Revista Art-emis
Politica Partidului Muncitoresc Român faţă de intelectuali (1958-1964) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.   
Joi, 24 Iulie 2014 20:45

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, art-emisAnul 1958 a marcat retragerea trupelor sovietice din România[1], act primit cu satisfacţie de poporul român, scǎpat de o ocupaţie strǎinǎ care durase aproape un deceniu şi jumǎtate. Firesc era sǎ urmeze o relaxare internǎ şi o întoarcere spre valorile naţionale, înǎbuşite dupǎ 1944 şi mai ales dupǎ 1948. În realitate s-a înregistrat un proces invers: s-a declanşat un nou val de represiune, care amintea de anii stalinismului. Iniţiativa a aparţinut lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În ziua de 25 iulie 1958, la recepţia oferitǎ în onoarea ofiţerilor sovietici care pǎrǎseau România, acesta a declarat: „Nu trebuie sǎ uitǎm cǎ existǎ în ţara noastrǎ epave jalnice ale vechilor clase expoatatoare, rǎmǎşiţe ale fostelor grupǎri reacţionare şi fasciste, care se leagǎnǎ şi acum în speranţa cǎ mersul istoriei ar putea fi întors şi cǎ România ar putea fi readusǎ la starea de robie şi înapoiere pe care a cunoscut-o în vremea regimului burghezo-moşieresc”. Primul secretar al C.C. al P.M.R. avertiza: „Sǎ fie siguri aceşti strigoi ai trecutului, toţi cei pe care poporul român i-a aruncat la lada de gunoi a istoriei, cǎ visurile lor vor rǎmâne şi pe viitor deşarte şi cǎ mâna poporului muncitor şi a statului sǎu democrat-popular nu va şovǎi nici pe viitor, lovind fǎrǎ cruţare în toţi cei ce atenteazǎ împotriva cuceririlor revoluţionare ale poporului”.[2] Deoarece vechile „clase exploatatoare” fuseserǎ lichidate prin naţionalizǎrile din 1945-1950, fostele partide politice erau desfiinţate din 1947, iar unii dintre liderii lor muriserǎ în închisori (între aceştia, Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brǎtianu, Constantin Argetoianu), „mâna statului democtat popular” s-a îndreptat împotriva unor intelectuali (filosofi, literaţi, artişti).

În 1958 -1960 au fost organizate procese publice împotriva acestora, acuzaţi de atitudini ostile regimului socialist, legǎturi cu elemente duşmǎnoase din strǎinǎtate (precum Mircea Eliade şi Emil Cioran), promovarea misticismului şi idealismului, confuzii ideologice şi politice, atitudini antisovietice etc Procesele s-au încheiat cu condamnǎri extrem de aspre: Constantin Noica şi Dinu Pillat la câte 25 de ani, Al. O. Teodoreanu şi Alexandru Paleologu - la câte 14 ani, N. Steinhardt - 7 ani etc. etc. În Universitǎţi şi în alte instituţii de învǎţǎmânt superior s-au desfǎşurat adunǎri de „demascare” a unor profesori şi studenţi pentru promovarea unor concepţii idealiste, antisovietice, mistice etc. Acestea se încheiau cu propuneri de sancţionare, mergând pânǎ la exmatricularea unor studenţi, pe care Rectoratele şi Ministerul Învǎtǎmânului le transformau în decizii administrative. Asemenea acţiuni erau puternic mediatizate, cu un scop politic precis: conducere P.M.R. urmǎrea sǎ arate sovieticilor cǎ nu trebuie sǎ-şi facǎ probleme privind situaţia României, deoarece regimul de la Bucureşti apǎra cu fermitate orânduirea socialistǎ. Pe de altǎ parte, din vara anului 1959 au început sǎ aparǎ în presǎ, de regulǎ pe ultima paginǎ, mici comunicate prin care se menţiona cǎ delegaţii economice, conduse de Gheorghe Gaston Marin - preşedintele Comitetului de Stat al Planificǎrii, şi Alexandru Bârlǎdeanu - vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, efectuau în vizite „de lucru” în Franţa, Elveţia, Italia, SUA, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Republica Federalǎ Germania, Austria pentru a discuta despre relaţiile economice ale României cu statele respective. În realitate, aceste vizite au fost extrem de importante, deoarece cu acele prilejuri s-au rezolvat problemele existente între România şi statele respective ca urmare a naţionalizǎrii principalelor mijloace de producţie în iunie 1948. Alexandru Bârlǎdeanu avea sǎ mǎrturiseascǎ: „Mai întâi am plǎtit despǎgubiri acelor cetǎţeni strǎini care au pierdut investiţiile fǎcute la noi, cu prilejul naţionalizǎrii” . Acest fapt a deschis calea dezvoltǎrii relaţiilor economice cu statele Occidentale, inclusiv a achiziţionǎrii de tehnologie modernǎ pentru industrie, precum şi pentru alte ramuri ale economiei naţionale (transporturi, agriculturǎ, telecomunicaţii etc).[3]

Tot fǎrǎ o mediatizare semnificativǎ a început procesul de desovietizare, adoptându-se unele mǎsuri aparent fǎrǎ conotaţii politice: Institutul de Invǎţǎmânt Superior „Maksim Gorki”, care pregǎtea profesori de limba rusǎ, a devenit Institutul de Limbi Strǎine; Librǎria Cartea Rusǎ a fost integratǎ în Librǎria pentru Cartea Strǎinǎ; în învǎţǎmânt, alǎturi de limba rusǎ au fost introduse, limbile francezǎ, englezǎ, germanǎ şi spaniolǎ; Oraşul Stalin şi-a recǎpǎtat numele Braşov; strǎzile cu numele unor lideri politici sovietici au primit nume româneşti (Nicolae Bǎlcescu, Gheorghe Magheru, Avram Iancu etc). Evenimente importante din istoria românilor - Revoluţia românǎ de la 1848, Unirea Principatelor în 1859, Unirea Transilvaniei cu România în 1918 etc - au început sǎ fie marcate oficial. A fost demarat procesul de „reabilitare” a unor istorici şi alţi oameni de culturǎ, precum N. Iorga, Vasile Pârvan, Titu Maiorescu. Scriitori şi artişti marginalizaţi sau interzişi, precum Tudor Arghezi, George Cǎlinescu, Victor Eftimiu, Ion Ţuculescu au reintrat în atenţia opiniei publice etc.

Din 1962 a început eliberarea deţinuţilor politici, acţiune care avea sǎ se încheie în august 1964.

Politica P.M.R. vizând modernizarea economiei naţionale, dezvoltarea învǎţǎmânului şi culturii, ameliorarea stǎrii de sǎnǎtate a populaţiei s-a bazat pe implicarea intelectualilor, atât a celor tineri, formaţi în anii socialismului, cât şi a celor în vârstǎ, afirmaţi încǎ din perioada interbelicǎ. Aceştia au dobândit un larg câmp de afirmare, demonstrând capacitatea poporului român de a construi o ţarǎ modernǎ, atât din punct de vedere material, cât şi spiritual. Un rol deosebit de important l-a avut intelectualitatera tehnicǎ. O atenţie specialǎ s-a acordat formǎrii acesteia prin institutele de învǎţǎmânt superior din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara. În 1963 a început construcţia celui mai mare campus universitar din România şi unul dintre cele mai mari din Europa - al Institutului Politehnic Bucureşti. Au fost înfiinţate noi institute de cercetare, precum Centrul de Statisticǎ Matematicǎ şi Centrul de Calcul Economic şi Cibernetic, ambele în 1964. Inginerii şi tehnicienii români au construit în acea perioadǎ (1958-1964) mari platforme industriale: Uzina Electroputere Craiova, Fabrica de Anvelope Danubiana din Popeşti-Leordeni, Combinatul Petrochimic Brazi, Fabrica de Ţevi din Roman, Combinatul de Fire şi Fibre Sintetice Sǎvineşti, Fabrica de Mobilǎ Pipera, Uzina Electronica din Bucureşti etc. Specialiştii în cultivarea plantelor şi-au gǎsit un excelent cadru de creaţie în Institutul de Cercetǎri pentru Cereale şi Plante Tehnice de la Fundulea.

În 1962 s-a încheiat colectivizarea agriculturii. Dincolo de aspectele criticabile şi chiar condamnabile privind metodele prin care a fost realizatǎ aceastǎ acţiune, se cuvine subliniatǎ partea pozitivǎ şi anume cǎ s-a ajuns la comasarea proprietǎţilor rurale, care în Occident avusese loc încǎ din secolul al XVIII-lea. În România anului 1948, gospodǎriile ţǎrǎneşti care deţineau proprietǎţi cu o suprafaţǎ mai micǎ de 5 ha, reprezentau 91,2% din totalul acestora. Se înregistra şi o excesivǎ fǎrǎmiţarea a proprietǎţii: cele 3 067 000 gospodǎrii posedau 20 327 399 parcele de teren arabil[4], care erau nerentabile din punct de vedere economic. Dupǎ 1962 s-a creat cadrul propice pentru practicarea unei agriculturi moderne, pe suprafeţe întinse, la care inginerii agronomi, dar şi viticultori, pomicultori etc l-au folosit cu pricepere. În procesul de mecanizare a agriculturii un rol important l-au avut inginerii de la Uzina de Tractoare din Braşov, care în 1960 a început sǎ producǎ tractoare de concepţie integral româneascǎ.

Important a fost rolul unor medici veterinari, ingineri şi tehnnicieni care au realizat mari combinate pentru creşterea pǎsǎrilor şi animalelor, între care Combinatul Avicol Crevedia, Combinatul de Carne din Haţeg şi Combinatul pentru Industrializarea Cǎrnii Bacǎu. Specialiştii români şi-au legat numele de construirea fabricilor de produse lactate din Bucureşti, Reşiţa, Tg. Mureş, Mediaş, a fabricilor de zahǎr din Luduş şi Bucecea, intrate în funcţiune în anii 1960-1961 etc. În acei ani s-au produs importante mutaţii demografice. Degajarea unei importante forţe de muncǎ din agriculturǎ, ca urmare a mecanizǎrii, în paralel cu dezvoltarea industriei şi construcţiilor au determinat o migraţie de la sat la oraş. Acest proces avusese loc în Occident în veaculul al XIX-lea, astfel cǎ la mijlocul celui de al XX-lea populaţia ruralǎ scǎzuse la doar 15-20%. În România acest procent era, la începutul anilor 50, de 74, 1%, iar abia 12% din populaţie lucra în industrie. Aceastǎ deplasare de populaţie, precum şi criza de locuinţe în oraşe, existentǎ din perioada interbelicǎ, a impus intervenţia statului. În aceastǎ acţiune au fost antrenaţi numeroşi constructori şi arhitecţi, care au ridicat mari ansambluri de locuinţe, precum Balta Albǎ sau Drumul Taberei din Bucureşti. In intervalul 1960-1964 s-au dat în folosinţǎ 204 348 apartamente, ceea ce înseamnǎ cǎ circa 820 000 de locuitori s-au mutat în case noi, oferite de stat în schimbul unei chirii modice.

Dupǎ 1989 s-a criticat intens calitatea acestor apartamente, fǎrǎ sǎ se ţinǎ seama de realitatea acelor ani. O statisticǎ din 1938 arǎta cǎ din cele 176 de oraşe existente în România, 123 nu aveau canalizare, iar 74 erau lipsite de apǎ curentǎ. In Bucureşti, din cele 670 strǎzi, beneficiau de liminǎ electricǎ 371, în timp ce 299 nu aveau acces la aceastǎ facilitate.[5] În acest context este de apreciat cǎ noile apartamente dispuneau de apǎ curentǎ, încǎlzire centralǎ şi curent electric. Arhitecţii şi-au putut pune în valoare concepţiile novatoare atât prin construirea unor unicate - precum Palatul Republicii, Complexul Expoziţional Casa Scânteii, gara feroviarǎ Constanţa - cât şi prin participarea la amplul program vizând amenajarea litoralului românesc al Marii Negre. Între arhitecţii care s-au ilustrat în acea prioadǎ menţionǎm pe Cezar Lǎzǎrescu, Ascanio Damian, Horia Maicu, Tiberiu Ricci. În anii 1958-1964 au beneficiat anual de bilete gratuite în staţiunile de odihnǎ şi tratament între 582 000 şi 755 000 de „oameni ai muncii”. Ştiinţa româneascǎ a fǎcut progrese considerabile. Dintre realizǎrile de vârf din acei ani, menţionǎm tratatele de geologie (N. Oncescu), fitopatologie (Traian Sǎvulescu), chimie (Costin Neniţescu), medicinǎ internǎ (N. Gh. Lupu).

Se cuvine subliniat efortul specialiştilor în istoria veche, medie şi modernǎ pentru elaborarea primului Tratat de Istoria României, sub egida Academiei Republicii Populare Române. Cele patru volume publicate au marcat un pas important spre desprinderea de etapa rolleristǎ şi de prezentare a istoriei naţionale în conformitate cu realitatea istoricǎ. Tratatul a fost oprit la anul 1878, nemaiputând fi publicate urmǎtoarele douǎ volume, deoarece abordau probleme dificile din punct de vedere politic, precum Unirea Basarabiei şi Bucovinei, politica PCR în problema naţionalǎ, pierderile teritoriale din 1940 etc. A fost pregǎtitǎ, încǎ din 1961, lucrarea Karl Marx intitulatǎ „Însemnǎri despre români”, în care se condamna energic actul ocupǎrii Basarabiei de cǎtre Rusia în 1812. Volumul avea sǎ fie publicat în octombrie 1964, când liderii de la Kremlin erau concentraţi asupra debarcǎrii lui N.S. Hruşciov de la cârma URSS.

Scriitorii au început sǎ renunţe la schemele prestabilite ale realismului socialist, abordând o tematicǎ variatǎ şi punând accent pe calitatea esteticǎ a operelor publicate. Dintre realizǎrile de marcǎ ale anilor 1958-1964, se cuvin menţionate romanele „Scrinul negru” de George Cǎlinescu, „Şoseaua Nordului” de Eugen Barbu, „Setea” de Titus Popovici, precum şi volumele „Poezii” de Lucian Blaga, „Cadenţe” de Tudor Arghezi, „Lupta cu inerţia” de Nicolae Labiş, „Sensul iubirii” de Nichita Stǎnescu şi „Singur printre poeţi” de Marin Sorescu. La rândul lor, actorii George Vraca, Grigore Vasiliu-Birlic, Lucia Sturdza- Bulandra, Emil Botta, Tanţi Cocea, Radu Beligan, dar şi mai tinerii George Cozorici, George Constantin, Iurie Darie, Amza Pella, Olga Tudorache precum şi mulţi alţii s-au remarcat prin creaţiile lor pe scenǎ sau în film. Dintre filmele notabile menţionǎm: „Valurile Dunǎrii” (regizor Liviu Ciulei), „Setea” (regizor Mircea Drǎgan), „S-a furat o bombǎ” (regizor Ion Popescu-Gopo). Filmul „Codin”, coproducţie româno-francezǎ, a primit premiul pentru scenariu la Festivalul de la Cannes în 1963.

În România acelor ani s-a remarcat o pleadǎ de artişti lirici, între care Nicolae Herlea, David Ohanesian, Octav Enigǎrescu, Elena Cernei, Zenaida Palli, de mari instrumentişti precun Ion Voicu, Radu Aldulescu, Aurelian Octav Popa, bine cunoscuţi şi peste hotare.

În septembrie 1958 a fost organizat în Bucureşti primul Festival internaţional „George Enescu”, iar în 1963 s-a înfiinţat corul Madrigal, condus de dirijorul Marin Constantin, care a dobândit rapid o largǎ faimǎ mondialǎ.

Am menţionat doar câteva realizǎri semnificative ale intelectualitǎţii din anii 1958-1964, care demonstreazǎ cǎ teza potrivit cǎreia în anii socialismului România a fost un „deşert cultural” este complet falsǎ, mincinoasǎ, politicianistǎ şi antinaţionalǎ. Pomotorii unor asemenea viziuni urmǎresc sǎ şteargǎ din memoria colectivǎ realitatea cǎ în acei ani s-a muncit, s-a creat, s-a îmbogǎţit zestrea materialǎ şi spiritualǎ a poporului român. Aceasta pentru a nu fi traşi la rǎspundere cei care au distrus mari întreprinderi industriale, precum Uzina de Tractoare din Braşov sau  Electroputere din Craiova, complexe agricole şi zootehnice, institute de cercetare ştiinţificǎ etc., etc.

A venit timpul ca realitǎţile acelei perioade, cu bune şi cu rele, sǎ fie scoase la ivealǎ şi analizate cu bunǎ credinţǎ şi profesionalism. Documentele atestǎ faptul cǎ, în noul climat de dupǎ 1960, românii - aproape în totalitatea lor - se convinseserǎ cǎ americanii îşi vedeau de propriile interese, şi nu vor veni sǎ-i „elibereze” de sub „dictatura comunistǎ”. Dupǎ „duşul rece” din 1958-1960 a urmat o perioadǎ de destindere, de ameliorare simţitoare a nivelului de trai, în primul rând ca urmare a antrenǎrii a milioane de români în activitatea de modernizarea a economiei naţionale. Expresia, folositǎ în epocǎ, potrivit cǎreia România era „un imens şantier” nu constituia doar o figurǎ de stil, ci şi o realitate cotidianǎ. La rândul lor, intelectualii se simţeau utili, creaţiile lor având un larg câmp de transpunere în practicǎ, fiind apreciate şi stimulate. Dupǎ o meticuloasǎ analizǎ a realitǎţilor interne şi externe, Gheorghe Gheorghiu-Dej a hotărât sǎ facǎ pasul decisiv pentru afirmarea unei noi linii politice, bazatǎ pe independenţǎ naţionalǎ, suveranitate şi respect reciproc.

Criza rachetelor transportate de sovietici în Cuba şi reacţia energicǎ a S.U.A. pe de o parte, şi acutizarea conflictului chino-sovietic pe de altǎ parte fǎceau ca liderii de la Kremlin sǎ fie concentraţi asupra unor probleme globale. România, dupǎ rezolvarea problemelor cu statele Occidentale, era privitǎ cu interes la Paris, Washington şi Londra, unde regimul de la Bucureşti dobândise o realǎ credibilitate. La începutul anului 1964, Gheorghe Gheorghiu-Dej a propus sǎ fie redactat „un document care sǎ înfǎţişeze, fǎrǎ echivocuri, poziţia noastrǎ. Sǎ o facem cunoscutǎ tuturor, atât prietenilor, cât şi adversarilor”.[6]

Acest document programatic a devenit „Declaraţia C.C. al P.M.R. în problemele mişcǎrii comuniste şi muncitoreşti internaţionale”, cunoscut şi sub numele de „Declaraţia din aprilie”, care s-a bucurat de un larg sprijin intern şi de un amplu ecou internaţional.

Notă: Textul a fost prezentat în cadrul lucrărilor celei de-a doua ediţii a Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice de la Râmnicu Vâlcea-Prundeni, desfăşurată sub auspiciile A.O.Ş.R., a Societăţii Culturale ART-EMIS şi a A.C.M.R.R.-S.R.I. - „Ştiinţă-Istorie-Intelligence” (20-22 iunie 2014).

-------------------------------------------------

[1] Vezi, pe larg, Romania. Retragerea trupelor sovietice. 1958. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, 1996.
[2] Lavinia Betea, Alexandru Bârlǎdeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997, p.133
[3] Gheorghe Gaston Marin, În serviciul României lui Gheorghiu-Dej. Însemnǎri din viaţǎ, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 2000, pp. 209-229
[4] A. Galopenţia şi P. Onicǎ, Recensǎmântul agricol din RPR din 25 ianuarie 1948, Bucureşti, 1948, p. 47
[5] Ioan Scurtu, Istoria civilizaţiei româneşti. Perioada interbelicǎ (1918-1840), Bucureşti, Edituira Enciclopedicǎ, 2012, p. 48
[6] Paul Niculescu-Mizil, O istorie trǎitǎ. Ed. a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedicǎ, 2002,pp.19-20



 
footer