Revista Art-emis
23 august 1944 - Considerații PDF Imprimare Email
Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu   
Marţi, 19 August 2014 20:33

ICol. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu, art-emisndiferent de percepţia publică şi de poziţia divergentă a memorialiştilor şi specialiştilor (din ţară şi de peste hotare) în ceea ce priveşte semnificaţia actului de 23 august 1944 (unii apreciindu-l ca un act de demnitate naţională, alţii ca un act de trădare naţională, alţii deformându-i sau diminuându-i importanţa), consider că acesta reprezintă, în primul rând, trecerea României de partea Naţiunilor Unite, într-un context extraordinar de dificil pentru ţară, în care circa 1.000 000 de militari sovietici reuşiseră deja să rupă frontul româno-german, în cadrul operaţiunii „Iaşi-Chişinău”, și să producă mari pierderi trupelor române (mai ales în sudul Basarabiei - circa 80-90% din efective și tehnică de luptă, la nivel de divizie), să creeze două breşe (la sud de Iaşi, adâncă de circa 80 km, şi la est de Vaslui, adâncă de 110 km), ajungând, la 23 august 1944, la 50-60 km de aliniamentul fortificat din poarta Focşanilor. Succesul fronturilor 2 şi 3 ucraineene s-a datorat superiorităţii zdrobitoare de forţe în sectoarele de rupere, cantităţii şi modului de folosire a artileriei şi tancurilor, care au înlesnit pătrunderea rapidă a infanteriei. Sovieticii au mai beneficiat şi de faptul că Înaltul Comandament German (O.K.W.) retrăsese, cu puţin timp înainte, de pe frontul românesc circa 12 divizii, majoritatea blindate şi motorizate, pe care le-au deplasat pe frontul din Polonia, spre a întări direcția strategică Varșovia-Berlin. Din acest punct de vedere, aliații germani au urmărit, în primul rând, propriile interese strategice și nu interesul României de a-şi apăra cât mai mult granița răsăriteană. Marile pierderi înregistrate de trupele române, mai ales la est de Siret, au fost determinată și de unele greşeli de comandament din partea românilor şi de execuţie a misiunilor, care trebuie aprofundate (și recunoscute) de către istorici. Înfrângerile înregistrate pe frontul din Moldova au constituite o realitate, care trebuie luată în seamă atunci când se face referire la actul de la 23 august 1944.

Cei care contestă oportunitatea trecerii României de parte Naţiunilor Unite, în acel moment, invocă poziţia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, aflată în faţa trupelor sovietice și ignoră (sau nu cunosc) faptul că aceasta nu fusese organizată din timp pentru o apărare îndelungată, cu toate că era clar că, mai devreme sau mai tîrziu, urma să aibă loc confruntarea cu sovieticii în acea zonă. De asemenea se ignoră faptul că unităţile de profil din zona fortificată aveau un efectiv de doar 15.000 de militari, că cele care trebuiau să sosească din zona interioară (de recruți) nu ajunseseră încă (din diferite motive), iar cele care se repliau de pe front, sub presiunea continuă a trupelor sovietice, aveau o capacitate combativă mult prea redusă spre a mai putea fi luate în calcul pentru o rezistenţă serioasă. Acest lucru avea să fie recunoscut și de generalul Ilie Şteflea, fostul şef al Marelui Stat Major român, care referindu-se la oportunitatea întoarcerii armelor aprecia că situaţia trupelor române în ziua de 23 august 1944 „nu mai permitea restabilirea apărării pe frontul fortificat chiar dacă trupele noastre ar fi continuat să lupte”. Dacă aliniamentul fortificat Focșani-Nămoloasa-Brăila nu mai putea fi apărat, nu mai puteau fi oprite nici trupele sovietice, căci este greu de crezut că I.V.Stalin ar fi dat el însuși ordinul de încetare a ofensivei (chiar dacă la începutul operației „Iași-Chișinău” nu se luase în calcul depășirea zonei fortificate) spre a se putea discuta condițiile de armistițiu cu românii. În schimb, depăşirea prin luptă a liniei fortificate de către trupele fronturilor 2 şi 3 ucraineene ar fi transformat întregul teritoriu naţional într-un devastator teatru de război pe care s-ar fi confruntat circa 3.000.000 de militari români, germani şi sovietici, fără a mai lua în calcul reluarea acţiunilor aviaţiei americane şi engleze, cu circa 700-800 de avioane, care bombardaseră intens în spaţiul românesc în primăvara şi vara anului 1944, lansând şi numeroase manifeste prin care cereau încetarea imediată a luptelor şi capitularea necondiţionată.

Sigur că ideal ar fi fost să se poată rezista pentru a se putea negocia armistiţiul cu sovieticii şi a se putea obţine condiţii cât mai favorabile pentru ţară, aşa cum dorea și mareşalul Ion Antonescu. Deşi îndrăzneaţă, concepţia lui Ion Antonescu a fost însă, în acel context strategic, nerealistă deoarece, la 23 august 1944, sovieticii nu mai erau în situaţia de a li se impune condiţii. În afara ruperii frontului românesc, mai ales, ei beneficiau deja de sprijinul necondiţionat al puterilor occidentale (S.U.A. și Marea Britanie), care au avut atunci o altă strategie în ceea ce priveşte România şi alte interese est-europene (mai ales după debarcarea din Normandia). Oricât de bine intenţionat ar fi fost Ion Antonescu, speranţa sa în realizarea unei înţelegeri anglo-americane cu germanii (pentru a opri înaintarea trupelor sovietice spre centrul Europei) nu avea şanse de realizare atâta timp cât S.U.A. şi Marea Britanie nici nu-şi puneau măcar problema încetinirii pătrunderii trupelor sovietice în Europa. Dimpotrivă. De altfel, în ianuarie 1943, la Casablanca (ianuarie 1943), conducătorii celor trei mari puteri stabiliseră deja obligativitatea capitulării necondiţionate pentru Germania şi aliaţii ei (inclusiv pentru România), iar englezii, mai ales, recunoscuseră deja (primăvara anului 1944) preponderența sovietică în soluționarea problemei românești. Din acest punct de vedere, eşecul preliminariilor româneşti de armistiţiu, din primăvara anului 1944, când se mai dădeau încă lupte în Crimeea, este semnificativ. Cu atât mai mult, la 23 august 1944, când sovieticii zdrobiseră, practic, trupele românești din sudul Basarabiei și de la est de Siret.

Atacată terestru şi aerian de trupele celor mai mari puteri ale lumii, România nu putea să reziste singură puternicei ofensive aliate. După cum nu ar fi putut obține acordul Germaniei pentru încheierea armistiţiului sau încetarea luptelor, aşa cum dorea (din loialitate militară) Ion Antonescu, ocuparea Ungariei de către Germania, în martie 1944, fiind relevantă pentru ce ar fi urmat. Neîmplinirea speranţelor şi idealurilor româneşti după trecerea de partea Națiunilor Unite s-a datorat unui complex de factori, între care un rol important l-au avut abuzurile şi ingerinţele noului aliat sovietic şi dezinteresul puterilor occidentale faţă de România, care a fost plasată, în octombrie 1944, în sfera de influenţă sovietică. Orice analiză obiectivă a acelei epoci nu trebuie să treacă peste faptul că până la 12 septembrie 1944, când a fost impusă Convenţia de armistiţiu, România şi-a asumat poziţia de stat suveran şi independent, guvernul şi Înaltul Comandament Român, făcând încercări numeroase de a trata cu sovieticii de pe poziţii egale şi de a impune punctele de vedere româneşti. Dacă rezultatele au fost minime, aceasta s-a datorat abuzurilor sovietice și regimului dur de armistiţiu impus de Moscova, cu acordul aliaţilor occidentali. În altă ordine de idei, în plan politic intern, opțiunea românilor la 23 august 1944 a fost democrația, nu comunismul sau totalitarismul. Deși s-a vorbit şi s-a scris mult despre faptul că trecerea de partea Naţiunilor Unite a adus (sau impus) comunismul în România, nimeni nu a făcut public vreun document sau vreo declaraţie oficială (sau neoficială) făcută la 23 august 1944 (sau în zilele imediat următoare), care să se refere, cel puţin, la simpatia regelui, a guvernului sau a partidelor politice demnocratice faţă de partidul sau regimul comunist. Chiar dacă momentul a facilitat accesul la putere al partidului comunist (alături de celelate partide politice ale ţării), procesul de comunizare a țării a început mai târziu, lupta pentru cucerirea puterii politice în stat fiind declanşată de comunişti după acordul de procentaj din octombrie 1944 dintre I.V.Stalin şi Winston Churchill, iar procesul de cucerire efectivă a întregii puteri în stat în urma impunerii prin forţă de către sovietici a guvernului prezidat de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945.

Dincolo de aceste triste şi dureroase realităţi, care nu pot fi ignorate sau minimalizate, un adevăr se impune cu certitudine: din momentul în care a trecut de partea Naţiunilor Unite, România a adus Aliaţilor un avantaj strategic extraordinar, concretizat în prăbuşirea frontului german la flancul său sudic, în efectuarea într-un timp extrem de scurt a unei mari translaţii de front spre vest de până la 900 km, în provocarea unui adevărat seism în sistemul politic dominat de Reich şi în asigurarea logistică a Wehrmacht-ului. Punând la dispoziţia Naţiuilor Unite întregul său potenţial militar, economic şi financiar România a adus o preţioasă contribuţie la obţinerea victoriei din mai 1945, armata sa acţionând într-un spaţiu european de maximă anvergură pe direcţia generală Bucureşti-Budapesta-Viena şi Praga până la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa. În al doilea rând se impune a fi amintit adevărul că Înaltul Comandament român a avut o conceţie strategică proprie privind operaţiile militare ce trebuiau desfăşurate pe teritoriul românesc, că iniţial s-a încercat să se evite confruntarea cu vechiul aliat german căruia i s-a propus să se retragă de pe teritoriul controlat de guvernul român şi chiar să se realizeze un aliniament de armistiţiu cu noul aliat sovietic în zona fortificată F.N.B., sau la est de Bucureşti spre a păstra o zonă liberă de orice prezenţă militară străină în care gvernul român să-şi desfăşoare nestingherit activitate.

Din păcate, aceste ultime două intenţii lăudabile nu au putut fi transpuse în practică deoarece atât vechiul cât şi noul aliat au tratat România ca pe un stat inamic. Ignorând propunerile româneşti, Hitler a ordonat reprimarea acţiunii româneşti, iar I.V.Stalin a cerut Frontului 2 ucrainean să-şi îndeplinească mai departe misiunile de luptă, fără să ia în calcul încetarea focului de partea trupelor române şi începerea luptelor împotriva celor germane. Rezultatul a constat în dezarmare după 23 august 1944 a circa 160.000 de militari români (după cifre oficiale), sechestrarea şi capturarea flotei şi în alte numeroase abuzuri, în dezacord total cu importantul efort de război românesc. Din acest punct de vedere, România s-a aflat în august 1944, într-o situaţie singulară în istoria conflictelor armate. Cu toate acestea, Marele Stat Major, condus de generali destoinici şi patrioţi (Gheorghe Mihail, Nicolae Rădescu şi Constantin Sănătescu) nu a capitulat, nici în faţa germanilor, nici în faţa sovieticilor, ci a apărat, în pofida riscurilor, interesele şi demnitatea armatei române.Apoi, nu trebuie uitat faptul că trecerea României de partea Naţiunilor Unite la 23 august 1944 a deschis calea pentru împlinirea idealului românesc de eliberare a părţii de nord-vest a ţării ocupată de Ungaria în 1940, fapt împlinit prin luptă eroică şi jertfă vrednică la 25 octombrie 1944. Chiar dacă acesta a fost singurul obiectiv naţional împlinit pentru care poporul român şi armata sa luptaseră în cel de-Al Doilea Război Mondial (confirmat prin Tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947), actul de la 23 august 1944 rămâne important În istoria României.

footer