Revista Art-emis
1940 - Rapt, umilință și speranță PDF Imprimare Email
Col (r) Prof. univ. dr. Alesandru Dutu   
Luni, 30 Iunie 2014 12:43

26-28 iunie 1940, art-emisÎn vara anului 1940, între 26 iunie şi 7 septembrie, Uniunea Sovietică, Ungaria şi Bulgaria au ocupat, succesiv, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, nord-vestul şi sud-estul Transilvaniei, respectiv sudul Dobrogei, toate părţi componente ale statului naţional unitar român, reîntregit în istoricul an 1918 prin hotărârile cu caracter plebiscitar de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. România pierdea astfel, într-un timp extrem de scurt, circa 100 000 kmp şi 7 000 000 locuitori, adică o treime din teritoriu şi din populaţie.[1] Rapturile teritoriale ca şi modul în care armata părăsise, fără luptă, istoricele pământuri româneşti au făcut (și fac) firească întrebarea: Cum a fost posibil acest lucru din moment ce - aşa cum se aprecia într-un articol cenzurat ce trebuia să apară în ziarul „Universul” - de ani de zile lozinca oficială pe temeiul căreia se cerea poporului român necontenite sacrificii pentru apărarea naţională, lozinca mereu repetată nu în şoapte timide ci în discursuri răsunătoare a fost: «Nicio brazdă din pămîntul ţării!». Şi iată tragedia: Nu o brazdă, ci provincii întregi şi cele mai frumoase şi cele mai româneşti şi cele mai paşnice, adevărate tezaure ale tradiţiei româneşti, ne sunt smulse în cîteva ore. Nu printr-o victorie a forţei în faţa unei rezistenţe înfrânte, nu printr-un dictat al unui for internaţional victorios şi hotărâtor al destinelor popoarelor, ci printr-o simplă notă cominatorie. Se cutremură mintea, se revoltă conştiinţa şi se sparge pieptul în indignarea sufletului în faţa unei atari nedreptăţi pe care nu o poţi pricepe. Cum s-a putut ajunge aici? La ce folosesc lucrările de apărare, altele de acelaşi fel, şi pentru ce s-au cheltuit zeci de milioane? Ce politică s-a făcut?”. Sugestive au fost, în acest sens, şi întrebările pe care le puneau şi românii de rând, în special ardelenii şi bănăţenii: „Cum? Noi nu avem un rege? Nu avem o armată în stare să lupte, să ne apere ţara? Atunci de ce ne-a spus Majestatea Sa Regele că nu vom da nicio brazdă din pămânul românesc şi că-l vom apăra până la ultimul om? De ce mai ţinem armata? De ce ne-am luat de la gura noastră şi am dat bucuroşi pentru înzestrarea ei?”. Constituiau acestea întrebări fireşti, puse nu de cei care se săturaseră de România, ci de cei care simţeau pericolul şi care aveau să trăiască şi să sufere, mai mult sau mai puţin timp, sub stăpânire străină, întrebări pe care cenzorul vremii nu le-a acceptat, la care autorităţile nu au răspuns, ca şi cînd eliminarea sau ignorarea lor ar fi şters durerea şi mâhnirea poporului faţă de răşluirile teritoriale la care fusese supusă ţara, faţă de politica falimentară a conducerii statale, politice şi militare a ţării din acel timp.

Șantaj și presiuni externe

Orice analiză serioasă a acelor tragice evenimente nu poate să nu recunoască situaţia extrem de dificilă în care se afla atunci România, cu sistemul de alianţe interbelic destrămat, izolată pe plan internaţional după capitularea Franţei, supusă presiunilor puternice ale Germaniei şi Italiei, care au acordat un sprijin deschis celor trei state agresoare şi au exercitat presiuni multiple asupra guvernului român pentru a ceda pretenţiilor revizioniste ale celor trei vecini. Informat de intenția Moscovei de a ocupa Basarabia și Bucovina, Berlinul nu a găsit de cuvință să atenționeze cel puțin Bucureștii, jucând însă - așa cum aprecia Raoul Bossy, ministrul român la Roma - un rol de „complicitate”. Cu toate că, pentru propriile interese, Hitler l-a determinat pe I.V.Stalin să renunțe la nordul Bucovinei, diplomația germană a făcut în zilele următoare numeroase presiuni asupra guvernului român să accepte ultimatumul sovietic, la 26 iunie 1940, Joachim von Ribbentrop cerând lui Wilhelm Fabricius să facă cunoscut guvernului român că era în interesul său „să cedeze în fața Rusiei Sovietice”.

Greșeli și slăbiciuni interne

Tot atât de adevărat este şi faptul că drama României nu s-a datorat numai factorului extern defavorabil. Extrem de mare a fost şi responsabilitatea factorilor interni, care nu au fost în stare să asigure condiţiile necesare pentru menţinerea unităţii naţional-statale. Pe bună dreptate, generalul Ion Antonescu întreba: „”Ce au făcut atâţia ani conducătorii? şi răspundea apoi acuzator: „”S-au certat, au făcut rând pe rând proiecte peste proiecte şi cu aceeaşi uşurinţă le-au rupt alţii; s-au acuzat şi continuă să se acuze reciproc de nepricepere, de necinste, de reacredinţă etc. etc.”. Și tot Ion Antonescu punea degetul pe rană, afirmând: „Țara care simte, țara care vede, țara care resimte, țara toată este consternată și în panică. Era consternată și în panică fiindcă a auzit de repetate ori pe rege, pe primul-ministru și pe miniștrii declarând că „suntem înarmați până în dinți, „nu vom ceda nci o brazdă” etc. Vina Executivului român este și mai mare în contextul în care acesta fusese informat, cu mult înainte, despre viitoarele agresiuni. Încă de la 13 decembrie 1939 Carl Clodius declarase lui Ernest Urdăreanu că Germania nu va apăra România „”în momentul când Sovietele vor trece Nistrul. Prin urmare, atitudinea guvernului de la Berlin în timpul agresiuni sovietice din iunie 1940 nu a constituit o surpriză pentru guvernanții români. Și mai explicit a fost ambasadorul german la Roma, von Mackenssen, care a declarat lui Raoul Bossy, la 14 martie 1940: „”Noi vrem pace în sud-estul Europei și chestiunea Basarabiei trebuie închisă. Să știți că armata sovietică nu este de disprețuit. Dacă vă atacă ce faceți?”. La răspunsul ministrului român: „”Vom face ca finlandezii. Dacă e să murim, vrem să murim frumos, von Mackensen a replicat: „Nimeni nu vrea ca rușii să ajungă în Balcani, dar în general se socotește că Balcanii încep la Prut. Întrebat cum se va putea realiza acest lucru, ministrul german a răspuns că Moscova invoca mereu faptul că Odessa era prea aproape de frontiera vestică a Uniunii Sovietice, după care a adăugat, cu subînțeles: „Cum nu se poate muta Odessa de la locul ei, s-ar putea muta frontiera ceva mai departe. Atenționând guvernul român și insistând pentru acceptarea rășluirii teritoriului național, guvernul german nu a procedat așa dintr-o grijă deosebită față de România, ci spre a o îndruma, pe calea tratativelor, la cedare, în dorința de a evita un eventual război în spațiul românesc, extrem de important pentru Reich datorită „aurului negru” din Valea Prahovei. Semnale privind viitoarea gresiune au venit chiar de la Moscova, de unde, la 29 martie 1940, V.M.Molotov a atras atenția asupra „unei chestiuni litigioase nerezolvate, aceea a Basarabiei. Au urmat numeroase concentrări de trupe la granița cu România, provocarea de incidente de frontieră, cunoscute factorilor responsabili de la București.

Sesizând pericolul care plana asupra României, generalul Florea Țenescu, șeful Marelui Stat Major român, a prezentat regelui Carol al II-lea (mai 1940) un Memoriu în care, după ce aprecia că „”pactul ruso-german lasă Rusiei posibilitatea de a ataca Basarabia, făcea incredibila precizare: „”Este ultimul moment ca guvernul să comunice Marelui Stat Major dacă Basarabia trebuie apărată sau evacuată. Prin urmare, cu nicio lună înainte de rapt, șeful Marelui Stat major nu cunoștea poziția guvernului în ceea ce privește apărarea granitei de est a țării.

Am fi avut oare șanse de rezistență?

Încercând să prezinte cauzele pentru care nu s-a ordonat apărarea ţării prin luptă, autorităţile epocii au invocat raportul de forţe favorabil agresorilor şi celor care i-au sprijinit, precum şi faptul că dacă ar fi rezistat, România, „înconjurată pretutindeni de duşmani, unii foarte puternici, ar fi fost zdrobită în puţin timp şi desfiinţată ca stat”, aşa cum apreciau ministrul Apărării Naţionale şi şeful Marelui Stat Major în septembrie 1940. Poate că aşa ar fi fost. Dar tot atât de adevărat, atunci ca şi acum, este şi faptul că hotarele propriei ţări nu se discută, indiferent de tăria inamicului, indiferent de pericolele externe, că „o ţară nu se dă”, aşa cum se aprecia în ziarul „Facla”, la 8 august 1940. Categoric că şansele de rezistenţă erau mici, dacă nu chiar nule, în cazul agresiunii sovietice, că Germania a făcut mari presiuni asupra guvernului român pentru a ceda fără luptă. Dar ce nu face un stat puternic pentru a-şi realiza interesele de moment şi de perspectivă? Dacă interesul imediat al Reich-ului era să dea satisfacţie Uniunii Sovietice, care-i asigurase spatele în timpul războiului cu Polonia şi îl asigura în continuare în timpul pregătirii invaziei aeriene a Angliei, interesul de perspectivă al Germaniei consta în menţinerea păcii în zona petroliferă românească, esenţială pentru continuarea războiului la parametrii preconizaţi de Hitler. Relevantă în acest sens a fost replica Führer-ului din 28 august 1940: „”E limpede că la primul foc de armă vor înceta toate expediţiile de petrol din România către Germania şi Italia... Un conflict militar nu poate fi decât nefavorabil Germaniei şi Italiei şi de aceea ambele ţări au tot interesul să facă tot posibilul pentru a evita un astfel de conflict”. O poziţie asemănătoare a exprimat şi Galeazzo Ciano, ministrul de Externe italian: „Singurul lucru la care Führer-ul ţine mult este să se menţină pacea în aceată regiune, iar petrolul românesc să contiune să curgă în rezervoarele lui”. Chiar dacă Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe german, a precizat că Germania nu face „bluf” atunci când sfătuieşte România să cedeze, o atitudine fermă din partea guvernului român ar fi determinat, poate, conducerea Reich-ului să se gândească mai bine înainte de a acorda sprijin necondiţionat Uniunii Sovietice (pe care a şi atacat-o, de altfel, peste numai un an). În caz de fermitate şi rezistenţă (cel puţin în plan diplomatic) ar fi existat, poate, o şansă şi, în mod sigur, România rămânea cu onoarea şi demnitatea celui ce-şi apără fruntariile indiferent de situaţie.

Dacă de „jure” termenul de evacuare și nu de cedare, folosit de guvernul român în răspunsul către guvernul sovietic la 28 iunie 1940, a fost ales cu înțelepciune, de „facto” acest fapt nu a avut nici o importanță după ce trupele sovietice au ajuns la Prut. Chiar dacă la pace nu i s-ar fi recunoscut drepturile istorice asupra provinciilor răpite, țara rămânea cu demnitatea celui ce a luptat și s-a sacrificat pentru a păstra ce era al său. Așa, pe bună dreptate, la 7 august 1940, Liviu Rebreanu, distinsul romancier, care peste puțin timp avea să vină cu pașaport în propria țară, aprecia: „A fost prea rușinoasă supunerea noastră, fără nici o discuție, unui simplu ordin ofensator”. În aceeași ordine de idei, C.I.C.Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, constata și el, cu regret și deziluzie: „Degeaba s-au cheltuit fără control sute de miliarde pentru ca la sfârșit să ne aflăm într-o țară ruinată, fără a intra în război și fără a putea apăra granițele ei … Am pierdut din sânul patriei noastre mai multe milioane de români, s-a distrus unitatea sufletească națională”.   Şi toate aceste se petreceau în condiţiile în care poporul şi armata îşi exprimau cu fermitate hotărârea de luptă. Militarii concentraţi în zona de vest a ţării, releva un document al vremii, declarau că „nu vor admite nicio cedare teritorială”, că dacă se va odona retragerea „vor refuza categoric executare ordinului de retragere şi vor opune rezistenţă până la moarte chiar dacă ordinul de retragere ar fi dat de ofiţerii superiori”. Mai bine murim cu glorie - declarau ardelenii - decât să renunţăm de bunăvoie la orice petic de rământ românesc”. Sigur, că atunci când inamicul este prea puternic nu i se poate rezista însă realitatea a dovedit deseori că în istorie raportul de forţe s-a schimbat rapid, că interesele statelor implicate au produs în multe situaţii modificări spectaculose în dinamica forţelor.

Umilire și umilință

In afara pierderilor teritoriale propriu-zise, extrem de grav a faptul că în cazul Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei dezastrul s-a produs cu multă umilire și umilință, atât prin pierderile teritoriale și umane, cât şi prin modul în care guvernul român a acceptat şi a purtat discuţiile cu revizioniştii. In cazul Basarabiei, s-au petrecut scene umilitoare chiar şi în rândurile oştirii, care avea în dispozitiv forţe suficiente (două comandamente de armată, şapte corpuri de armată, 17 divizii de infanterie şi cavalerie, două brigăzi de munte şi alte unităţi) în stare, dacă nu să reziste forţelor sovietice, cel puţin să se retragă, cu întregul armament din dotare, şi să pună la punct pe cei care atentau la simbolurile şi valorile naţionale, la demnitatea ostăşească. Semnificativă în acest sens este intervenţia (tardivă) a şefului Marelui Stat Major, care condamna (25 iulie 1940) faptul că „unii ofiţeri s-au lăsat insultaţi, deazarmaţi şi chiar degradaţi de bande civile, fără să schiţeze măcar un gest de reacţiune”, că „s-au lăsat batjocoriţi în chipul cel mai josnic, fără să găsească mijloacele de a-şi apăra onoarea de ofiţeri români”. In aprecierea generalului Florea Ţenescu scuzele că această atitudine a fost determinată de dorinţa de „a nu provoca incidente cu trupele sovietice” nu trebuiau luate în consideraţie deoarece „nimeni nu putea da un ordin ca onoarea să nu fie apărată”. „Un ofiţer - mai atrăgea atenţia șeful Marelui Stat Major - nu trebuie să se lase jignit nici măcar cu privirea. Reacţiunea trebuie să fie mai puternică cu cât ofensa se materializează prin vorbe sau lovire. Armata română nu se poate lăsa pângărită şi batjocurită de minoritari”. In aprecierea sa, cauzele acestei atitudini constau şi în faptul că „unii din noi am încurajat umilinţa şi am reprimat personalitatea şi spiritul de demnitate, mergând până la terorizare”. Considerând că „”pestigiul armatei române trebuie refăcut neîntârziat şi reînălţat la treapta ce i se cuvine”, şeful Marelui Sat Major ordona ca cei ce s-au lăsat „grav ofensaţi, fără a reacţiona în vreun fel să fie sancţionaţi cu toată severitatea ca nedemni de a purta haina ostăşească”. Categoric este faptul că nu peste tot s-au întâmplat asemenea situaţii, că au existat cazuri în care comandanţii şi trupele au manifestat fermitate şi demnitate ostăşească, inclusiv intervenţii în forţă, pentru a asigura retragerea trupelor şi restabilirea ordinii. La toate acestea s-a adăugat și modul lamentabil în care a fost organizată retragerea (fuga) autorităților.

De neacceptat a fost și atitudinea unora dintre ostaşii basarabeni, care și-au părăsit unitățile deplasându-se în localitățile de origine ocupate de către sovietici. Căci, indiferent de situaţie şi de împrejurări, ei se aflau sub arme şi sub stare de jurământ. Atitudinea celor care au înţeles să-şi respecte până la capăt datoria faţă de ţară a fost elogiată de Marele Stat Major, la 8 august 1940, prin ordinul nr. 10 370, în care releva: „Guvernul și întreaga țară apreciază la adevărata lui valoare sentimentul de adânc devotament al acestor ostași, care s-au despărțit de familiile lor și au rămas credincioși jurământului făcut Tronului și Drapelului. În fața acestui sentiment, care face cinste și fală acestor bravi ostași, șefii lor nu pot decât să răspundă cu aceeași însuflețire. Tuturor acestor ostași, care au dovedit un înalt spirit de sacrificiu, Patria le este recunoscătoare. Ca urmare, toți basarabenii și bucovinenii români rămași în armată la datorie vor fi considerați ca fii sufletești ai regimentelor din care fac parte. Adoptarea lor se va face cu un ceremonial deosebit, iar numele lor se va înscrie într-un registru special. Ca un simbol de grija ce li se poartă s-a aprobat să se acorde fiecărui ostași suma de lei 20 (două zeci) pe lună, peste drepturile ce are. La rându-i, ministrul Apărării Naţionale a cerut ca aceştia „să fie îmbrăţişaţi cu deasebită căldură de toţi ofiţerii, subofiţerii şi camarazii lor pentru a li se păstra neştirbită credinţa şi dragostea de ţară, precum şi speranţa în dreptatea Neamului nostru”.

Speranța reîntregirii

Concomitent, cu dezamăgirea profundă faţă de răşluirea teritorială a ţării a fost exprimată şi speranţa reîntregirii. După ce considera că „mişeleşte, prin surprindere şi violenţă, ca de tâlhari în miez de codru a fost ucisă România Mare de Hitler şi Mussolini, de Ribentrop şi Ciano”, Raoul Bossy, ministrul României la Roma, adăuga: „Dar nu este adevărat! Ea n-a murit. Mai falnică şi mai măreaţă ca oricând ea va Învia ca Mântuitorul. Şi tot ce s-a petrecut azi nu va fi decât un vis urât. Căci Dumnezeu e veşnic şi peste chinuri vremelnice, menite a purifica neamul nostru, ne va da dreptate care este a Lui şi pentru care sângerăm din moşi strămoşi. Trăiască România Mare!”. Aceeași speranță o exprimase și D. Marmeliuc, care scria în „Universul: „Și Christos a înviat după Golgotă. E cu neputință ca virtuțile ancestrale ale poporului român românesc - popor de oşteni viteji prin tradiție - să nu dărâme această Golgotă a unui destin nemeritat. Să ne pregătim pentru ceasul cel mare al Învierii, la candele de veghe a credinței cu care am triunfat peste veacuri”. Convins că „pământul Moldovei, rășluit azi va reintra în stăpânirea nației românești, chiar în cursul generației noastre”, A.C.Cuza cerea, la rându-i, compatrioților: „Acesta să fie gândul stăpân pe cugetele noatre până la înfăptuirea lui definitivă”. Profeția lui avea să se împlinească peste numai un an, prin lupte și jertfe vrednice, pentru doar trei ani însă. Sintetizând drama și speranța românilor, după rășluirea teritoriului național Martha Bibescu întreba cu îngrijorare: „Ce va mai rămâne din țara asta?”, după care răspundea: „Deocamdată este un trunchi schilodit” și îndemna: „Să credem în stânjenelul care va apare”.

Grafica - Ion Măldărescu

[1] Pe larg: Alesandru Duţu, Maria Ignat, 1940. Drama României. Rapt şi umilinţă, Bucureşti, Editura Dalsi, 2000, 312 p.

footer