Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
  
Luni, 14 Iulie 2014 09:24

RomâniaTextul pe care vi-l propunem spre lectur? reprezint? con?inutul unei conferin?e rostit? în limba francez? la data de 25 Noiembrie 1942 de c?tre Alexandru Mateescu Frâncu, secretar general al „Asocia?iei Coresponden?ilor de Pres? Str?ini”, în fa?a „Cercului European”, la Paris. Discursul aminte?te despre politic? ?i despre r?zboi, doar în mod marginal, folosind formulele conven?ionale de atunci. Adev?ratul mesaj al discursului este îns? o nedisimulat? declara?ie de patriotism, de iubire la adresa României eterne, pe care o prezint? în fa?a unei Europe na?ionaliste, aflate la apogeu. El evoc? virtu?ile cre?tine ale poporului român, lipsit de tendin?e imperialiste, expansioniste ?i acaparatoare, îndr?znind, cu elegan??, s? propun? acest tipar drept model pentru o Europ? unit?. Gândurile sale despre menirea european? a României, rostite acum 72 de ani, î?i p?streaz? valabilitatea ?i în vremurilor actuale, vitrege cu Neamul Românesc, prin care trecem! Ast?zi, mai mult decât atunci, avem nevoie de oameni ca el. (Redac?ia ART-EMIS)

România nu este ?ara grâului ?i a petrolului. Nici cea a caviarului, a femeilor frumoase sau a marilor afaceri interna?ionale. Nici domeniul privat peste care se zbenguie în deplin? libertate exploatarea tuturor capitalismelor str?ine. ?i nici chiar ?ara frumoaselor covoare ??r?ne?ti, a splendidelor bluze brodate manual, a celor 10.000 de biserici albe ?i fermec?toare ce înfloresc pe câmpii, la marginea p?durilor sau situate pe vârful unei coline. România nu se reduce la acestea, chiar dac? ele îi apar?in, ea reprezentând, în acela?i timp, mai mult ?i mai pu?in decât atât. Ea reprezint? mai pu?in, c?ci aspectul încânt?tor al frumuse?ilor ei pitore?ti, al bog??iilor nenum?rate, pot induce în eroare vizitatorul de ocazie ce ar r?mâne cu imaginea fals?, exagerat? a unui paradis terestru, a unui t?râm în care laptele ?i mierea curg în valuri. Aceast? imagine stilizat? disimuleaz? durerile profunde, mizeriile morale extreme care fream?t? ascunse sub o poleial? în?el?toare.

România reprezint? mai mult decât atât, c?ci în spatele acestui decor de reclam? turistic?, ea ascunde comori veritabile ?i întâi de toate un suflet na?ional complex ?i subtil, ce r?mâne în mod fatal neremarcat de c?tre observatorul gr?bit ori superficial. „Cercul European” m-a anun?at c? vom vorbi ast?zi despre România anului 1942. Doar în parte, c?ci nu vreau s? insist asupra acestui an care nu exceleaz? cu nimic în particular, dac? nu doar prin vicisitudinile prea pu?in spectaculoase ale r?zboiului sau prin durerile unei na?iuni r?nite în adâncul fiin?ei sale.

România ?i r?zboiul

În 1942 România se afl? în r?zboi; un r?zboi efectiv în care s-a angajat cu to?i oamenii ?i cu toate resursele sale. Ori dac? spectacolul unei ??ri ce se videaz? de substan?a sa uman? este grav ?i eroic, el nu este cu siguran?? mai pu?in vizibil. În plus, dac? am vorbi despre r?zboi, am risca s? înjum?t??im aceast? modestie pe care trebuie s-o p?str?m atunci când vorbim despre Patrie. Ar trebui atunci s? facem elogiul acestor ??rani români ce au devenit, dup? înse?i m?rturisirile generalilor germani, cele mai bune trupe de r?zboi. Ar trebui s? povestim epopeea t?cut? pe care ace?tia o scriu azi în z?pad? sub focul inamic, peste tot pe unde lupt?: pe litoralul M?rii Negre, c?tre Caspica, în mun?ii caucazieni, unde au dat un procent masiv de vân?tori de munte, la Stalingrad, unde au jucat rolul infanteriei de asalt, pe Don, unde au fost singurii s?-i resping? pe Ro?ii, ?i pân? la frontul finlandez, unde aviatorii no?tri au colaborat cu Luftwaffe ?i avia?ia finlandez?.

Dar toate aceste lucruri se g?sesc consemnate zilnic în comunicatele germane, care sub forma lor restrâns? ?i sobr? reprezint? povestea celor mai frumoase fapte de arme pe care istoria le-a înregistrat. Deci, aspectul României anului 1942 este acela?i cu cel al Germaniei, al Finlandei sau al Rusiei ?i Italiei, al unor ??ri ce se afl? în r?zboi, cu toat? grandoarea ?i suferin?ele pe care le implic? acest fapt. ?i, printr-un paradox u?or de explicat, tocmai aceste ??ri sunt cele care s-au epuizat cel mai mult în aceste lupte, cele care au furnizat, din spatele scenei, eforturile cele mai nea?teptate, care au organizat, produs ?i transportat mai mult ?i mai bine decât înaintea r?zboiului ?i decât orice alt? na?iune. Dar presa a tratat suficient aceste subiecte ca sa m? dispenseze pe mine de a le relua aici. La fel, în ceea ce prive?te obiectivele, ra?iunile luptei noastre împotriva bol?evismului, nu se va g?si, cu siguran??, nimeni în aceast? sal? care s? simt? nevoia unei explica?ii.

Problema transilvan?

Dac? r?zboiul reprezint? imaginea de fundal a României anului 1942, mai exist? înc? o problem? ?i mai cronic?, care preocup? ?i obsedeaz? gândirea ?i sufletul fiec?rui român. Decisesem s? nu fac referire la ea, fiindu-mi team? c? gândirea mea va fi în?eleas? gre?it, c? va fi interpretat? într-un mod abuziv. Dar un confrate ungur ?i-a manifestat acum câteva zile curiozitatea de a ?ti cum m? voi descurca în fa?a unei probleme atât de spinoase ca cea a Transilvaniei; nu pot s?-i iau aceast? placere a unui r?spuns, pe cât de scurt pe atât de inofensiv. De altfel, în ceea ce ne prive?te, problema transilvan? nu poate constitui subiectul unui litigiu între România ?i Ungaria. Este adev?rat c? în istorie orice deplasare a frontierelor între vecini genereaz? discu?ii ?i las? întotdeauna pe unul dintre parteneri prad? dorin?ei unei revan?e rapide ?i implacabile.

M? îndoiesc c? la ora actual? România î?i propune s?-?i ia o asemenea revan?? în fa?a vecinului s?u din vest. În primul rând pentru c? chestiunea transilvan? nu este deschis?, nu se pune între unguri ?i români, ci între noi ?i Germania, între noi ?i Ax?. S? m? explic: transferul a aproape 2 milioane dintre cona?ionalii no?tri ?i a p?mânturilor locuite de ei, cesiune pe care am fost adu?i la o a consim?i, cu ocazia arbitrajului de la Viena, nu a fost consecin?a unui r?zboi în care ungurii ne-ar fi învins pe noi. Ele nu au fost nici pasul înapoi f?cut în fa?a unei amenin??ri a guvernului de la Budapesta, amenin?are în fa?a c?reia ne-am fi înclinat din team? sau din la?itate. ?i cum Ungaria nu ne-a smuls aceste p?mânturi nici prin for?a armelor ?i nici printr-un alt mijloc prin care ?i-ar fi dovedit superioritatea asupra noastr?, cum a? fi putut s? am ceva împotriva ei? La fel, nu putem avea ceva nici împotriva Germaniei, pentru c? - chiar dac? ne-a luat o por?iune important? a unei provincii fa?? de care tot românul este ata?at cu fiecare fibr? a sufletului s?u - ea nu a ac?ionat cu animozitate la adresa noastr?. În ceea ce o prive?te, ea credea, cu siguran??, de a fi stins ceea ce se temea c? ar putea deveni un focar de incendiu în inima Europei. Dar în fa?a istoriei ea nu a fost decât instrumentul unei voin?e supreme care vrea ca popoarele destinate unei misiuni particulare s? sufere din timp in timp, c?ci “nimic nu ne înal?? mai mult decât o mare durere”. Ori România avea, se pare, nevoie s? sufere. Tr?ind prea fericit? timp de 25 de ani, pentru ca aceast? fericire s? se poat? perpetua f?r? grave pericole pentru viitorul nostru na?ional, trebuia scuturat? apatia noastr?. Trezirea a fost dur?, tres?rirea atroce. Cu toate acestea, nu avem resentimente împotriva nim?nui, cu excep?ia, poate, împotriva a nou? în?ine, ceea ce este de altfel singura form? productiv? de ur?.

Acesta a fost cazul României.

Crezând în virtu?ile educative ale suferin?ei, aparent justificate, am ie?it cu bine dintr-o încercare care ar fi putut s?-i sf?râme pe al?ii afla?i în locul nostru. Am în?eles c?, în interesul educ?rii umanit??ii, am fost victimele unui exemplu de pedagogie geografic? aplicat?. Când vrem s? pedepsim un copil, îl priv?m de ceea ce îi place mai mult. Când credem c? este cazul s? disciplin?m reflexele unei na?iuni pe care o consider?m mic?, proced?m la fel: o priv?m de ceea ce iube?te mai mult. Beneficiind de tinere?ea noastr? ?i de virtu?ile ei reparatoare, înzestra?i cu capacitatea de a uita aparent ?i pe moment, fiind siguri de vitalitatea noastr? biologic?, cea mai puternic? din toat? Europa, ne-am revenit în fire. La o s?pt?mân? dup? arbitrajul de la Viena, Mare?alul Antonescu invita trupele Reich-ului la noi pentru a preg?ti împreun? ap?rarea contra singurului pericol iminent: bol?evismul. Dup? dou? luni, aderam la pactul tripartit ?i cu prima ocazie ivit?, intram în r?zboi al?turi de puterile Axei. Aceasta dovede?te reac?iile s?n?toase ale poporului român ?i face dovada în?elepciunii politice a conduc?torului s?u, Mare?alul Antonescu, care a fost într-un moment decisiv al istoriei noastre, salvatorul patriei.

România etern?

Dar am vorbit destul de anul 1942, atât de sumbru pe ansamblul sau. S? ne identific?m mai curând României eterne, cea care se reg?se?te de fiecare dat? atunci când î?i ia libertatea de a se examina spre a-?i defini mai bine rolul, pentru a-?i stabili mai bine caracterul. Nu exist? na?iune în lume care s? nu se cread? destinat? a înf?ptui o misiune m?rea?? ?i unic?. Dar dac? mesianismul unor popoare le împinge s?-?i dep??easc? frontierele, exist? alte na?iuni a c?ror voca?ie misionar? se consum? integral în interiorul ??rii. România face parte din aceast? a doua categorie de na?iuni f?r? obiective imperialiste. Îmi ve?i r?spunde, poate, surâzând, chiar dac? ar dori s? se extind?, nu ar avea mijloacele necesare. La care a? r?spunde, chiar atunci când i s-a oferit ocazia, a refuzat întotdeauna s? anexeze teritorii care nu îi apar?ineau. Lunga istorie a r?zboaielor fratricide între moldoveni ?i valahi a dat suficiente exemple. Chiar dac? sor?ii izbândei au fost schimb?tori ?i chiar dac? au fost când unii, când al?ii, ce î?i impuneau discre?ionar propria voin??, niciodat? astfel de r?zboaie nu s-au încheiat cu o cât de mic? deplasare a bornelor de frontier?. Mai recent înc?, atunci când în martie 1939 ne-a fost oferit? Rutenia subcarpatic?, am refuzat tot a?a de bine cum a trebuit s? refuz?m a recupera, doi ani mai târziu, acea parte a Banatului românesc care fusese incorporat? fostei Iugoslavii. Refuzul nostru nu a fost motivat de ra?iuni politice, ci datorat unor considera?ii particulare, ce dep??esc sfera politicii.

Cre?tinismul poporului român

Ori dac? am fost for?at s? v? fac aceast? enumerare fastidioas? de fapte, lipsit? de orice importan?? intrinsec?, este tocmai pentru c? ele sunt revelatoare pentru ceea ce a? putea numi esen?a permanent? a poporului român, tr?s?tura sa caracteristic?, ?i anume cre?tinismul. ?tiu bine c? proclamat? atât de brutal ?i lipsit? de beneficiul unor probe concrete, aceast? afirma?ie privind cre?tinismul nostru ar putea p?rea gratuit?. Cum la fel ar putea p?rea curioas? justificarea invocat? de guvernul român, când ne-am opus unei anex?ri teritoriale, nu pentru c? aceasta ar fi fost inabil ori periculos din punct de vedere politic, ci pentru simplul fapt c? priveam acest lucru ca fiind o imposibilitate în sens cre?tin. Pentru a m? face mai bine în?eles, v? rog s?-mi permite?i s? fac o parantez?:

Originea îndep?rtat? a cre?tinismului în România

O constatare curent? este c? oricare ar fi vicisitudinile pe care un popor le traverseaz? de-a lungul istoriei sale, acesta î?i p?streaz? nealterat caracterul s?u specific, chiar dac? ?i-ar pierde independen?a, frontierele ?i chiar limba. Dori?i exemple? S?-l pe lu?m cel al na?iunilor europene. ?i pentru a în?elege mai bine filia?ia caracterelor specifice ce definesc aceste na?iuni în zilele noastre, s? ne întoarcem în trecut pentru a le g?si în starea lor pur?. S? consider?m harta Europei de acum 2000 de ani. Ce observ?m? Cinci mari familii de na?iuni î?i împart continentul nostru. La sud, elenii ?i latinii, la vest cel?ii, la nord germanicii, la est slavo-balticii iar în centru, adic? în bazinul danubian, iliro-tracii. În acea epoc?, ultimii locuiau în regiunile ocupate azi de Bavaria, Austria, Ungaria, Serbia, România, Bulgaria, Macedonia, Turcia. Unii pretind c? ace?tia s-ar fi întins pân? la vechiul Ilion, acolo unde a avut loc r?zboiul Troiei, ?i c? Priam însu?i, tat?l lui Hector ?i al lui Paris, nu era altceva decat un iliro-trac. Dar s? nu fim lipsi?i de respect fa?? de vechea tradi?ie homeric? ?i s? ne mul?umim a înregistra c?, dup? mut?ri succesive, iliro-tracii s-au restrâns în Panonia ?i Dacia.

Fiecare dintre aceste cinci mari familii pe care le-am citat, a r?mas înscris? în istorie prin ceea ce avea mai caracteristic: elenii, geometri ?i navigatori, au dat pe grecii de ast?zi, cu sim?ul calculului ?i comercian?i, pe romani, inventatorii dreptului a c?ror nume îl poart? ?i constructori de drumuri ?i de imperiu îi reg?sim în italieni, excelen?i juri?ti ?i mari arhitec?i ?i constructori, cel?ii, celebri în întreaga antichitate prin gustul artistic ?i rafinamentul estetic, retr?iesc prin francezii ce au dat lumii scriitorii, pictorii ?i sculptorii cei mai subtili. De altfel, recitind comentariile lui Cezar privind razboiul galic, avem impresia de a citi “Jurnalul Fran?ei” de Fabre-Luce sau „Ruinele” lui Lucien Rebatet: aceea?i inteligen?? superioar? a poporului, aceea?i rivalitate a conduc?torilor, acelea?i dificult??i de a crea partidul unic, f?râmi?a?i dup? cum erau între colabora?ioni?tii lui Dumnorix, între adep?ii politicii de a?teptare a lui Orgetorix sau disiden?ii lui Vercingetorix. Dac? Cezar comenteaz? conduita moral? a Fran?ei de ast?zi, Tacit, în ceea ce-l prive?te, se extaziaz? în fa?a calit??ilor germanilor din zilele noastre. Virtu?ile pe care el le invidia la germani sunt acela?i curaj, aceea?i fidelitate, aceea?i camaraderie ce caracterizeaz? pe germanul de ast?zi, popor eminamente r?zboinic, care se reg?se?te întotdeauna prezent, cu armele-n mâini, gata s? se sacrifice pentru a salva civiliza?ia european?, atunci când pericolul din afar? o amenin??.

Care era, în aceast? nobil? adunare, caracterul distinctiv al tracilor? Herodot ?i confra?ii s?i ne-o spun: religia. Tracii, singurii dintre europeni, erau monotei?ti. În timp ce religia altora se pierde în urm?rirea aventurilor –de cele mai multe ori pu?in edificatoare – a unei întregi faune de zei, zei?e, sirene ori satiri … tracii se fac comunitarii unei credin?e severe într-un Dumnezeu unic, care le-a legat o credin?? esen?ial spiritualist?. De unde ?i credin?a lor oarb? în imortalitatea sufletului, de unde calmul olimpian cu care privesc moartea, aceast? moarte pentru care par s? aib? un veritabil apetit, dup? cum remarca un istoric român. Ori este tocmai acest apetit, pe care îl reg?sim în doinele române?ti, în cântecele de dragoste, de nostalgie, de curaj, în care ursitoarele ce prezideaz? destinul, via?a ?i moartea, intervin cu adev?rat ca binef?c?toare supreme ale umanit??ii. Dac? g?sim la ??ranul român al zilelor noastre acela?i gust al mor?ii, este pentru c? el descinde în linie dreapt? de la tracii lui Herodot, tracii cuceri?i ?i romaniza?i de c?tre Traian. ?i chiar fiind mo?tenitorul unei vechi limbi romanice ?i al unei civiliza?ii latine, românul de azi a r?mas, înainte de toate, un trac, la fel dup? cum francezii au r?mas cel?i. ?i este din aceast? calitate a sângelui s?u biologic c? î?i trage înclinarea sa natural? pentru cre?tinism.

Care altul dintre popoarele antice ar fi fost mai apt de a primi doctrina lui Christ, mai mult decât tracii monotei?ti? Aceasta pentru c?, dac? noua credin?? s-a impus în marea majoritate a ??rilor europene ori prin for??, ori prin autoritatatea indiscutabil? a unui apostol, poporul român s-a încre?tinat de unul singur, f?r? nevoia de a fi evanghelizat. Cronicile îl reg?sesc deja în aceast? stare în sec. al III-lea, chiar înaintea încre?tin?rii complete a Romei sau a Bizan?ului. ?i aceasta pentru c? pe acest p?mânt al Daciei, cre?tinul vie?uia înc? înainte de a fi n?scut ?i pentru c? putem atribui ??ranilor din „vechime”, str?mo?ilor no?tri, aceste cuvinte ale lui A. de Chauteaubriant, care zice: “eu cred c? e mai bine, uneori, s? urm?m lui Dumnezeu, f?r? a-L numi explicit, decât s?-L numim f?r? a-L urma”. ?i pentru faptul c? este profund cre?tin, poporul român nu a cunoscut pe parcursul întregii sale istorii chinuite, spaima angoasant? a r?zboaielor religioase. ?i dac? a sc?pat cu via?? din teribila invazie barbar? a Evului Mediu ?i dac? nu a fost redus la neant de c?tre hoardele f?r? num?r ale avarilor, cumanilor ?i gepizilor, ale pecenegilor, ungurilor, bulgarilor ?i a tuturor valurilor imense pe care Asia le-a deversat asupra noastr?, aceasta se datoreaz? acestui cre?tinism care îi d?dea credin?a, la fel dup? cum limba latin? p?stra în con?tiin?a acestui popor con?tientizarea unei civiliza?ii superioare celei a invadatorului.

Dac? cre?tinismul a fost cel care ne-a ajutat sa ne salv?m, noi am f?cut la rândul nostru tot ce ne-a stat în putin?? pentru a-l conserva. Iar dac? Occidentul a z?mislit artele pentru a-?i m?rturisi ata?amentul s?u la credin?a cre?tin?, noi am fost obliga?i s-o ap?r?m pe-a noastr? cu armele-n mâini. Timp de un mileniu am fost obliga?i s? ne opunem f?r? încetare în r?zboaie –istoricii au num?rat, în medie, 150 pe fiecare secol- împotriva grindinii barbarilor p?gâni. În timp ce în Occident se g?sea timp pentru a ridica catedrala de la Chartres ori domul de la Cologne, România, epuizat? de luptele f?r? sfâr?it la care era chemat? s? fac? fa??, se mul?umea s?-?i construiasc? biserici în inima arca?ilor, în sufletul r?zboinicilor. Dar toate aceste sacrificii erau consim?ite cu bucurie, în chip con?tient. Prin?iul Valahiei, Mircea cel Mare, al c?rui domeniu se întindea de la Por?ile de Fier pân? la mare, de la Dun?re ?i pân? în Carpa?i ?i mai sus, nu î?i strângea nobilimea decât pentru ap?rarea credin?ei. La fel au procedat ?i succesorii s?i, întreg neamul Basarabilor, care timp de secole s-au opus turcilor.

Împotriva acelora?i turci ?i împotriva t?tarilor au luptat ?i voievozii Moldovei Alexandru cel Bun, Ioan Vod? cel Cumplit ?i în special ?tefan cel Mare pe care, în sec. XV, Papa Sixt al IV-lea l-a numit “atletul lui Crist”. Acest ?tefan pe care noi îl numim cel Mare datorit? celor 32 de victorii ale sale în r?zboaiele cu turcii, anun?ând prin?ilor occidentali izbânzile sale contra infidelilor, le-a cerut sprijinul contra r?zbunarii previzibile a turcului. „Împ?ratul p?gânilor s-a decis s? se r?zbune ?i s? vin? în luna mai s? supun? patria noastr?, care este poarta cre?tin?t??ii. Dac? aceast? poart? este distrus? -Dumnezeu s? ne p?zeasc?- pericolul va fi mare pentru voi to?i, fra?ii mei întru Christ. V? rug?m deci, s? trimite?i c?pitanii vo?tri, pentru ca s?-i combatem împreun? pe du?manii Domnului nostru.” Dar c?pitanii Occidentului aveau altele de f?cut. R?mas singur, ?tefan nu pierdu totu?i r?zboiul ?i la sfâr?itul domniei sale ce a ?inut o jum?tate de secol, istoricul polonez Dlugosz va spune: „O, om demn de elogii, egalul celor mai mari eroi pe care îi admir?m, ?tefane, tu ai fost primul prin? în lume care a câ?tigat victorii atât de m?re?e ?i numeroase împotriva p?gânilor. Tu ai fi cel mai demn, dintre to?i, de a asigura comanda armatelor cre?tine împotriva turcilor, c?ci ceilal?i prin?i î?i petrec timpul în inactivitate, amuzamente sau r?zboaie civile.” ?i numai pentru c? este un cre?tin autentic, ??ranul român este de o bun?tate legendar?, tolerant, având un spirit larg deschis ?i f?r? team? în fa?a mor?ii. La noi cre?tinismul este atât de viu, f?r? s? fie niciodat? tiranic, încât îl g?sim impregnat peste tot, chiar ?i acolo unde ne-am fi a?teptat mai pu?in: în toate mi?c?rile noastre de regenerare na?ional?.

În România, aproape toate partidele au fost na?ionale, deci extremiste, autoritare, totalitare. Dar s-au afirmat ca fiind în acela?i timp profund cre?tine, ceea ce tempera ?i umaniza tot ceea ce ar fi putut fi excesiv într-un autoritarism despotic, într-un totalitarism intransigent, într-un na?ionalism exacerbat. Aceasta merge atât de departe, încât chiar dac? sunt înver?unat na?ionaliste, partidele noastre politice nu puteau interzice primirea în rândurile lor a bunilor cre?tini de alt? na?ionalitate, primind în rândurile lor ruteni, ru?i, sa?i, bulgari ?i chiar unguri, ce s-au distins ulterior ca fiind cei mai buni militan?i în vederea unei Românii mari ?i na?ionale. Actul lor de con?tiin?? avea mai curând alura mistic? a unei convertiri decât aspectul politic al unei naturaliz?ri. Iat? singura form? de imperialism de care s-a prevalat na?iunea român?: imperialismul inimii, al sufletului, cel al credin?ei noastre cre?tine, care îi face fra?i pe to?i cei ce locuiesc pe p?mântul nostru. Nu vom putea g?si oare în acest umanitarism cre?tin, care a func?ionat atât de bine la noi, fermentul unificator al Europei de mâine, al Europei de azi care caut?, f?r? s? g?seasc? înc?, formula definitiv? a uniunii sale?

România este prea modest? - ?i din nou, prea cre?tin?- pentru a-?i revedica dreptul de a impune o formul? pe care ea a g?sit-o fericit?. ?i probabil, tot gândindu-se la aceste chestiuni, filosoful german Keyserling, acela?i care g?sea c? “în afara francezilor, românii sunt singurii care au un plus de spirit în sensul francez al termenului”, contele Keyserling scria deci c? adev?rata misiune a României este de a resuscita civiliza?ia bizantin?, în ceea ce are ea mai specific, adic? ortodoxia sa.

Pentru cei care vor fi tenta?i s? interpreteze religiozitatea ca pe un semn de sl?biciune, ca o dovad? de resemnare ori de oboseal?, pot s? r?spund c? poporul român se bucur? de cea mai robust? virilitate iar for?a sa biologic? este cea mai remarcabil? din toata Europ?. Economistul german Anton Reithinger a calculat c? pân? la sfâr?itul secolului România va avea 35 milioane de locuitori. În?elege?i deci de ce ea nu acord? o importan?? prea mare vicisitudinilor actuale, pe care le ?tie- fiind con?tient? de for?a ei- inevitabil pasagere?

Prietenia franco-român?

În încheiere voi r?spunde unei întreb?ri puse de multe ori de c?tre prieteni francezi, când vorbind de România, m? întrebau invariabil: Pe noi, ne mai iubi?i înc?? Da, v? mai iubim înc?, azi mai mult ca niciodat?. Este ceea ce îmi confirm? toate scrisorile pe care le primesc de acolo, din ?ar?, este ceea ce îmi confirm? toate ecourile ce ne parvin, este ceea ce îmi confirm? o simpl? privire introspectiv? în propria mea con?tiin??. Iubim Fran?a cu atât mai mult, cu cât o credem nefericit? ?i cu atât mai mult cu cât ne afl?m în imposibilitatea de a veni ?i a-i da dovada afec?iunii noastre fidele. Când Parisul a c?zut, durerea s-a f?cut viu resim?it? în România unde, permite?i-mi s? o spun, iubim Parisul mai mult ?i cu pasiune mai mare decât în Fran?a, ?i unde nu puteam b?nui aceast? corec?ie extrem?, care este aproape ca o form? de respect plin de dragoste al ocupantului pentru aceast? mare capital?. Este deci de în?eles c? opinia public? româneasc? a urm?rit îndeaproape ?i cu bucurie redresarea acestei ??ri ?i salut? prin colaborarea franco-german? acest principiu superior ce ar putea împ?ca în inima fiec?rui român dragostea ce o poart? Fran?ei cu prietenia tân?r? ce începe s? o simt? pentru Germania. Dac? ne gândim la dezinvoltura cu care, la români, putem întâlni ?i se pot completa admira?ia sim?it? pentru cultura francez? asemeni cu cea pe care - din partea noastr? - Germania începe s? o cunoasc?, putem s? ne consider?m ferici?i ca apar?inând unei na?iuni considerate a fi mic?, dar care tocmai prin aceasta este dispensat? de orice ambi?ie, de orice resentiment, de orice re?inere mental? ?i care este în m?sur? s?-?i deschid? larg inima ?i spiritul fa?? de toate influen?ele fertilizante ale marilor na?iuni europene.

Func?ia României

Misiunea României, aceast? plac? turnant? a Europei orientale, rezid? poate tocmai în tranzi?ia pe care ea trebuie s? o realizeze printre marile na?iuni în al c?ror punct de intersec?ie a vrut s? ne plaseze istoria. Creuzet în care fuzioneaz? deja, în folosul ?i spre uzul nostru, cultura francez? împreun? cu cea a Germaniei, România se reg?se?te a fi singurul intermediar autentic între civiliza?iile latin? ?i slav?. Situat? la jum?tatea drumului între Germania industrial? ?i vastele spa?ii ale Rusiei, etap? obligatorie între Marea Nordului ?i Orientul Apropiat, fiind o pozi?ie avansat? a latinit??ii în marele conglomerat al na?iunilor slave, România, având satisfac?ia datoriei împlinite, sigur? pe for?a concentrat? a celor 20 de milioane de na?ionali, încrez?toare în patriotismul luminat al Conduc?torului s?u ?i doritoare s? tr?iasc? în pace cu to?i vecinii s?i, va ?ti, în acest col? al Europei, s? împlineasc? rolul de stâlp oriental pe care istoria noii noastre lumi i-l va atribui.

Iat? de ce ne credem în m?sur? s? privim viitorul cu un optimism robust ?i durabil.

Alexandru M. Frâncu Paris, 25 Noiembrie 1942

footer