Revista Art-emis
„Cu istoria nu-i de glumit” PDF Imprimare Email
Barbu Cioculescu   
Sâmbătă, 23 August 2014 02:02
Aurel Sergiu Marinescu-Armata Rosie in Romania I.II, art-emisn biblioteca părintească, în mare parte alcătuită din cărţi franţuzeşti, se sufoca, strânsă în raft între tomuri voluminoase, o broşură care, adolescent fiind, îmi astrăsese atenţia prin titlul ei redundant: „Ni paix, ni sécurité en Europe avec la Russie telle qu'elle est”, scrisă de contele Walewski, fiul lui Napoleon Bonaparte - din cea mai mediatizată aventură amoroasă a acestuia - şi, la acea vreme, ministru de Externe al Franţei. În textul cărţuliei se mai afla şi o caricatură, pe care parcă o am în faţa ochilor: un cazac călare, trăgând cămeşoiul de pe un ţăran pe cale de a rămâne despuiat. Textul suna: „Encore ce petit sacrifice, mon cher Moldo-valaque, et je m'en vais.”. Se referea la acea ocupaţie rusească a Ţărilor Române de pe urma căreia acestea încetaseră a mai fi mari producătoare/exportatoare de vite, o dată ce generalul rus cutare raporta superiorului său că nu mai dispune de nici atâta „provision” cât să-i pună la fript un biftek. Timpul anume când ilustrul strateg Suvorov, răspunzând unor plângeri ale localnicilor, declara că vrea să lase moldo-valahilor ochii, ca să aibă cu ce plânge. Probabil, unde era de aceeaşi pravoslavnică religie! Într-o carte de anul acesta (2012 - n.r.), datorată istoricului român din Statele Unite Aurel-Sergiu Marinescu şi intitulată 1944-1958, „Armata Roşie în România, jafuri, violuri, crime, furturi, tâlhării, confiscări, devastări, rechiziţii, sechestrări de persoane”, Vol. I-II, 1.100 de pagini, Bucureşti, Edit. Vremea, amplul prim capitol tratează tema cronologiei prezenţelor militare ruseşti pe teritoriul României, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până în 1958, acela al părăsirii ţării noastre de către armata roşie. Relaţiile diplomatice sunt mai vechi: în 1674, ţarul moscovit Alexei Mihailovici propunea un tratat de alianţă domnitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti, împotriva stăpânirii otomane. În 1688, o scrisoare adresată voievodului Şerban Cantacuzino îl încuraja pe acesta să ceară asistenţa ţarului.
 
Prima pătrundere avea să se producă la 10 iunie 1711 când oastea ţarului Petru cel Mare trecea Nistrul spre a fi, curând pe urmă, nimicită la Stănileşti. În scurta vreme cât au hălăduit în Moldova, noii aliaţi s-au ilustrat printr-un furt care a izbit imaginaţia cronicarului: scările de argint de la şeile boierilor, care tocmai gustaseră pentru prima oară şampania franţuzească, rămânând „înmărmuriţi de beţi.” Ulterior, invaziile se repetă cu o anumită periodicitate, de câte ori Poarta este agresată de o Rusie în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova. În 1739, 1770-'74, 1787-'92, 1806-1812 - citez din cartea domnului Aurel-Sergiu Marinescu:„ocupaţia armată a provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de despopulare şi sărăcire. Armatele ţariste şi-au arătat întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile, jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale transformaseră Principatele noastre în ţări cu un înalt grad de mizerie. Când nimic nu mai era de luat, oştile imperiale se întorceau acasă, spre a reveni de cum se întrema situaţia în Principate. Diplomatic, în tot acest timp, Rusia, în concurenţă cu Austria, manevra întru alipirea Principatelor dunărene -, etapă necesară în drumul către Constantinopol (şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls - n.a.), fapt ce n-a împiedicat apariţia unei facţiuni boiereşti pro-ruse”. Între anii 1828-1834 are loc cea de a şasea invazie rusească, citez: „Campania rusească din 1828 a adus, în acelaşi timp, tot felul de nenorociri: foamea datorită uriaşelor rechiziţii ale armatei invadatoare, ciuma adusă din Turcia, o iarnă grea cu o epidemie printre animale care a făcut ravagii, ţăranii fiind folosiţi ca vite de povară; alţii au fost luaţi cu forţa în Bulgaria, pe câmpiile pustii şi bântuite de ciumă ori în flăcări, pentru a recolta grâul părăsit de turci.” Cea de a şaptea invazie se produce în anii 1848-1849. „Amestecul ruşilor lui Kiseleff în înăbuşirea revoluţiei a fost hotărâtor. În spatele represiunii şi a măsurilor guvernamentale româneşti antirevoluţionare au fost ruşii, la originea deportărilor, arestărilor şi maltratărilor.”, prilej, totodată, pentru nesătula împărăţie de a pretinde sume uriaşe pentru întreţinerea trupelor, 11 milioane de franci pentru Ţara Românească şi 2 milioane şi jumătate pentru Moldova. La începutul războiului Crimeei, pentru liniştirea populaţiei, o proclamaţie a ţarului Nicolae I justifica ocupaţia Principatelor române „pentru chestiuni de onoare”. Se mai afirma în acel act neamestecul asigurat în afacerile interne „exact ca Ministrul Molotov peste 90 de ani”.
 
Considerând Moldo-Vlahia ca şi anexată, pusă sub oblăduirea baronului Budberg, oficialităţile militare ruse au trecut la ocupaţia preferată: jaful. Anii 1877-1878 marchează a noua invazie şi cea de a doua răpire a Basarabiei, perioada 1916-1929, cea de a zecea, răpirea, în 1940 a Basarabiei şi ocupaţia militară dintre anii 1944-1958 încheind lista. Despre aceasta din urmă, reprezentantul american la Bucureşti, Roy M. Melbourne se exprima astfel, la 18 august 1945, deci la mai puţin de un an de la declararea armistiţiului: „În istoria sa tulbure, România a trecut prin multe invazii, dar nici una nu a dus poporul într-o astfel de stare de disperare şi deznădejde ca actuala ocupaţie a ruşilor”. Ideea, generalizată, că seculara exploatare otomană a cauzat în exclusivitate izolarea ţărilor române de acea Europă ce construia catedrale, ridica universităţi, înfăptuia Renaşterea, apoi lumea modernă industrială, trebuie amendată prin precizarea că mai bine de un sfert de mileniu de vampirizare rusească a pus capac unei stări şi aşa deplorabilă. Ultimei cotropiri - cea sovietică - i-am fost martor, cele consemnate în masivele volume ale domnului Aurel-Sergiu Marinescu fiind pentru mine în special un prilej de rememorare. Datele sunt numeroase, importante, într-o largă sinteză. Cu toate că şi pe atunci secretul de stat stătea la baza guvernării, se ştia de către o lume întreagă că având de plătit Uniunii Sovietice, ca despăgubiri de război, suma de trei sute de milioane de dolari, eşalonaţi pe un număr de ani, în timp suma a fost depăşită de câteva ori. Cererile sovieticilor se vădeau exorbitante. De ex. în mai 1945, luna încheierii războiului, când nu mai putea fi vorba de nevoile frontului, părţii române i s-au pretins 55.000 de vagoane şi 115 locomotive. În aceeaşi lună s-au capturat ca „trofee de război” 67 de fabrici şi uzine aparţinând industriei alimentare, uşoare şi petroliere. Numai din industria petrolieră au fost ridicate 51.173 tone de material tubular. Scrie în carte: „Valoarea bunurilor aparţinând căilor ferate, aviaţiei şi marinei române rechiziţionate de trupele sovietice fără nici o formă s-a ridicat la suma de 338 miliarde de lei.” Dacă ne gândim că leul din 1945 era cel puţin de o sută de ori mai puternic decât cel de astăzi (2001 - n.r.), iar România zăcea sleită de patru ani de război, realizăm catastrofa. În secul limbaj al cifrelor: „în primele şapte luni de la armistiţiu s-au livrat într-un ritm alert, cantitativ, mult peste prevederile din Convenţie, care se întindeau pe şase ani”.
 
În acea vreme, când încă nu se produsese ruptura de Tito, Ana Pauker îi mărturisea acestuia că „ruşii iau şapte piei de pe noi”. Afară de plăţile legate de despăgubiri, restituiri de bunuri, pe lângă ceea ce, cu entuziasm slav, jefuiau trupele în trecere, mai exista şi obligaţia întreţinerii acestora, sute de mii, dacă nu milioane. Între 23 august 1944 şi 31 mai 1945 s-au predat în acest scop 15.357 vagoane de cereale, 10.407 vagoane legume, 1885 vagoane de carne, 387 vagoane de conserve de carne, 163 vagoane de grăsimi, 88 vagoane de peşte, 124 vagoane de lactate, 27 vagoane de delicatese, 155 de vagoane de băuturi spirtoase, 1023 vagoane de sare, 4902 vagoane de furaje, 279 vagoane de tutun, 528.647.000 ţigări. Iar chibrituri: 35.134.000 cutii...[1] Din septembrie 1944 până la 1 iulie 1945 se livrează Armatei Roşii 385.000 tone de alimente - numai raţia zilnică de făină se ridica la 851.482 de porţii! Încât „România devensie o veritabilă colonie a Rusiei, când ţările Europei vestice renunţau la coloniile lor care, pe rând, şi-au câştigat independenţa”. Bani mai necesita şi întreţinerea Comisiilor aliate de control pe judeţe: statul român a avansat în anul 1946 suma de 185.532.163.520 lei în contul lor.[2] Cât priveşte produsele predate, ele trebuiau să fie de cea mai bună calitate, conform dispoziţiilor: „Nu se vor preda depozitelor sovietice produse de proastă calitate (alterate, prost afumate, cozi, fălci, fâşii etc.)”. În schimb, din înaltă umanitate se specifica: „oasele cu măduvă vor fi predate trupelor române, şcolilor, spitalelor pentru a fi fierte pentru ciorbe”.[3] În răstimpul în care autorităţile sovietice goleau în cea mai mare grabă România cam de tot ce apucau, eroicii soldaţi roşii îşi făceau partea lor, după împrejurări.
 
O listă judeţeană din 1948, numea pe luna respectivă: „agresiuni contra jandarmilor 42, devastări locuinţe, întrepridneri 7929, persoane jefuite 4105, femei siluite 213, ucişi 56, răniţi 27”.[4] Era, desigur, în ciuda liniei oficiale a unei tovărăşii pe cât de recente, pe atât de calde, replica unui război dus adânc pe teritoriul sovietic. Dar şi altceva. Cele peste o mie de pagini ale lucrării lui Aurel-Sergiu Marinescu, eminent istoriograf de vastă informaţie şi fost coleg de facultate, reînvie o epocă. Era, oare, necesar? Pentru simpla aducere aminte, mai puţin, pentru luminarea celor în necunoştinţă de cauză mai mult, iar ca reper în orice orientare într-un viitor ale cărui surprize mai mult ne rânjesc, decât ne surâd, tema se esenţializează. Ea ţinteşte anume constante ale situaţiei noastre în lume, în pura fatalitate a unor circumstanţe istorico-geografice date, dar şi cu egală trimitere la propriile reacţii şi decizii. Umbra trecutului stă la spate, dar nu se desparte niciodată de noi. Fie că trăim sau nu în circularitate, cu istoria nu-i de glumit.
 
Jaful sovietic
 
Nu doar o dată, istoricii noștri și istorici occidentali, mai puțin cei sovietici, au considerat că efectele loviturii de stat de la 23 august 1944 au constituit pentru Wehrmacht o înfrângere mai severă decât cea de la Stalingrad. Perfect adevărat, din punctul acesta de vedere nu este nimic de obiectat. Numai că, în conformitate cu statisticile Marelui Stat Major, același eveniment a provocat și Armatei Române pierderi în oameni și material militar considerabil mai mari decât cele pe care le îndurase în bătălia din Cotul Donului, parte integrantă din ansamblul operațiunilor de la Stalingrad. Dispunem de o asemenea statistică și, cu cifrele la vedere, putem proceda la comparațiile de rigoare. De la 1 noiembrie la 31 decembrie 1942, perioadă celor mai dure confruntări cu sovieticii de pe frontul din Cotul Donului, Armată română a înregistrat 353 ofițeri, 203 subofițeri și 6680 soldați morți în luptă, 994 ofițeri, 582 subofițeri și 30175 soldați răniți în luptă și 1829 ofițeri, 1567 subofițeri și 66959 soldați dispăruți, în marea lor majoritate căzuți în prizonierat sovietic. Mult mai ridicate au fost pierderile Armatei române din perioadă 1 iunie - 31 august 1944, cu precizarea că între 1 iunie și 19 august, data declansării ofensivei sovietice, frontul din Moldova și Basarabia de Sud a fost staționar și nu s-au purtat lupte cât de cât semnificative. Efectiv, de data această a fost vorba de pierderi însumând 509 ofițeri, 472 subofițeri și 10262 soldați morți, 1255 ofițeri, 993 subofițeri și 33317 soldați răniți și 2628 ofițeri, 2817 subofițeri și 171243 soldați dispăruți, în mare majoritate capturați de sovietici după ce regele proclamase la radio un armistițiu inexistent.[5]
 
După cum vedem, la toate categoriile cifrele pierderilor din 12 zile din august 1944 sunt net superioare celor din noiembrie-decembrie 1942, dacă nu chiar duble. Oricum diferențele nu pot fi considerate un mizilic, ele fiind lipsite de importantă numai pentru politicienii iresponsabili, care își închipuie că așa se face istorie: batjocorind, prin aruncarea lor în neant, zeci și zeci de mii de ofițeri, subofițeri și soldați ai unei națiuni. Astăzi, ceea ce ni se pare lamentabil de-a dreptul este faptul că inițiativă aniversării acestei catastrofe militare de mari proporții a fost avansată de soldatul neinstruit Ion Iliescu, un personaj cu livretul militar alb, eliberat pro-formă, un avantaj de care beneficiau mai toți activiștii de marca ai regimului comunist. Rămâne să știm și ce s-a întâmplat în această țara nenorocită din momentul în care comuniștii au început să urle că nebunii pe străzi: „Stalin și poporul rus libertate ne-au adus!”, și asta în timp ce sovieticii jefuiau România din temelii. La aceste jafuri apocaliptice istoriografia comunistă s-a referit cu o extremă parcimonie, destul de târziu, abia prin anii ’70 și ’80. A avut totuși bunul simț să nu le justifice.
 
 
La doar câţiva ani de la 23 august 1944, în 1949, s-a insinuat cu nedemnitate în postură de avocat al rușilor diplomatul italian Renato Bova Scoppa, fost ministru al Romei la București din 1941 până în 1946. În memoriile sale, intitulate „Colloqui con due dittatori”, acesta s-a grăbit să explice distrugerile și jafurile comise în România de ruși prin distrugerile și jafurile pe care le-ar fi săvârșit Armată Română în teritoriile ocupate din Rusia. Penibilă explicație, fabricată de un om incapabil să țină seamă de realități! În retragerea lor în adâncimea propriului teritoriu, că și în vremea invaziei lui Napoleon, armatele ruse practicaseră tactică pământului pârjolit. Când germanii, românii și italienii au reușit să ajungă la față locului, n-au mai avut ce distruge, deoarece totul era pus la pământ. Iar din sărăcia mujicului rus, cu toată bunăvoință, nu se putea jefui nimic. Că să nu mai vorbim și de faptul că literatură istorică a învingătorilor din Al Doilea Război Mondial, în mod sistematic, s-a obstinat să asimileze cu jaful capturile de război legale, privind depozitele de muniții și subzistente, bunurile și armamentul abandonat pe câmpul de luptă, aparținând Armatei Sovietice. Cum după orice război, istoria este scrisă de învingători, n-am avut încotro și am fost nevoiți să ne supunem verdictelor lor. Astăzi, din fericire, putem discută și altfel despre aceste verdicte. Întârzierea deliberată cu aproape trei săptămâni a semnării așa-zisei Convenții de Armistițiu, de fapt un act de capitulare, a fost provocată de ruși cu intenția clară de a oferi militarilor ei o plajă de timp cu stătut incert și ambiguu, pentru a putea jefui în voie una din cele mai bogate țări ale Europei. Nu trebuie să uităm că, vreme de aproape cinci ani, de la instituirea blocadelor economice determinate de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, România ținuse în spate un colos asemeni Germaniei, cu petrol și ulei mineral, cu cereale, cu oleaginoase, cu carne și peste, cu tutun etc., primind în contrapartidă mașini agricole, arme și în jur de 45 de vagoane de aur. Și asta în condițiile în care situația alimentară a țării, în toți anii campaniei din est, a fost literalmente înfloritoare față de cea a întregului continent.[6]
 
Cu alte cuvinte, aici, în România, într-adevăr, se putea jefui din gros. Primele ordonanțe emise de comandamentele ruse au impus populației predarea aparatelor de radio, care au fost așezate sub pază sovietică. Prin asta s-au împușcat doi iepuri: în primul rând, cetățenii români erau izolați de restul lumii civilizate. La a două mișcare, toate aceste aparate au fost transportate în Uniunea Sovietică, fiind considerate capturi de război, deși erau bunuri particulare. Jafurile întreprinse de militarii sovietici din inițiativă personală și pe cont propriu, niciodată sancționate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe români, deseori frizând nebunia. Confiscau în neștire automobile particulare și ale statului - au furat până și mașină de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcată în față Ministerului de Interne - și, pentru că nu știau să conducă, le făceau țăndări, izbindu-le în primul obstacol din cale. În cazul când reușeau să depășească primul impact, ajungeau la momentul când se epuiza benzină din rezervoare și atunci automobilele erau abandonate și împinse de regulă într-o râpă, unde se făceau praf. Furau sub amenințarea armei caii din gospodăriile țărănești și-i călăreau până când se toceau potcoavele bietelor animale, și când acestea începeau să șchioapete, băteau caii cu violentă pe crupă, îi izgoneau din coloane și-i lăsau de izbeliște. În primii ani de după război, pădurile din Muntenia și din Oltenia erau pline de căi nebuni, alienați de durerea atroce din copitele neîngrijite. Să nu fi știut rușii că un cal se mai duce din când în când pe la potcovar, că mai are nevoie și de o furcă de fân și de un pumn de grăunţe? Caii, mai ales caii îi fascinau pe sovietici și cele mai mari lovituri le-au dat garnizoanei Cislău, unde se aflau hergheliile de prăsilă ale armatei. Începând cu 1 septembrie 1944, în trecere prin localitate, diverși militari ai armatei de ocupație au jefuit garnizoană de armăsarii și iepele de reproducție și chiar de cabalinele tinere, de un an și jumătate sau doi, nededate la călărie, sub pretextul că se grăbesc să cucerească Berlinul[7], ca și cum Berlinul s-ar fi aflat peste deal. Le-au folosit la ceva acele animale nefericite? Aiurea. Au călărit armăsarii, iepele, mânjii până la totală epuizare, nu le-au lăsat nici un răgaz de odihnă, nu i-au hrănit, abandonându-i infometați prin satele de jur-împrejur, unde au fost salvați de țărani și recuperați mai târziu de personalul hergheliilor de la Cislău. Dacă sălbăticia cu care erau tratați oamenii putea fi oarecum explicabilă, românii se aflau de trei ani în război cu Rusia și resentimentele trec foarte greu, sălbăticia cu care tratau sovieticii niște animale nevinovate nu se poate scuză.
 
Nimeni nu putea înțelege de unde venea și ce hram purta stirpea această de oameni, pentru că țărani nu păreau să fie și nici orășeni. Părea că vin direct din niște caverne din vârstele ancestrale ale umanității. Uneori, hoțiile rușilor se derulau la un nivel de meschinărie greu de imaginat. Iată ce s-a întâmplat în seară unei singure zile, 2 septembrie 1944, la Călărași. La oră 21.30, în holul Hotelului Regal din localitate, Cristian Panghezi, un brăilean sosit acolo cu treburi, a fost jefuit de ceas de un ofițer și trei soldați ruși. La oră 22.30, alți trei soldați ruși au intrat prin efracție în frizeria lui Leon Rusten din str. Petre Enescu nr. 21 și i-au furat patru brice, două foarfece, trei mașini de tuns și 2000 lei. În sfârșit, la oră 23.00, doi soldați ruși au intrat prin forță în casă lui Enciu Mavrodin din cartierul gării și, cu revolverele în mână, l-au deposedat de o față de masă și de un borcan cu dulceața.[8] Asta pentru că n-au mai găsit altceva. Alți ostași ai așa-zisei armate „eliberatoarea se instalau între timp în alte locuințe din Călărași, spărgeau toate mobilele, spre a-și arată mușchii, cerându-le apoi proprietarilor rachiu și femei. Cu toate că proprietarii în speță nu erau patroni de bordeluri, ci niște gospodări că toți gospodarii din România. Să fim înțeleși, aici nu era vorba despre cazuri întâmplătoare și izolate, ci despre acțiuni multiplicate în zeci și zeci de mii de ipostaze, la scară întregului teritoriu al țării. Abuzurile fiind încurajate deschis de la cele mai înalte eșaloane ale conducerii armatei de ocupație. Nu întâmplător, autoritățile militare sovietice au negat sistematic că faptele raportate de autoritățile românești ar fi fost comise de soldați ruși și le-au impus să precizeze, și în documentele interne, și în comunicatele de presă, destinate opiniei publice, că nu era vorba despre soldați ruși, ci despre „indivizi necunoscuți, îmbrăcați în uniforme militare sovietice furate”.
 
Întrucât existența de toată ziua a oamenilor curgea înainte și nu putea fi ținută în loc de război, și toamnă lui 1944 a fost în România un sezon fastuos al nunților. În repetate rânduri, serviciile informative ale Armatei române au semnalat comportamentul abject al militarilor ruși când se întâmplă să dea buzna între niște nuntași. De regulă, mai de frică, mai dintr-un spirit ospitalier ancestral, erau invitați la masă și omeniti după datină. Însă, după ce se chercheleau bine, scoteau automatele dintre genunchi, ciuruiau tavanele cu rafale prelungi și așezau toți nuntașii la zid. Urmă deposedarea tuturor de verighete și ceasuri, nefiind iertați nici mirele și mireasă. La București, aceiași militari ruși s-au dedat la hoții de o stranietate marcată. Mai multe biserici au fost jefuite de odăjdiile preoților. Icoanele nu i-au interesat, că să nu fie nevoiți să dea socoteală, probabil, propriilor lor comisari politici. Un subofițer rus a năvălit în atelierul unui croitor de le str. Theodor Sperantia și l-a somat cu armă în mână să-i facă pe loc cadou un costum civil la trei ace. Pentru că nici unul din costumele existențe în atelier nu s-a potrivit cu statură subofițerului rus, croitorul a fost împușcat, pur și simplu. Din Teatrul Alhambra, rușii au furat costume de epocă, utilizate în piese cu subiecte istorice, și costume de... Moș Crăciun! Mai mulți militari sovietici au jefuit pe Calea Victoriei, în plină zi, un magazin de pantofărie de damă, fiecare plecând de acolo cu 10-15 perechi de pantofi cu toc și cu toate brizbrizurile la modă pe vremea aceea. Era greu de știut la ce puțeau să le folosească, de vreme ce vivandierele lor purtau uniforme soldățești și cizme cazone. În sfârșit, este greu de crezut, dar o bandă de militari ruși a jefuit în totalitate și un magazin de ciorapi de damă, de corsete și sutiene. De data această, pe bulevardul Elisabeta și tot la amiază zilei. Nu doar o data, asemenea escapade de jaf, pentru sovietici, s-au încheiat în mod tragic, nu numai datorită rezistenței românilor cu viață și averea amenințată, ci și din cauza neghiobiei jefuitorilor. Un singur exemplu ni se pare revelator. Aproape un pluton întreg de militari ruși, în septembrie 1944, a năvălit în pivnițele exploatării viticole de la Minis, a mitraliat șirul lung de butoaie, conținând fiecare câteva mii de litri de vin, și au început să soarbă lichidul miraculos chiar din jeturile care țâșneau prin găurile făcute de gloanțe. Treptat, pivnițele au fost inundate de conținutul butoaielor până la carâmbul cizmei jefuitorilor, și au murit toți înecați în vin, la grămadă, doborâți din picioare de gazele de fermentație care țâșneau din budane laolaltă cu vinul. Bineînțeles, accidentul a fost imputat personalului exploatației viticole, care n-ar fi vrut să-i servească pe ruși la pahar, oferindu-le și o gustare pe lângă vin. De fapt, comandanții sovietici păreau a nu fi în stare să-și țină trupele în mână și să le imprime o conduită de oameni civilizați.
 
Un raport din 8 septembrie 1944, al colonelului Victor Andreescu, comandantul Regimentului de pontonieri, ne lămurește cam ce fel de raporturi existau între ofițerii sovietici și trupele din subordinea lor. „Nu există nici un fel de disciplină în Armată rusă - consemna colonelul român, în raportul nr. 334. Nici măcar unul din 200 nu-și salută superiorii, fie ei chiar generali; că să am o discuție personală cu dl general Ignatiev, comandantul geniului Armatei 46 ruse, am schimbat de trei ori locul pe câmp și totdeauna am fost înconjurați de zeci de ostași care țineau să audă convorbirea; aceștia se scobeau în nas și scuipau în față generalului, fără că cineva să le facă vreo observație.”[9] La rândul lui, statul major al Armatei a 3-a române, în raportul operativ din aceeași zi, semnat de generalul I. D. Mihaescu, preciza: „Modul de comportare al trupelor ruse lasă de dorit; astfel: în comunele unde cantoneasa sau pe unde trec, jefuiesc populația de vite, cereale, îmbrăcăminte, bani etc. Autoritățile române nu sunt respectate și sunt obligate a execută diferite servicii degradante. În garnizoană Slatina, magazia Regimentului 8 vânători a fost spartă cu forță, iar conținutul a fost luat de o coloană în trecere prin acel oraș. Deși în garnizoană Craiova s-au instalat o comenduire și patrule ruse, totuși actele de beție, jaf și amenințare nu au încetat încă. Toți comandanții și ofițerii ruși dau asigurări pentru o purtare demnă a Armatei sovietice și un tratament omenos față de populația civilă. În realitate, însă, ostașii și subofițerii se dedau la tot felul de jafuri și samavolnicii, care au adus populația în stare de alarmare și neliniște continuă. Dacă de la unități și formațiuni militare ridica cu mai puțină îndrăzneală tot ce vor, la populația civilă de la periferiile orașelor și în special la sate jefuiesc și batjocoresc fără nici un menajament. În majoritatea satelor pe unde trec, iau căi, căruțe, trăsuri, bani, ceasuri, inele etc., tot ce găsesc și le place, cu revolverul în mână»”.[10]
 
De la conacul moșiei Scărişoreanca, din Ulmeni, Ilfov, au jefuit o caleașcă vieneză din veacul trecut, o adevărată bijuterie, piesă de muzeu pur și simplu. A fost găsită făcută praf la intrarea în București, aruncată în șanțul șoselei. Colac peste pupăza, pădurile Codlei foiau de numeroși dezertori din armată sovietică. Aceștia se combinaseră cu trenarzi din armată germană și devastau în neștire toate satele de jur-împrejur. În primele zile ale lui septembrie 1944, totuși, situația promitea să se așeze într-un făgaș nou: colonelul Kalinin a fost desemnat ofițer de legătură al comandamentului Frontului 2 ucrainean pe lângă Marele Stat Major de la București și una din misiunile lui principale chiar asta era, cel puțin teoretic: să ancheteze și să înfrâneze toate conflictele dintre armată de ocupație și civilii și militarii români. Însă, de fiecare data când îi erau prezentate detaliile unor incidente, colonelul sovietic răspundea stereotip: „Nu recunosc culpă Armatei Roșii în provocarea de incidente. Din cercetările sumare întreprinse s-a constatat că aceste nereguli au fost săvârșite de bandiții lui Vlasov și dezertorii români sau germani travestiți în uniforme sovietice”. Conform logicii sale, la data aceea, România ar fi trebuit să fie cutreierată de mii de ostași sovietici în maieu și izmene, cărora „dezertorii români sau germania le furaseră vestoanele și pantalonii. Cât privea armată lui Vlasov, această nu se repliase prin România din teritoriile ruse și se află demult în refacere, în nordul Italiei și în Slovenia. Mult mai dureros era faptul că asemenea atitudini erau încurajate și de declarațiile de o lașitate înspăimântătoare ale noilor autorități române. „Armata sovietică - clama un manifest lansat de Grigore Niculescu-Buzesti, la 13 septembrie 1944 - a fost primită în România în spiritul cel mai amical. Noi ne dăm seamă că, în perioadă operațiunilor militare în curs, mici incidente pot în mod necesar să se producă. Dar noi nu ne așteptăm să le atribuim o semnificație oarecare. Este vorba despre incidente episodice și fără importantă. Guvernul român are profundă convingere că tot ceea ce a fost convenit cu U.R.S.S. va fi integral respectat.” Așa „episodice și fără importanta” cum erau incidentele, au afectat câteva sute de mii de români și pe mulți i-au costat viață.
 
Pe de altă parte, Guvernul român nu convenise nimic cu cel al U.R.S.S.: prevederile așa-zisei Convenții de Armistițiu i-au fost impuse. Și atât de respectate au fost încât am plătit despăgubiri de război de cinci ori mai mari decât cele la care am fost obligați în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Totul multiplicându-se până la un nivel incredibil, dacă luăm în considerație și jafurile asupra particularilor, imposibil de calculat statistic. De asemenea, toate aceste detalii nu se pot întâlni într-o istorie scrisă exclusiv după documente de cabinet, în care destinul unei națiuni este privit de sus, de acolo de unde se estompează tot ceea ce reprezintă un relief. Din astfel de documente aflăm că regele a făcut, că Sănătescu a dres, că Neagu Djuvara a fost trimis la Stockholm, că Emil Ciurea a fost trimis la Ankara și așa mai departe. Însă, despre tragedia adevărată a acestei națiuni încă nu se știe prea mare lucru. Ceea ce încă le permite unor diversioniști contemporani ai politicii românești să sărbătorească ziua de 23 august 1944 drept „o victorie fenomenală împotrivă nazismului”, când ea rămâne, în realitate, simbolul celui mai sinistru dezastru traversat de români (ziua trădării naţionale a regelui Mihai -n.r.). Și mai ridicol, Ion Iliescu ne-a exprimat și temerea lui referitoare la o eventuală modificare a geografiei, în cazul când complotiștii de la București nu și-ar fi luat inimă în dinți și nu ar fi asasinat pe la spate armatele desfășurate în Moldova și Basarabia. De fapt, Ion Iliescu se teme că n-ar mai fi avut peste ce să troneze vreme de un deceniu și jumătate, fără să facă nimic, lăsând corupția să curgă în dorul lelii, în timp ce jucă bambilici cu consilierii prezidențiali de la Cotroceni. Ar fi totuși cazul că Ion Iliescu să renunțe la temeri: cei ce au luptat până la capăt nu au pierdut niciodată.
 
În decembrie 1971 mă aflăm la Moscova, ca ziarist în misiune, și am fost invitat la un mic banchet de un redactor șef adjunct de la Komsomolskaia Pravda. Din vorba în vorba, rusul se îmbătase și începuse să mă ia peste picior în mod grosolan, acuzându-mi compatrioţii și acuzându-mă și pe mine că suportăm în tăcere și fără reacții tirania lui Ceaușescu. Ca și cum Ceaușescu ar fi fost vărul tatălui meu. Înainte de a plecă la Moscova, abia revenisem de la München și Köln și i-am replicat interlocutorului meu, foarte calm:
- Draga Ivane, dacă lăsăm de o parte ce se întâmplă în România, care e treabă noastră, uite care e situația: am fost și în Germania Occidentală, am fost de câteva ori și la voi și pot să-ți comunic, în cunoștință de cauza și cu mână pe inimă, că voi ați pierdut războiul, nu nemții. În clipă aceea, rusul a rămas siderat și, pe neașteptate, a început să plângă în hohote, îngăimând printre lacrimi:
- Asa este! Și eu am fost în Germania Occidentală și am văzut cum se trăiește acolo. Noi am pierdut războiul, nu ei!.
Și așa a rămas până în zilele noastre
----------------------------------------------------
[1] Hugot către Laferronnays, 30 mai 1828.
[2] Hugot către Laferronnays, 23 iunie 1828.
[3] Viollier către Polignac, 30 iulie 1829.
[4] Hugot către Portalis, 6 iulie 1829.
[5] Arhiva Marelui Stat Major al Armatei Române, Dosarele 1554, 1555 și 1556, și din arhiva Secției 2 informații a aceleiași instituții militare.
[6] Ibidem
[7] Ibidem
[8] Ibidem
[9] Ibidem
[10] Ibidem
footer