Revista Art-emis
300 de ani de la martiriul lui Constantin Brâncoveanu PDF Imprimare Email
Ioan Galdea   
Duminică, 20 Iulie 2014 19:05

Constantin Brancoveanu, art-emisDomnia lui Constantin Brâncoveanu se plasează într-o perioadă de „criză a conştiinţei europene”, de redimensionare a continentului pe plan ideologic, politico-militar, cultural şi la cumpăna acelor secole care au prezidat la geneza solidarităţilor etnice moderne. Prin actul lui Mihai Viteazul de la 1599-1600, „naţiunea medievală” a cunoscut o serioasă transformare în spaţiul geografic şi mental românesc, iar veacul al XVII-lea a micşorat mereu componenţa politică a acestei forme de comunitate umană, pregătind trecerea spre „naţiunea modernă” a secolului al XVIII-lea, în cadrul căreia unitatea etnică, originea comună şi vieţuirea neîntreruptă pe acelaşi teritoriu a românilor aveau să devină coordonate esenţiale. Născut în anul 1654, numele lui Constantin Brâncoveanu este pomenit prima dată în actele oficiale ale vremii, în anul 1674 când era al doilea postelnic iar peste doi ani primea funcţia de al doilea logofăt. După venirea unchiului său Şerban Cantacuzino la tronul Ţării Româneşti în 1678, Brâncoveanu a început să urce rapid treptele ierarhice. În 1679 era numit „mare agă”, iar în perioada august – septembrie, acelaşi an, împreună cu alţi trei boieri, a girat tronul ţării, deţinând funcţia de „ispravnic de scaun”, apoi a fost numit „mare postelnic”. În 1682 era „mare spătar”, pentru ca în 1683, pe toată perioada asediului Vienei, operaţie militară la care a participat şi o oaste munteană condusă de Şerban Cantacuzino să fie din nou numit „ispravnic de scaun”. În anul 1687, cu un an înaintea urcării sale pe tron, Brâncoveanu era „mare logofăt”. În anul 1688 se stinge din viaţă domnitorul Şerban Cantacuzino, iar în perioada aceea tulbure, atât Imperiul Hasburgic, cât şi Imperiul Otoman doreau anexarea ţării. În aceste împrejurări, când primejdia era aproape, marea boierime, în unanimitate, l-a propus stolnicului Constantin Cantacuzino, fratele fostului domnitor, ca tronul să fie ocupat de Constantin Brâncoveanu. De altfel, chiar Şerban Cantacuzino, cu puţin timp înaintea morţii sale, declară că cel mai indicat să-i moştenească tronul ar fi Constantin Brâncoveanu. Stolnicul Constantin Cantacuzino, una dintre cele mai luminate minţi ale Ţării Româneşti, a refuzat domnia.

Ascensiunea lui Constantin Brâncoveanu la domnie a reprezentat un moment culminant, pe plan social-politic, în afirmarea acestui puternic neam boieresc, marcat de evenimente tragice. Alegerea lui Brâncoveanu ca domn de către marea boierime nu era încă un fapt pe deplin realizat, deoarece unele dintre principalele puteri ale Europei se opuneau desemnării lui Brâncoveanu ca voievod al Ţării Româneşti. Leopold, împăratul Austriei, ar fi vrut ca tronul muntean să fie ocupat de Gheorghe Cantacuzino, fiul lui Şerban Cantacuzino, Ludovic al XIV-lea, regele Franţei, intenţiona să pună domn pe principele Emeric Tököly, în timp ce hanul Crimeii cerea Imperiului Otoman tronul Ţării Româneşti pentru unul din fiii săi. Poarta nu avea încredere în Constantin Brâncoveanu. Pentru a obţine recunoaşterea şi pentru a obţine încrederea înalţilor dregători, domnitorul a trimis la Constantinopol o solie alcătuită din 6 mari boieri. Trimişii lui Brâncoveanu i-au dat marelui vizir 200 de pungi de aur, marelui hasnadar 150, iar celorlalţi înalţi dregători câte 50 de pungi, o adevărată risipă de aur, pentru a obţine confirmarea şi încrederea Porţii. Brâncoveanu a preluat cârma ţării într-un moment dificil, nori negri, ameninţători, se abăteau asupra statului muntean. Tendinţele expansioniste ale Turciei, Austriei, Rusiei şi Poloniei se întâlneau deasupra teritoriului Ţării Româneşti. De altfel, cele trei ţări române au constituit în permanenţă o adevărată monedă de schimb la îndemâna imperiilor hrăpăreţe cu care ne învecinam. Cea mai grea sarcină a domnitorului, în aceşti ani de început ai cârmuirii sale, va fi păstrarea fiinţei statului. În aceste condiţii domnitorul a fost nevoit să facă apel la toate resursele dibăciei diplomaţiei muntene pentru a putea alunga primejdia care plana asupra ţării, fiind ajutat în conducerea treburilor statului de către unchiul său, stolnicul Cantacuzino, cel care refuzase domnia şi de către spătarul Mihai Cantacuzino. Aceste relaţii excelente între domnitor şi sfetnicii săi, la începutul veacului următor se vor înrăutăţi şi se vor încheia printr-o ruptură totală, şi care-i va fi fatală domnitorului.

La sfârşitul veacului al XVII-lea şi la începutul celui următor cancelaria domnească a Ţării Româneşti a desfăşurat cea mai complexă activitate diplomatică din întreaga Europă de sud-est. Sub îndrumarea stolnicului Constantin Cantacuzino, la Curtea Veche, lucrau un număr însemnat de slujbaşi, care încercau să descifreze, cu ajutorul rapoartelor primite de la agenţii diplomatici din Viena, Moscova, Constantinopol, Iaşi, Ierusalim, Veneţia, sensul evoluţiei evenimentelor politice. Din cancelaria domnească plecau aproape zilnic scrisori redactate în cele mai diverse limbi către agenţii diplomatici ai Ţării Româneşti, către şefii statelor vecine. Secretarul domnului, Anton Maria del Chiaro, impus de turci, redacta scrisorile în limba italiană, medicul Bartolomeo Ferrati pe cele în limba germană, Nicolae Folos de Wolf şi fraţii David şi Teodor Corbea scriau în limba latină, clucerul Afenduli întocmea corespondenţa în limba turcă, iar alţii trimiteau scrisori în alte limbi. Primul tratat a fost încheiat la 30 ianuarie 1689, în capitala Imperiului Hasburgic, cu semnarea diplomei imperiale. La prima vedere tratatul părea împovărător, deoarece el cuprindea închinarea statului muntean, dar această închinare era condiţionată de atâtea prevederi nerealizabile, încât, pentru moment, tratatul a avut o valoare pur formală. În cele din urmă, închinarea Ţării Româneşti s-a redus doar la trimiterea de informaţii austriecilor despre starea de spirit din Turcia, despre mişcările de trupe otomane, despre intenţiile Porţii. Pentru acest gen de colaborare cu Viena, Brâncoveanu s-a folosit de agentul său Matei Cleronomo. Nesatisfăcând unele prevederi ale tratatului, în noiembrie 1689 trupele imperiale conduse de generalul Heissler au intrat în ţară pe la Cerneţi. În această situaţie Brâncoveanu a încercat să negocieze cu austriecii, dar totul s-a terminat cu un eşec. Austriecii au ocupat o serie de localităţi: Craiova, Piteşti, Târgovişte, Câmpulung, iar la sfârşitul lui decembrie 1689, Heissler a intrat în Bucureşti, cu intenţia de a ocupa Ţara Românească. Brâncoveanu, neavând de ales, a cedat acceptând condiţiile dure impuse de Imperiul Habsburgic. Pentru a-i alunga pe imperiali din ţară, domnitorul a cerut pe ascuns ajutorul tătarilor. Aceştia, sub conducerea lui Calgîi, fiul hanului, au răspuns cu promptitudine chemării. Oştile unite ale muntenilor şi ale tătarilor au alungat pe austrieci. Heissler, în mare grabă, a fugit peste munţi, la Braşov.

Spre a pune capăt acestei primejdii, în vara anului 1690, trupele muntene şi otomane, la care s-a adăugat şi un detaşament condus de Emeric Tököly, au trecut Carpaţii şi au înfrânt armatele imperiale la Zărneşti. Generalul Heissler a fost luat prizonier, iar Constantin Bălăceanu, unul dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai lui Brâncoveanu, prezent în tabăra austriacă, a fost ucis pe câmpul de luptă. După victoria de la Zărneşti, Emeric Tököly a fost proclamat principe al Transilvaniei, teritoriu care ieşea de sub ocupaţia Austriei. Dar bucuria victoriei a durat puţin deoarece în acelaşi an, o oaste imperială comandată de marchizul de Baden a pătruns în Transilvania. În luptele care au avut loc cu acest prilej, trupele aliate au fost învinse, iar Transilvania a reintrat în stăpânirea Austriei. După campania din 1690, raporturile dintre Austria şi Ţara Românească s-au îmbunătăţit repede, Austria şi-a luat angajamentul de a nu mai ataca Ţara Românească. După ce Brâncoveanu obţinuse, cu ani în urmă cetăţenia transilvăneană şi titlul de conte, la 30 ianuarie 1695 Viena îl declară „Principe al Imperiului”. În această perioadă Brâncoveanu a cumpărat moşii şi şi-a ridicat multe palate pe teritoriul transilvănean. După moartea împăratului Leopold în 1705, relaţiile lui Brâncoveanu cu noul împărat al Austriei, Iosif I, încep să se răcească, ceea ce îl va determina pe Brâncoveanu să strângă tot mai mult relaţiile cu Rusia. Apropierea Austriei de Ţara Românească n-a însemnat nici o clipă abandonarea politicii expansioniste a Vienei. În veacul următor, când Ţările Române vor fi sub domnia fanariotă, Austria va reîncepe ofensiva sa expansionistă, răpind statului muntean Oltenia, iar Moldovei i-a răpit nordul Bucovinei, ceea ce confirmă că Viena continua să viseze la anexarea Ţărilor Româneşti.

Cu Polonia, Brâncoveanu a dorit relaţii apropiate. Ca membră a Ligii creştine alături de Austria, Rusia şi Veneţia, în lupta antiotomană era interesată să atragă de partea ei Ţările Române. Cu ocazia discuţiilor purtate atât cu regele Ioan Sobieski, iar mai târziu cu regele August al II-lea, David Corbea a aflat adevăratele intenţii ale Poloniei, ca Ţara Românească să accepte întreţinerea unei oaste poloneze în lupta cu turcii. Relaţiile lui Constantin Brâncoveanu cu Moldova, şi în special cu familia Cantemir, au fost mulţi ani încordate. De aici întreaga animozitate dintre ei, care a îmbrăcat uneori aspecte grave, datorită a doi mari boieri, paharnicul Stoica Merişanu şi Preda Prooroceanu fugiţi la curtea domnească din Iaşi. Pe cei doi, Constantin Cantemir îi trimite la Constantinopol pentru a-l denunţa pe Brâncoveanu, pentru relaţii speciale cu Viena, acuzaţii foarte grave, care îl puteau afecta cu pierderea domniei şi chiar a vieţii. Din fericire, Brâncoveanu a aflat la timp, prin oamenii de încredere pe care îi avea în capitala Imperiului Otoman despre misiunea lui Stoica şi Preda, reuşind cu ajutorul unor însemnate sume de bani, să-şi dovedească nevinovăţia. Cei doi boieri au fost predaţi de turci lui Brâncoveanu pe care i-a judecat şi condamnat la moarte prin spânzurătoare. După moartea lui Constantin Cantemir în 1693, Brâncoveanu va reuşi să-l pună domnitor în Moldova pe ginerele său Constantin Duca, dar pentru puţin timp deoarece la tronul Moldovei revine Dimitrie Cantemir.

Cu Turcia, Brâncoveanu a avut în permanenţă relaţii bune. Conştient de primejdia pe care Poarta o reprezenta pentru ţară, a respectat cu stricteţe obligaţiile, plătind cu regularitate „zahereaua” (provizii) şi „haraciul” (bacşişuri şi peşcheşuri). Dar mulţumirea domnitorului nu va dura mult, deoarece duşmanul său de moarte, Alexandru Mavrocordat, uneltea de zor împotriva lui. Alexandru Mavrocordat Exaporitul voia să obţină pentru fiul său Nicolae, tronul Ţării Româneşti. Pentru a pune capăt uneltirilor, Brâncoveanu se înrudeşte cu familia Mavrocordat, prin căsătoria dintre Scarlat Mavrocordat şi Maria Brâncoveanu, fiica domnitorului. Moartea lui Scarlat, mazilit de turci, a redeschis conflictul dintre familiile înrudite. În 1703 Brâncoveanu, ca urmare a uneltirilor lui Alexandru Mavrocordat, este chemat la Constantinopol pentru „a săruta poala împărătească”. O asemenea invitaţie era foarte primejdioasă, putându-se termina chiar cu pierderea vieţii. Brâncoveanu a fost primit cu mari onoruri de către sultan şi de marele vizir, dar preţul a fost mare, sute de pungi de aur şi sporirea consistentă a haraciului.

Chemarea domnitorului la Constantinopol şi posibilitatea pierderii domniei şi a vieţii l-au determinat pe Brâncoveanu să sporească contactele cu Rusia şi să încerce încheierea unei alianţe cu Petru I, îndreptată împotriva Turciei. Ţara Românească se afla între doi coloşi, Austria şi Turcia, care se duşmăneau, dar care urmăreau ocuparea ţărilor române. Cronicarul Radu Popescu a surprins bunele relaţii statornicite de Ţara Românescă şi Rusia. Prin intermediul agentului diplomat Gheorghe Castriotul au fost trimise mai multe scrisori lui Petru I, care au dus la dezvoltarea relaţiilor cu Rusia. Un rol important l-a avut şi David Corbea, trimis de domnitor la Moscova, demersuri prin care Rusia se angaja să apere statul muntean de toţi duşmanii. Campania antiotomană din anul 1711 s-a terminat prin învingerea ruşilor la Stănileşti pe Prut, deoarece Petru I era angajat de mult timp într-un război cu Suedia. Cu toate că alături de ruşi au luptat şi moldovenii având în frunte pe Dimitrie Cantemir şi o oaste din Ţara Românească, în rândurile căreia se afla şi Toma Cantacuzino, turcii au fost învingători deoarece Rusia nu era pregătită pentru acţiuni militare de o asemenea amploare. După înfrângerea oştilor ruso-moldovene la Stănileşti, Brâncoveanu prevăzător a început să strângă tot mai mult relaţiile cu Austria, ceea ce avea să-l coste foarte mult.

Concomitent cu o politică externă în favoarea Ţării Române, Brâncoveanu s-a preocupat în permanenţă pentru dezvoltarea economică a ţării. Au cunoscut progrese semnificative agricultura, meşteşugurile, mineritul şi comerţul. Alături de oraşele şi târgurile mai vechi, apar noi aşezări care marchează trecerea de la sat la oraş. După relatările lui Del Chiaro, Bucureşti avea o populaţie de 50.000 de locuitori, iar Târgovişte 20.000 de locuitori. Dintre toţi domnitorii Ţării Româneşti nici unul n-a preţuit şi sprijinit într-o asemenea măsură cultura ca Brâncoveanu. Învăţământul a cunoscut o deosebită dezvoltare. În ţară au funcţionat în această perioadă şcoli mănăstireşti, episcopale şi domneşti. Dintre şcolile domneşti care au funcţionat în anii domniei lui Brâncoveanu, cea mai importantă a fost Academia de la Sf. Sava, înfiinţată de domn în 1695, din a cărui evoluţie a rezultat Universitatea din Bucureşti. În fruntea acestei Academii a fost adus de Brâncoveanu umanistul Sevastos Kyminites, originar din Trapezunt (Asia Mică), care-şi făcuse studiile la Constantinopol şi în Italia.

Tiparul a început să cunoască o dezvoltare deosebită în anii domniei lui Brâncoveanu. În afara domnitorului, au contribuit la dezvoltarea tiparului stolnicul Constantin Cantacuzino, mitropolitul Antim Ivireanul şi Mitrofan, episcopul Buzăului. Au fost tipărite zeci de cărţi, dintre care cele mai importante sunt Istoria Ţării Româneşti sau Letopiseţul cantacuzinesc, Istoriile domnilor Ţării Româneşti sau Letopiseţul Bălenilor, Biblia de la Bucureşti. Despre domnia lui Brâncoveanu au fost scrise două cronici a lui Radu Greceanu, Anonimul Brâncovenesc şi Viaţa lui Constantin Brâncoveanu, care prezintă o importanţă deosebită pentru istoria neamului. Dacă învăţământul, tiparul, literatura religioasă, beletristică, juridică şi istorică au cunoscut în această perioadă o evidentă dezvoltare, pasul cel mai însemnat l-a făcut arta, atât prin amploarea şi diversitatea ei, cât mai ales prin haina proprie pe care a îmbrăcat-o şi care a primit numele de „stilul brâncovenesc”. Domnitorul Brâncoveanu a ridicat multe biserici şi mănăstiri în Ţara Românească, în Transilvania, ca şi în afara ţărilor române. Cele mai semnificative sunt cele de la Potlogi, Mogoşoaia, Văcăreşti, Hurez, Brâncoveni, Râmnicu Sărat, Sf. Gheorghe-Nou din Bucureşti, Sâmbăta de Sus, Făgăraş, Ocna Sibiului, iar peste hotare la Ismail şi Galata. A făcut în repetate rânduri importante donaţii în bani, moşii, cărţi, diferite obiecte, a trimis meşteri la Mitropolia ortodoxă din Alba Iulia, înfiinţată de Mihai Viteazul. A ridicat monumente arhitectonice laice: Curtea domnească din Bucureşti, Chindia Curţii domneşti din Târgovişte, palatele de la Potlogi, Mogoşoaia, Braşov, Poiana Mărului, Recea, iar peste hotare la Arbănaşi în Bulgaria, San Ştefano în Turcia. Printre meşterii români care au contribuit la ridicarea construcţiilor brâncoveneşti cei mai renumiţi sunt Manea, Istrate iar şcoala de pictură este dominată de Pârvu Mutul. Toate acestea au putut fi realizate deoarece Brâncoveanu a iubit arta şi cultura, a fost un domn foarte bogat. După evaluările de la Constantinopol, Brâncoveanu deţinea 4.000.000 de galbeni, pentru perioada aceea o avere colosală. Şi aceasta a fost una dintre cauzele mazilirii domnului muntean.

La 3 aprilie 1714 a sosit la Bucureşti capugi-başa Mustafa-Aga trimis de sultanul Ahmed al III-lea, spre a da citire „tâlhîşului” (hotărâre de scoatere din domnie). Brâncoveanu a fost acuzat de relaţii ascunse cu Rusia, Austria, Polonia, Veneţia, de schimburi de scrisori cu împăraţii hasburgici, de trimiterea de informaţii secrete despre turci Vienei şi Moscovei, de stabilirea neoficială a capitalei la Târgovişte, de unde putea fugi mai uşor în Transilvania, de cumpărarea de moşii şi construirea de palate peste munţi, de depunerea de bani la băncile din Viena şi Veneţia, de fuga lui Toma Cantacuzino la ruşi, iar faptul că era foarte bogat a fost în defavoarea sa, întrucât turcii doreau să pună mâna pe averea sa. Intriga Cantacuzinilor s-a făcut în cel mai mare secret, Brâncoveanu a reuşit să afle despre ea prin intermediul medicului său Anton Corea, dar, din nefericire pentru el, domnitorul nu i-a dat nici o importanţă. Sosi, apoi şi îmbrohorul (şef al grajdurilor imperiale) care avea misiunea de a-l duce pe domnitor la Constantinopol. În caz că boierii şi apropiaţii săi se opuneau, ţara era ameninţată cu invazia de către turci şi tătari. După trei săptămâni, rădvanul cu familia Brâncoveanu intra în Constantinopol. Brâncoveanu a fost închis imediat la Edicule, iar ceilalţi membri ai familiei au fost întemniţaţi la Ceaus-Emini şi Başbaciculi. A existat şi o mică speranţă când un dregător turc a aşezat pe umerii lui Brâncoveanu „caftanul iertării”. Dar speranţa s-a spulberat repede, în dimineaţa zilei de 15 august 1714, în ziua în care domnitorul împlinea 60 de ani, a avut loc executarea sentinţei. Uciderea lui Brâncoveanu şi a fiilor săi s-a desfăşurat în prezenţa sultanului, a vizirului Gin-Ali-Paşa, a curţii imperiale, a ambasadorilor, la locul numit Iali-Chioşc, aproape de Serai. Primul a fost executat Matei, un tânăr de 17 ani, apoi Radu, Ştefan şi Constantin. Această scenă barbară a avut loc sub ochii domnitorului, apoi a fost executat şi Brâncoveanu. Trupurile lor au fost plimbate pe străzile oraşului, iar capetele ţintuite de poarta cea mare a Seraiului. Seara leşurile lor au fost aruncate în mare. Pescuite din apele Mării de Marmara, cele cinci cadavre au fost îngropate în cripta vechii mănăstiri din insula Chalke. Târziu, după mulţi ani, osemintele fostului domnitor au fost aduse în ţară şi îngropate în biserica fostei mănăstiri Sf. Gheorghe din Bucureşti, una din ctitoriile sale.

Aşa s-a sfârşit domnul Constantin Brâncoveanu după o domnie de aproape 26 de ani, în care a căutat, cu un remarcabil talent diplomatic să ducă o politică de echilibru între marile imperii, care pe rând urmăreau anexarea Ţărilor Române şi îşi disputau dominaţia şi influenţa în această parte a Europei. Istoria neamului său avea să se repete. Tatăl domnului, Papa Brâncoveanu, îşi pierduse viaţa ucis de seimeni, în 1655, sub poalele Mitropoliei bucureştene, când C. Brâncoveanu avea doar 5 ani, pieirea ameninţase, de asemenea şi pe viitorul domn, iar Preda Brâncoveanu, bunicul său, fusese ucis la Târgovişte din porunca lui Mihnea al III-lea, în 1658. Moartea violentă l-a lovit, la capătul unei lungi domnii şi pe Constantin Brâncoveanu , ca şi pe cei patru fii ai săi. A preferat să se sacrifice pentru credinţa strămoşească şi neamul românesc, în loc să plece peste Carpaţi în Transilvania unde avea multe domenii, bani la diferite bănci, titluri nobiliare, relaţii în mai multe oraşe. Având ca doamnă pe Marica, fiica lui Neagu, postelnicul din Negoeşti şi nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, domn al Ţării Româneşti în anii 1669-1672, Brâncoveanu a avut patru fii şi şapte fiice. Marica Brâncoveanu va depune stăruitoare eforturi pentru a intra în posesia banilor pe care domnescul ei soţ îi depusese la bănci, sau îi împrumutase unor negustori braşoveni, până la moartea sa în 1729. Faptul că toţi cei patru fii ai lui Brâncoveanu au fost ucişi, faimosul neam brâncovenesc a avut mult de suferit. După câteva generaţii, în secolul XIX, mai trăia doar Grigore Brâncoveanu, iar prin moartea acestuia în 1832, dispărea şi ultimul bărbat purtând numele de Brâncoveanu, dar ulterior şi alţi descendenţi din neamul brâncovenesc au primit numele Brâncoveanu.

Prin întreaga sa activitate Constantin Brâncoveanu, omul şi epoca lui au reprezentat o adevărată culme a istoriei noastre feudale, domnia lui fiind ultima mare domnie românească. Începeau domniile fanariote, când pe perioada acestora au fost smulse din trupul ţării nordul Bucovinei, iar mai târziu ne-a fost răpită Basarabia. Sfârşitul tragic al domnitorului a contribuit la amplificarea meritelor sale, Brâncoveanu devenind filă de legendă. Îl putem considera pe Brâncoveanu „Erou şi martir al naţiunii române”. Datorită meritelor sale, acest an este numit „anul Brâncoveanu” sau „Constantin Brâncoveanu-300”.

În anul 1992 a avut loc ceremonia canonizării Sfinţilor Martiri Brâncoveni , Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache, ziua de pomenire fiind fixată la 16 august. Datorită rolului jucat în istorie şi pentru importantul sprijin acordat Mitropoliei ortodoxe înfiinţate de Mihai Viteazul, susţin ca domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, să i se realizeze un monument în Alba Iulia.

Grafica - Ion Măldărescu

footer