotidian. Întregul personal este prezent: personalul navigant, tehnic, mecanici, armurieri, servanţi, radiofonişti, trupă, şoferi etc., grupaţi pe escadrile, în careu, toţi cu zâmbetul pe buze, conştienţi de importanţa fiecăruia în bunul mers al unităţii. În acelaşi timp, toţi îşi dau seama de inegalitatea forţelor aflate în luptă: celor aproximativ 1.000 de avioane americane li se opuneau, în interiorul României, doar 178 de avioane, al căror număr scădea pe măsură ce se înmulţeau raidurile; inegalitate accentuată de faptul că, în 1944, performanţele avioanelor de vânătoare americane Mustang şi Lightning, care tocmai atunci sosiseră în Europa, depăşeau cu mult atât ca viteză, cât şi ca rază de acţiune, avioanele europene; inegalitate existentă şi la nivelul armamentului, ştiut fiind faptul că formaţiunile de avioane de bombardament Liberator erau protejate şi de către Fortăreţele zburătoare, echipate fiecare cu câte 31 de mitraliere. Gravitatea situaţiei, permanenţa stării de alarmă în care trăiam confereau acestor rapoarte matinale o dimensiune, o solemnitate, o densitate emoţională din care ţâşnea, aproape palpabil, un sentiment de fraternitate de arme.

Aşadar, toţi ştiau că în fiecare clipă putea să se declanşeze o luptă aprigă şi inegală. Mă uitam cu mândrie şi cu emoţie la aceşti tineri pe care îi comandam, plini de talent şi experienţă, şi-n privirea cărora citeam acea nevoie, acea sete de autodepăşire, de a încerca împreună cu mine imposibilul. Avea fiecare o familie, o dragoste, un prieten, o fiinţă dragă, care le dădeau o raţiune de a trăi, un imbold în luptă, un refugiu pentru suflet, forţa în faţa adversităţii. […] Să ne întoarcem la acea dimineaţă de 10 iunie 1944, în timpul raportului de dimineaţă. În timp ce se înălţa Drapelul, privirea mea trecea de la o escadrilă la alta, notând absenţa celor care ne părăsiseră, absenţa acelor figuri, a acelor personalităţi, încă mai dragi şi mai apropiate acum tocmai prin absenţa lor. Nu puteam şi nu voi putea vreodată uita zâmbetul fermecător şi blânda voce a lui Constantin Dimache, cel care, seara, la un „pahar” ne cânta, acompaniindu-se la chitară: „Costică, Costică, fă lampa mai mică!” Grelele pierderi de piloţi şi avioane pe care le suferisem mă îndurerau profund. Dacă avioanele se întorceau din luptă ciuruite de gloanţe, se puteau repara chiar pe aerodrom, în cea mai mare parte a cazurilor, datorită experienţei şi voinţei neobosite a personalului tehnic, în schimb, pe lângă intolerabila durere provocată de dispariţia fiecăruia dintre camarazii noştri, adevărul cumplit era că nu aveam alţi piloţi capabili să le înlocuiască marea capacitate şi excepţionalul talent.

- Va urma -

Grafica - Ion Măldărescu

footer