Revista Art-emis
Constantin Brâncoveanu diplomatul (2) PDF Imprimare Email
Acad. Constantin Bălăceanu Stolnici   
Duminică, 10 August 2014 17:05
Constantin Brâncoveanu - 2Brâncoveanu s-a înconjurat de o serie de consilieri în frunte cu unchii săi cu care și-a construit politica externă. Este perioada lui de colaborare cu Cantacuzinii care a durat cam până în anul 1703. Radu Ștefan Vergati (Ciobanu), analizând frescele votive de la mănăstirea  Horezu (unde frații Cantacuzini își întorc fețele de la Constantin Brâncoveanu), consideră că ruptura dintre aceștia și domnitor datează din 1693, când a fost terminată mânăstirea. Pe această frescă, frații Constantin, Mihai, Matei și Iordache Cantacuzino au bărbile rase, cum era obiceiul impus de Petru cel Mare în Rusia. Domnitorul și-a format și o  echipă de agenți care să-l pună în legătură cu centrele europene sensibile pentru politica sa.  Astfel, după P. Cernovodeanu, la Constantinopol avea kapukehaiele sale, Gheorghios Clironomos, Ianachi Porphyrita, slugerul Toma Cantacuzino și al doilea logofăt Ștefan Cantacuzino, la Varșovia era ceaușul David Corbea, pe lângă țarul rus erau Gheorghe Castriotul din Castoria, Panaiot Radu, Pătru Damian, David Corbea şi Toader Corbea, iar pe lângă austrieci Ladislau Teodor Dindar, medicul Iacob Pylarino din Cefalonia, Peter Grienner şi  venețianul Bussi.
 
Domnitorul și-a organizat și o cancelarie cu  traducători pentru negocieri și corespondență din care făceau parte – pentru limbile italiană și latină: medicul Bartolomeo Ferrati și Giovanni Candido Romano; pentru germană: Ladislau Teodor Dindar, Peter Griennen și Nicolae Folos de Wolff; Afenduli clucerul, pentru turcă și  fraţii David şi Teodor Corbea, pentru latină, greacă,maghiară, slavonă şi rusă; pentru   polonă (Andreas si Nicolaus Wolff). Avea și un secretariat de calitate condus de Maria del Chiaro care folosea și cifre pentru secretizare. A mai cooptat printre sfetnicii săi pe slugerul Toma Cantacuzino, al doilea logofăt Ştefan Cantacuzino (viitorul domn), paharnicul Ianache Văcărescu (care avea să fie executat odată cu domnitorul), negustorul Nicolo Caraiani şi Constantin, fiul lui Vasilie din  Veneţia.
 
S-a găsit,  după Paul Cernovodeanu, „o întinsă corespondenţă nu numai cu suveranii vremii (împărații de la Viena, ţarul Rusiei, regele Frantei, al Poloniei s.a.), dar şi cu oameni de stat şi generali imperiali, poloni şi ţarişti, conducători ai răscoalei curuţilor (1703-1711), ambasadori ai marilor puteri (englez, olandez, habsburgic şi veneţian) la Constantinopol, Suveranul Pontif, cardinali, înalti ierarhi ai bisericii Răsăritului, cărturari greci s .a”. De asemenea, a realizat legături cu diplomați streini influenți care-l informau, pe care îi informa dar care l-au și ajutat mult, ca lordul William Paget, ambasadorul Angliei, şi contele Jakob Colyer, ambasadorul Olandei la Constantinopol, contele Luigi Ferdinando Marsigli, naturalist din Bologna și negociator imperial,  sau consilierul aulic Franz Ulrich von Kinsky, cu care uneori se întâlnea tainic în Țara Românească și cu care întreținea o corespondență secretă. Din această corespondență s-au păstrat circa 150 de scrisori. Cum am mai spus, primul obiectiv al politicii externe a lui Brâncoveanu a fost abandonarea utopicului plan a lui Șerban Cantacuzino și al lui Constantin Bălăceanu de eliberare a Țării Românești de sub tutela otomană și de alungare a turcilor din Europa. Apoi domnitorul a făcut tot ce era cu putință pentru a câștiga încrederea Porții, deși aceasta a trecut printr-o perioadă sumbră a istoriei sale în care numai în 7 ani a schimbat 18 mari viziri și a suportat o serie de înfrângeri importante, culminând cu cea de la Zenta (1697). Brâncoveanu a plătit regulat haraciul, pe care l-a tot mărit până ce l-a dublat ca valoare, a executat toate dispozițiile, a mituit cu prodigalitate pe toți marii corupți de la Istanbul și a întreținut o clientelă levantină scumpă dar care l-a ajutat mult. De asemenea, s-a detașat de boierii pro-austrieci și a sancționat aspru pe Bălăceni confiscându-le averile și expunând capul marelui agă într-un proțap lângă casele lui din București. (E drept că, pe ascuns, îi susținea familia aflată în pribegie prin subvenții importante). A obținut în plus să fie susținut pe lângă sultan și demnitarii otomani și de misiunile diplomatice engleze, olandeze și franceze de la Constantinopol. Această politică a fost un succes  care a fost benefic pentru țară și domnitor. Punctul culminant al reușitei sale a fost la 15 iunie 1703, când a fost primit  la Adrianopol de sultanul Mustafa II (o favoare de excepție) care i-a conferit privilegiul de a fi numit domnitor pe viață (un privilegiu extraordinar). Lucrul este remarcabil căci nu s-a implicat alături de otomani în operațiunile militare cu trupele Ligii de la Augsburg cu care turcii s-au războit în această perioadă până la pacea de la Karlowitz (ianuarie 1699).  A izbutit totodată să evite ca trupele austriece și otomane să se confrunte pe teritoriul Valahiei. De asemenea,  a reușit  ca teritoriul Țării  Românești  să nu intre în negocierile de pace dintre Austria și Turcia.
 
Un obiectiv important, extrem de delicat și foarte primejdios, a fost să reia legăturile cu Casa de Austria. A întreținut o corespondență abilă și utilă, a trimes emisari și a primit tot felul de personalități de la Viena pe care le-a ajutat în misiunile lor, le-a informat și probabil  le-a ajutat financiar, bineînțeles toate în cea mai mare taină. De asemenea, a învestit bani mulți în băncile vieneze și brașovene a cumpărat proprietăți în regiunea Brașovului și și-a construit o reședință la Sâmbăta de Sus. Această politică a fost și ea un succes care a culminat cu primirea de la  Leopold I, în  ianuarie 1695, a titlului de principe al Sfântului Imperiu Romano-German. La aceasta s-a adăugat acordarea dreptului de azil politic pentru el și familia sa în Imperiul Habsburgic, în caz de primejdie. Este surprinzător cum a reușit să iasă din postura de dușman al Austriei de la Zărnești și să intre în sistemul aristocratic imperial la nivelul cel mai înalt.
 
Brâncoveanu, Cantacuzinii și  în general  marii boieri români  ca și elitele unor popoare balcanice (din Serbia, Bulgaria, Macedonia, Croația, Bosnia și Herțegovina) aveau (sub influența ierarhilor ortodocși mai ales a celor greci) o anumită rezervă față de Habsburgi datorită catolicismului lor agresiv. De asemenea, nu se împăcau cu disciplina germană și cu egoismul politicii colonialiste austriece. Mulți îi priveau doar ca un rău necesar. Apariția Rusiei ca mare putere ortodoxă oferea o altă variantă pentru eliberarea popoarelor creștine din sud-estul european de dominația islamică.  Era o perspectivă  mai atrăgătoare din motive culturale și religioase. Dincolo de anumite tradiții post-bizantine comune, înseși alfabetele erau aceleași. Comportamentul rușilor și modul de guvernare al țarilor erau necunoscute atunci. Circulau doar povești, un fel de legende, unele cu caracter mesianic, despre acești blonzi veniți din negurile de la nord-estul Europei. Brâncoveanu, ca și conducătorii popoarelor balcanice, aflaseră despre ei și comunicau cu ei prin negustori, călători dar, mai ales, prin călugări ca acel Isaia folosit de Brâncoveanu pentru a intra în contact cu Petru I pe vremea când domnea cu fratele său Ivan și care a fost deconspirat de oamenii lui Bălăceanu și închis în carcerele austriece.
 
Deși presiunile Cantacuzinilor și ale ierarhilor ortodocși  (mai ales patriarhii Dositei și Hrisante Nottara) erau foarte mari, Brâncoveanu s-a apropiat de ruși cu multă discreție și relativă neîncredere. A fost printre puținele personalități din sud-estul european care au realizat că, la epoca aceea, preocuparea principală a țarului Petru I era să-și asigure poziția în nord spre marea Baltică, obiectiv pentru care se angajase într-un război cu Suedia lui Carol XII („Marele război din Nord”). Brâncoveanu a avut totuși legături interesante cu țarul și apropiații săi, cancelarii Feodor Alekseevici (Golovkin şi Gavriil Ivanovici Golovkin) ca și cu ambasadorul rus la Constantinopol, Piotr Andreievici Tolstoi. A trimes ca soli lui Petru I pe David Corbea (care a și rămas în Rusia), pe fratele său Toader, pe Gheorghe Castriotul (cel mai eficient), pe căpitanul Sava Constantin, pe Panait Radu și  pe Petru Damian. A sfătuit și chiar rugat pe țar să ajute popoarele creștine din Balcani să se elibereze  de sub tutela otomană. Neculce amintește și de existența unui tratat secret cu clauze politice, militare și economice între țar și Brâncoveanu, tratat care însă a rămas necunoscut. Mult mai strânse și mai imprudente erau însă legăturile pe care Cantacuzinii le întrețineau pe cont propriu cu rușii. Poate de aceea la Horezu sunt reprezentați rași și cu o mustață ca cea a lui Petru I. Atât Brâncoveanu cât și Cantacuzinii informau pe ruși despre situația din imperiul Otoman și din cel Habsburgic și dădeau sfaturi ca unii care cunoșteau mai bine situația  politică, economică și militară din Turcia și Europa de vest. Îi informau despre mersul războiului cu Liga de la Augsburg și cel de succesiune pentru tronul Spaniei, despre relațiile dintre Ludovic XIV și Carol XII, ca și cele dintre regele Poloniei Stanislaw Lesczynski și Poarta otomană sau hanul Crimeei. Pentru serviciile făcute, Brâncoveanu a fost decorat de țar la 21 august 1700 cu crucea de cavaler al ordinului Sf. Andrei, iar în anul 1701 a primit un act de favoare (“Jalovannaia gramota”), care-i asigura domnitorului şi Cantacuzinilor azil în Ucraina în caz de primejdie.
 
La cumpăna secolelor XVII-XVIII, Brâncoveanu s-a cam săturat de tutela Cantacuzinilor și a început să se detașeze de ei. Ruptura s-a accentuat când Brâncoveanu l-a înlocuit ca mare spătar pe Mihai Cantacuzino cu Toma Cantacuzino (1709). După bătălia de la Poltava (1709), speranțele creștinilor din imperiul otoman de a fi eliberați de ruși au sporit. Cantacuzinii s-au avântat chiar într-o susținere clară a rușilor, ca și domnitorii  Moldovei, Mihai Racoviță dar mai ales Dimitrie Cantemir (a cărui soție, Casandra, era fiica domnitorului Șerban Cantacuzino). Acesta fusese numit domnitor de turci deoarece era considerat devotat Sublimei Porți și dușman al lui Brâncoveanu. Trecerea lui Dimitrie Cantemir de partea lui Petru I a fost o surpriză pentru domnitorul român și pentru Ahmet III. Paralel, Brâncoveanu a adoptat o politică mult mai prudentă dar periculos de  ambiguă. În timpul campaniei lui Petru I în Moldova, Brâncoveanu a promis sprijinul său militar și logistic (cu alimente și furaje) atât sultanului cât și țarului, menținând în expectativă oastea sa la Urlați.  În felul acesta, Țara Românească nu s-a implicat  în războiul ruso-turc din 1710-1711, iar domnitorul ei nu a suferit pentru moment nici un neajuns. După Stănilești, poziția lui Brâncoveanu însă s-a deteriorat. Patru evenimente au dus la  aceasta.
Primul a fost faptul că Ivan Mazepa, hatmanul cazacilor din Ucraina, când a trecut din tabăra rusească în cea suedeză, a informat pe aceștia și indirect pe turci despre politica duplicitară a lui Brâncoveanu.
 
Al doilea au fost denunțurile făcute de către Cantacuzini (ca acel raport trimes lui Ștefan Racoczi) care-l prezentau pe Brâncoveanu drept om al austriecilor care a înșelat și pe turci și pe ruși și care și-a asigurat o viață în pribegie depunând sume mari de bani la Veneția.
 
Al treilea (foarte grav) a fost defecțiunea marelui spătar Toma Cantacuzino care, cu ostașii săi, a părăsit tabăra turcească a marelui vizir Mehmet Baltagi și s-a alăturat trupelor rusești ale generalului Karl Ewald von Rönne, contribuind la cucerirea Brăilei fapt care a înfuriat pe sultanul turc.
Al patrulea a fost faptul că Brâncoveanu a emis o medalie jubiliară de aur la împlinirea a 25 de ani de domnie care a fost considerată o emisiune monetară și pentru care  a fost pârât la Poartă.
Se pare că un rol important l-au avut și uneltirile Mavrocordaților care îi reproșau la Brâncoveanu faptul că a încetat, după moartea lui Scarlat Mavrocordat care i-a fost ginere, să mai plătească indemnizația pe care i-o trimetea exaporitului.
 
Se pare că, încă din 1711, sultanul Ahmet III s-a decis să se răzbune pe Brâncoveanu fiind susținut de ginerele său Damad Ali Pașa, ajuns mare vizir, unul din cei mai cruzi demnitari otomani. De altfel, Poarta nu mai avea nevoie de el, acum că turcii erau victorioși și se simțeau în stare să reziste presiunilor Austriei și Rusiei. Odinioară, voievodul valah prin relațiile sale îi ajutase mult cu informații și sfaturi (ca și cu daruri multiple). Brâncoveanu a rămas singur. Rușii numai aveau încredere în el căci îi reproșau că din cauza indeciziei lui au pierdut campania din Moldova, austriecii, implicați în luptele lor din Europa, nu erau deloc dispuși să-l susțină și turcii îl considerau un trădător. În plus, Cantacuzinii unelteau din ce in ce mai intens pentru eliminarea lui.
 
Începând din 1709, dar mai ales după înfrângerea rușilor de la Stănilești, Brâncoveanu singur, neputându-se baza cu siguranță pe marile puteri din jur (otomanii, austriecii, rușii și polonezii) și având în coastele sale și adversitatea crescândă a unchilor săi Cantacuzini, a încercat să facă o politică externă defensivă cu multe improvizații. A continuat în taină legăturile  sale cu cancelaria de la Viena, mai ales cu contele Stephan de Stainville,  viitorul guvernator al Olteniei. Era vorba în special de schimburi de informații utile ambelor părți. De asemenea, s-a folosit de Apostol Manu un negustor bogat de origine din Bitolia (care ajunsese într-o poziție puternică la Pesta fiind chiar înnobilat  de împărat) pentru a face depuneri de bani la Viena și Brașov  și pentru a investi în terenuri în Transilvania. Fiul acestui Apostol avea să se se căsătorească mai târziu cu Smaranda, nepoata de fiu a marelui agă Constantin Bălăceanu, viitoare ctitoră a mănăstirii Zamfira(Prahova).  Aceste legături cu Habsburgii enervau pe Cantacuzini care detestau pe austrieci probabil și din motive religioase, mai ales că aceștia adoptaseră încă din 1652 o politică agresivă de misionarism catolic în Transilvania care avea să ducă la constituirea Bisericii Unite prin acțiunea din 1698 a mitropolitului Athanasie Anghel (deși acesta a fost susținut și ajutat financiar de Brâncoveanu) și apoi prin bula papală „Indulgentum esse” din 1716 a Papei  Clement XI. Trebuie să precizăm că Brâncoveanu a fost un foarte important suasţinător al românilor ortodocși din Transilvania. Prin ctitorii, daruri și susţineri financiare a contribuit în mod esențial ca Biserica Ortodoxă ardeleană să supraviețuiască și să-și mențină demnitatea în faţa agresiunii Bisericii Catolice. Cu rușii, lucrurile au mers mai prost deoarece nu mai aveau încredere în Brâncoveanu care ezitase să-i ajute cu provizii și trupe în timpul războiului cu turcii. Relațiile sale cu țarul erau îngreunate de intrigile Cantacuzinilor. Cele mai strânse legături le-a întreținut cu guvernatorul Kievului, Dmitri Mihailovici Golîtin, și  într-o anumită măsură cu Piotr Pavlovici Safirov, vice-cancelar și consilier intim, și cu Mihail Borisovici Seremetev, general-maior, care erau ostatici la turci. Aceste legături cu rușii au fost ajutate și de Sir Robert Sutton (ambasadorul Angliei) împreună cu Jakob Colyen (ambasadorul Olandei) despre care am mai amintit.
 
Problema cea mai grea era relația cu Poarta. Neintervenția lui Brâncoveanu în 1711, defecțiunea lui Toma Cantacuzino și denunțurile stolnicului Constantin și fostului spătar Mihai Cantacuzino care se foloseau și de Dumitrașcu Racoviță (ginerele lui Mihai Cantacuzino și frate cu fostul domnitor al Moldovei Mihai Racoviță aflat în surghiun la Istanbul) ca și intrigile regelui Carol XII al Suediei, stabilit la Cetatea Albă, întăriseră neîncrederea lui Ahmet  III  în Brâncoveanu. Până la victoria lor de la Stănilești, otomanii, situați într-o poziție de slăbiciune, au tolerat flirturile diplomatice ale lui Brâncoveanu cu Austria și Rusia care, într-o măsură oarecare, le puteau fi de folos căci creau o punte pentru discuții în caz de criză, și între timp mai primeau de la domnitorul român informații utile, bani și daruri cu care acesta le calma suspiciunile. După 1711, turcii trec dintr-o umilitoare poziție de defensivă într-una de ofensivă. Brâncoveanu, cu manevrele sale diplomatice, nu le mai era util. Trebuia înlăturat și pedepsit exemplar pentru a opri o nouă tentativă de „trădare” ca a sa și a lui Dimitrie Cantemir.  De altfel, din cauza acestor infidelități probabil că atunci s-a născut în mintea sultanului ideea domniilor fanariote. E greu de spus dacă domnitorul român a aflat sau a intuit ceva despre atitudinea reală a Porții față de el. Oricum, știm că a făcut eforturi disperate pentru a calma  situația la Constantinopol. Printre altele, „se supusese tuturor cererilor bănești ale Porții, despăgubise pe brăileni, pentru pagubele suferite în 1711, se achitase prompt de procurarea de salahori pentru lucru la cetatea Hotinului” (P. Cernovodeanu).  În plus, Ahmet III și vizirul său i-au pregătit o capcană. Când Brâncoveanu a informat Poarta că vrea să însoare pe fiul său Radu cu fata lui Antioh Cantemir, sultanul l-a felicitat și i-a trimes chiar unele daruri fapt ce a determinat, printre altele, trimeterea domniței Bălașa la Istanbul de unde apoi a fost arestată și dusă la închisoarea Edicule. Nu a avut însă previziunea  dezastrului care se pregătea  și nu a putut astfel să părăsească  țara și să se refugieze  în Transilvania unde obținuse, cum am mai spus, drept de azil politic. E adevărat că Ahmet III și-a ascuns intențiile până în ultimul moment. A primit totuși cu câteva zile înaintea mazilirii sale un avertisment căruia însă nu i-a acordat importanța cuvenită. Ianache Văcărescu a fost printre cei ce l-au sfătuit în acest sens. Nu trebuie să uităm că, în zilele ce au precedat mazilirea, a murit și a fost înmormântată Stanca, fiica sa. După 26 de ani de echilibristică diplomatică și de succese, a făcut o primă mare eroare pe care a plătit-o cu moartea sa și a fiilor săi.[1]
 
Bibliografie selectivă
 
- Bălăceanu Stolnici, Constantin, Saga Bălăcenilor,  Vitruviu, București, 2000
Bogdan, Mihai, Relațiile politice româno-ruse  în secolele XV-XVII, http://csea.wikispaces.com/file/view/14.Relatii+politice.pdf
- Boicu, Leonid, Principatele române în raporturile politice internaţionale (secolul al XVIII-lea), Iaşi, 1986
- Cernovodeanu, Paul, Coordonatele politicii externe a lui Constantin Brâncoveanu. Vedere de    ansamblu, în vol. Constantin Brâncoveanu, coord. - Paul Cernovodeanu şi Florin Constantiniu, Bucureşti, 1989
Cernovodeanu, Paul şi Constantiniu, Florin, Constantin Brâncoveanu Bucureşti, 1989
- Cernovodeanu, Paul,  Dimensiunea politică a relaţiilor matrimoniale româno-ruse de odinioară,  în “Dorul”, VI, 78, 1996, p. 20
- Ciobanu, Radu Ștefan,  Pe urmele stolnicului Constantin Cantacuzino, București ,1984
- Drăghiceanu, Virgiliu, Constantin Brâncoveanu conte al regatului ungar și principe al sacrului imperiu roman, în „Convorbiri Literare ”1915, pg. 929-930
Giurescu, Dinu C., Istoria ilustrată a românilor, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981
- Greceanu, Radu, Istoria  domniei lui Constantin Brâncoveanu(1688-1714),Aurora Ilieș, București, 1970
- Ionescu, Ștefan și Panait, Panait I., Constantin Vodă Brâncoveanu – Viața.Domnia.Epoca, București,1960
- Iorga, Nicolae, Valoarea Politică a lui Constantin Brâncoveanu, Vălenii de Munte, 1914
- Iorga, Nicolae, Viața și domnia lui Constantin Brâncoveanu, București, 1914
- Louis, Andre, Louis XIV et l’Europe, Paris,1950
- Georgescu, Buzău Gh., Relații româno-ruse în trecut, București, 1957
Maria del Chiaro, Anton, Istoria delle moderne revoluzione dela Valachia,Iași, 1915
- Maxim, Mihai, Ţările Române şi Înalta Poartă: cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în Evul  Mediu, Bucureşti, 1973
- Măciucă, Constantin, Dimitrie Cantemir, Bucureşti,  1972
- Mustafa, Ali Mehmed, Istoria  turcilor, București ,1973
- Panaitescu, Petre P., Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958
- Patrol, Ion, Constantin Basarab Brâncoveanu, Edit. Univ. Craiova, 2004
--------------------------------------------------
footer