Revista Art-emis
Senatorul - General Ioan Emanoil Florescu (4) 4 PDF Imprimare Email
Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.   
Duminică, 08 Iunie 2014 18:44

Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, art-emisDupă căderea guvernării brătianiste la care pusese și el umărul prin semnătura pusă pe manifestul opoziției unite, generalul I.Em.Florescu revine în politică, înscriindu-se alături de liberal-conservatori, pe linia elaborării unui proiect de program de reforme destul de ambițioase, atât în domeniul social cât și în cel politic, fiind ales în 4 noiembrie 1888 ca senator și apoi chiar Președinte al Senatului României, la concurență cu N.Kretzulescu, care reprezenta grupul conservatorilor junimiști, obținând 57 de voturi, în timp ce Kretzulescu adunase doar 37. Exprimându-și recunoștința, în fața ședinței Senatului din 4 noiembrie Florescu, conștient de răspunderile ce-și asuma, cerea colegilor săi de Cameră angajarea cu seriozitate asupra elaborării, discutării și amendării legilor, lucrare de care depinde tot viitorul țării. În ședința din 11 noiembrie, în calitatea de președinte al Senatului, aducea la cunoștință că în seara zilei precedente, fusese chemat împreună cu președintele Camerei Deputaților, Lascăr Catargiu, la regele Carol I și și-a dat acordul asupra componenței noului cabinet condus de Theodor Rosetti, urmând ca regele să prezinte în fața camerelor reunite, noul guvern. Părea că între diferitele grupări conservatoare aflate la cârma țării s-a instaurat o oarecare liniște. Lucrurile erau numai în aparență pentru că, în realitate, între vechii conservatori, reprezentați prin L.Catargiu, Florescu, Epureanu ș.a. și mai noii veniți, conflictele izbucneau de multe ori fără o motivație serioasă. Acest lucru l-a determinat pe Florescu , ca președinte al Senatului să-și sporească grija și preocupările pentru desfășurarea în bună armonie a lucrărilor Senatului mai ales că încă din primele ședințe avea să se confrunte cu atitudinea ostilă a unora dintre foștii săi adversari politici așa cum a fost cazul senatorului N.Fleva, care contesta ori de câte ori avea prilejul, decizia Senatului de aprobare a componenței noului guvern.

Este o datorie sacră a președintelui Senatului să respecte regulamentul și să observe cea mai mare imparțialitate și dreptate în aplicarea regulamentului, fie pentru majoritate, fie pentru minoritate, fie pentru oricare alternativă, spunea Florescu într-o asemenea situație, cerând însă maximum de seriozitate în discuții. Și mai spunea: ”Cât sunt pe această bancă, nu sunt un om mare, dar sunt un om onest!”. Sub aceste auspicii a condus adunările Senatului din sesiunea 1888 dar și 1889, când la diferență de un vot numai de N.Kretzulescu, a fost din nou ales președinte al celui mai înalt for politic din stat. La acea perioadă, poate grație și conducerii sale de către generalul I.Em.Florescu, Senatul devenise o instituție matură, aplecându-se cu mai multă grijă asupra celor mai stringente probleme, cele economice, dar mai ales cele sociale (situația țărănimii în zonele agricole) devenind de maximă prioritate.

Când a fost reales în fruntea Senatului, la 15 noiembrie 1889, generalul I.Em.Florescu se adresa colegilor săi: ”La începutul sesiunii de anul trecut când mi-ați făcut onoarea de a mă alege președinte al acestui înalt Corp, am început prin a nu vedea decât marea onoare și pozițiunea înaltă pe care ați binevoit a crea. dar, nu a trecut mult timp și am început a vedea cu mai multă seriozitate și mai presus de această onoare, marile și grelele îndatoriri ce erau asupră-mi. realegerea mea de acum, pe lângă satisfacțiunea ce-mi dă, permiteți-mi a crede că e și o probă că mi-am făcut bine datoria. Vă făgăduiesc că voi conduce lucrările noului Senat cu aceeași imparțialitate și independent de partidul politic din care fac parte” iar senatorul C.Esarcu afirma: ”Când noi, liberalii conservatori din acest Senat, am dat votul nostru domnului general Florescu ca președinte, nu am voit altceva decât a afirma dreptul ce avem de a face să triumfe un candidat pe care-l credem expresiunea cea mai înaltă a majorității liberal-conservatoare”.

Un ultim episod din viața și rodnica activitate politică a lui I.Em.Florescu l-a constituit conducerea de către acesta a guvernului încredințat de rege la 21 februarie 1891 până la 26 noiembrie același an. Nu era un guvern prea puternic. Prin compunerea sa, cu Lascăr Catargiu la interne, gen.Iacob Lahovari la război, Ctin.Olănescu la lucrări publice, D.Vernescu la finanțe ș.a. și în frunte cu un general, acest cabinet nu putea fi decât un guvern de ordine.

Dacă în planul vieții economice, în afara stabilirii unor noi tarife vamale, guvernul Florescu nu înregistrează prea multe alte înfăptuiri, rămân de semnalat doar câteva evenimente care au marcat profund societatea românească, în ansamblul ei. Așa a fost cazul înregistrării la 5 mai 1891 a morții lui I.C.Brătianu și reorganizarea liberalilor sub fratele acestuia, Dumitru, apoi sărbătorirea la 10 mai a 25 de ani de domnie a lui Carol I, cu un fast deosebit estompat întrucâtva de evenimentul anterior. O lună mai târziu, moare un alt titan al politicii românești, Mihail Kogălniceanu, odată cu el și cu I.C.Brătianu, o epocă din istoria modernă a României luând sfârșit.

Un eveniment mai mult monden decât politic l-a constituit încercarea nereușită a Reginei Elisabeta de a-l căsători pe prințul moștenitor Ferdinand cu tânăra sa domnișoară de onoare, Elena Văcărescu. În acest caz, guvernul era chemat să împiedice o criză dinastică, ceea ce a și reușit, rămânând celebră, după cum ne relatează Bacalbașa replica dată de L.Catargiu, ministru de interne, suveranului : Majestate, aiasta nu se poate!

O situație inedită i-a fost rezervată primului-ministru Florescu de regele Carol cu ocazia unei vizite pe care acesta a întreprins-o în Italia, între 18-30 septembrie 1891. Regele Carol și gen.Florescu s-au întâlnit la Monza cu regele italian și primul ministru, Di Rudini, care avea misiunea de a-l convinge pe gen.Florescu despre importanța reînnoirii tratatului secret de alianță dintre România cu Imperiul German și cu Austro-Ungaria, un tratat încheiat în 1883, care nu fusese supus Parlamentului și era totalmente necunoscut publicului românesc. Adversar convins al acestei alianțe, ca orice român patriot, de altfel, dat fiind situația tragică a românilor din Transilvania și politica de deznaționalizare practicată de Imperiul Austro-ungar la adresa acestora, în ultima jumătate a secolului al XIX-lea, cu multă diplomație, generalul român patriot i-a răspuns omologului său italian că România intenționează să strângă într-o zi toți românii din imperiul austro-ungar, adică Transilvania, Banat și Bucovina, într-un singur stat, realizând unirea deplină, așa cum și italienii procedaseră nu cu mult timp în urmă. Numai când acest obiectiv ve fi îndeplinit, România va stabili relații prietenești cu puterile Centrale și mai ales cu imperiul bicefal.

Reîntors în țară, generalul este confruntat cu o criză ministerială, pe care Regele Carol I se grăbește să o rezolve parcă mai abitir decât de alte dăți, dând sarcina constituirii unui nou guvern, lui Lascăr Catargiu. Obosit și de ce nu, scârbit, generalul se întoarce pentru ultimii săi ani de viață pe moșiile sale de la Vizurești, Sălcuța și Odobești.

Atunci când s-a îmbolnăvit, pe la începutul anului 1892, gen. Florescu s-a stabilit la Paris în speranța unei mai bune îngrijiri medicale. De aici pentru ultima dată, lua parte la un eveniment politic, în decembrie 1892, când a fost invitat la Sigmaringen pentru a participa la căsătoria prințului moștenitor Ferdinand cu principesa Maria de Saxa-Caburg și Gotha. Reîntors în Franța, generalul I.Em.Florescu s-a internat într-un sanatoriu din Paris unde a încetat din viață în ziua de 10 mai 1893, în vârstă de 74 de ani. După funeraliile la cel mai înalt nivel organizate la Paris cu onoruri militare și participarea inclusiv a președintelui Franței, Paul Cambon și a multor altor membri ai administrației franceze precum și reprezentanții diplomației române acreditate în capitala Franței, conform ultimei sale dorințe, corpul neînsuflețit al marelui dispărut a fost adus în țară, sosirea trenului mortuar la București, în ziua de 21 mai, săvârșindu-se într-o atmosferă de doliu național.

Convoiul funebru, însoțit de cei ce l-au iubit printre care: Lascăr Catargiu - președintele Consiliului de miniștri; G.Cantacuzino - președintele Senatului României; general Gh. Manu - președintele Camerei Deputaților; general Iacob Lahovari - ministrul de război; colonel Gh.Tell și general Eraclie Arion - comandantul Corpului II de armată s-a deplasat la Biserica Sf.Gheorghe Nou, unde a fost oficiat serviciul religios și de aici la cimitirul Șerban Vodă. De față la slujbă a fost prezent și principele Ferdinand, moștenitorul tronului, însoțit de generalul Vlădescu, șeful casei Militare a Suveranului.

Cu lacrimi în ochi, generalul Lahovary a rostit un înduioșător necrolog, printre altele spunând: „Am cernit drapelele, am cernit spadele, am cernit inimile noastre, căci am pierdut pe șeful care ne-a iubit mai presus de toate în viață. Da! Ne-a iubit cu o dragoste nemărginită, ne-a iubit și ne-a crescut pe toți, noi, astăzi conducătorii scumpei sale armate!... Niciodată nu era mai fericit decât în fața trupelor!... Când venea călare, falnic, cu steaua în piept, cu steaua în frunte, în sunetul muzicilor și ne striga „Sănătate, copii!” simțeam toți că strigătul lui era voios și fericit, că eram iubiți de el și tinerile noastre inimi băteau tare în piepturile noastre; aveam atunci viziunea unei Românii mari!... El ne-a dat primul învățământ pentru conducerea trupelor și el dirija manevre cu mica noastră armată, atunci când armate mari nu începuseră încă această instrucție”.

Și apoi, în bubuitul artileriei și pe fondul imnului funebru al muzicii militare a fost coborât în criptă de către ofițeri, ostași și elevi ai Școlii Normale, cărora le fusese un neobosit dascăl.

Așa s-a sfârșit, cel ce pe drept cuvânt, îl putem numi încă și astăzi întemeietorul și organizatorul oștirii, așa cum l-a intitulat, în viață fiind, prietenul său, poetul Vasile Alecsandri, iar noi adăugăm că, prin capacitatea, pregătirea și activitatea sa politică în calitate de simplu senator, dar mai ales președinte al Senatului României, vicepreședinte al aceleiași instituții și președinte al Consiliului de miniștri în diferite perioade ale istoriei moderne a României, generalul de divizie Ion Emilian Florescu a binemeritat de la patrie.

Bibliografie:

Acte și documente relative la istoria renașterii României, vol.1, București, 1888

- Academia Română. Memoriile secțiunii istorice

- Monitorul oastei, 1859-1882

- Berindei Dan, Epoca Unirii, București, 1979

- Berindei Dan, Epoca Unirii, ediție revăzută și adăugită, Corint, București,2000

- Georgescu D.I., Istoria armatei române și a războaielor poporului român, București,1929

- Dezbateri parlamentare, Senatul, 1864-1891

- Gion G.I.Ionescu, Din istoria contemporană a României, generalul Florescu, București,1894

- Istoria militară a poporului român, vol.IV, Epoca revoluțiilor de eliberare națională și socială. De la revoluția populară din 1784 la cucerirea independenței depline: 1877-1878, editura Militară, București, 1987

- Istoria militară a poporului român, vol.V, Evoluția organismului militar românesc de la cucerirea independenței de stat până la înfăptuirea Marii Uniri din 1918. România în anii primului război mondial, editura Militară, București, 1988

- Istoria românilor, vol.VII, tom I, Constituirea României moderne (1821-1878), editura enciclopedică, București, 2003

- Iorga Nicolae, Istoria armatei române, București, 1970

- Istoria Senatului României, Monitorul Oficial, București, 2004

- Ion Mamina, Ion Bulei, Guvern și guvernanți, 1866-1916, Silex, București, 1994

- Muzeul Militar Național, Armata română în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, 1859-1866, București, 2003

- Niculescu Gheorghe, Parlamentul român. Scurtă expunere în ordine cronologică a regimului nostru parlamentar de la 1866 până astăzi, București, 1903

- Neagoe Stelian, Istoria guvernelor României de la începuturi - 1859 - până în zilele noastre, București, 1995

- Rosetti, Radu R., Un uitat, generalul Ion Em. Florescu, București, 1937

- Florescu, R. Radu, Generalul Ion Emanoil Florescu, organizator al armatei române moderne, editura Militară, București, 2004

- România în timpul domniei glorioase a lui Carol I, Întemeietorul Regatului român, 1866-1914, București

- Enciclopedie de istorie a României, editura Meronia, București, 2000

footer