Revista Art-emis
Senatorul - General Ioan Emanoil Florescu (3) PDF Imprimare Email
Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.   
Duminică, 01 Iunie 2014 20:54

Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, art-emisPentru Principele Carol I, instalat pe tronul României la 10 mai 1866, perioada ce a urmat nu a fost deloc ușoară, confruntat cu o puternică instabilitate politică internă, dar și cu o complicată situație internațională, din vremea celor cinci ani de guvernare, chipurile, ”de coaliție” a conservatorului Lascăr Catargiu. Exemplificând nestabilitatea politică amintită, unul dintre cei mai autorizați analiști ai epocii, George D. Nicolescu scria la începutul secolului al XX-lea: ”Așa de la 10 mai 1866, urcare pe tron a Domnitorului Carol și până la 11 martie1871, într-un interval de aproape cinci ani, s-au succedat la putere 10 ministere (guverne, n.n.) care au provocat 6 disolvări ale Corpurilor legiuitoare”. La rândul său, Titu Maiorescu evoca cele 10 cabinete și cele 30 de remanieri ministeriale din primii cinci ani de domnie a lui Carol I iar noi adăugăm că și în perioada următoare, după cei cinci ani de guvernare conservatoare a lui Lascăr Catargiu (martie 1871-aprilie 1876) au urmat succesiv, în cursul unei jumătăți de an, până în iulie 1876, încă două guverne, înaintea preluării de către liberalii radicali, prin persoana lui I.C.Brătianu, a celei mai lungi guvernări din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1876-1888), deducem că în decursul unui singur deceniu au ființat, nu mai puțin de 14 guverne.

În timpul guvernării Lascăr Catargiu, s-au produs și o serie de mișcări antidinastice, organizate și conduse de liberalii radicali, ca expresie a nemulțumirii față de unele amestecuri ale Principelui Carol I în afacerea Strausberg și nu numai,precum mișcarea de la Ploiești condusă de maiorul Candiano Popescu sau cea din București de la 10 martie 1871 din sala Slătineanu, când comandantul garnizoanei, col. Solomon a fost nevoit să scoată trupele de infanterie și cavalerie pe străzi pentru a potoli revolta. De fapt, această mișcare a provocat și demiterea guvernului I.Ghica și aducerea la cârma țării a celei mai tari expresii a ideii conservatoare în limitele Constituției de la 1866, cum numea Titu Maiorescu, guvernul Lascăr Catargiu, instaurat la 11 martie 1871, care a reușit să restabilească ordinea și să împiedice abdicarea lui Carol de pe tron. Spre surprinderea sa, dar nu și întâmplător,(Carol avea nevoie de experiența generalului, părinte al reformelor militare din vremea lui Cuza), generalului I.Em.Florescu, Carol I i-a încredințat, în acest guvern, portofoliul Ministerului de Război, pe care l-a deținut timp de cinci ani o lună și treisprezece zile, fiind cea mai lungă deținere neîntreruptă a acestui post din istoria de până atunci a României moderne. În această calitate, i-a revenit din nou lui I.Em.Florescu, misiunea nobilă de a continua reformarea și modernizarea armatei și a-i întări instrucția și capacitatea de apărare. Spiritul în care, sub directa supraveghere a principelui Carol I, el însuși un foarte capabil ofițer de carieră, generalul înfăptuia aceste obiective, este de data aceasta cel prusac, care punea accentul în pregătirea armatei pe trupele teritoriale și mai ales pe ordine și disciplină. Continuarea operei de modernizare a armatei începută de gen. I.Em.Florescu, încă din anii domniei lui Al.I.Cuza, avea să aducă mare satisfacție ambițiosului general care, între timp, la 8 aprilie 1873, a fost avansat la gradul de general de divizie.

Referitor la capacitatea și calitățile noului ministru de război, la 14 martie, Carol I nota în memoriile sale:”Generalul Florescu e un bărbat energic, a cărei fruoasă înfățișare militară, exercită o atracție dublă prin manierele sale elegante. Bun muzicant, puternic mișcat de tot ce e frumos: artă, caractere, natură, cu dragoste pentru meserie, având inițiativă și amor propriu” iar luna următoare, într-o scrisoare adresată tatălui său, adăuga:”Generalul Florescu era criticat în 1866 fiindcă era devotat lui Cuza. Ofițerii care au fost devotați lui Cuza sunt tocmai aceia pe care mă pot bizui, fiindcă au fost credincioși unui principiu, iar nu unei persoane”. Linia de conduită pe care generalul Florescu se hotărăște să o adopte în această a doua deținere a portofoliului ministerului de război este influențată de concepția sa de a progresa etapă cu etapă, ameliorând legislația militară existentă din perioada lui Cuza, cu noi legi ale armatei, cum au fost cele din 1872, 1874 și 1876. Activitatea generalului Florescu în scopul întăririi capacității de apărare a țării și adoptării unei legislații cât mai adecvate acestui țel, în perspectiva salvgardării integrității teritoriale și apoi înfăptuirea cu arma în mână a independenței naționale, a găsit un sprijin real atât din partea parlamentarilor care, atât în Senat cât și în Cameră, atunci când era vorba de armată și de apărarea țării au făcut abstracție de apartenența la un anumit partid și au susținut propunerile legislative menite a asigura traducerea în practică a concepției ministrului de război, aspect de la care nici guvernul conservator nu a făcut excepție.


Problemele armatei, ale organizării și finanțării dotării ei, au stat, ca urmare, în atenția guvernării Lascăr Catargiu din primii ani. Astfel, încă de la sfârșitul anului 1871, a fost adus în discuția Senatului, după ce trecuse prin Cameră, un proiect de lege, întocmit de ministerul de război, privind ordinea, disciplina și poziția ofițerilor. Prezentat de gen.I.Em.Florescu, primind discuția de la Senat și amendamentele senatorilor N.Bâțcoveanu, I.Deșliu și Al.Lahovari, proiectul a fost trecut în aceeași zi, 20 decembrie 1871 cu 16 voturi pentru, 1 contra și 12 abțineri. Tot generalul I.Em.Florescu a adus în discuția Senatului și proiectul de lege pentru modificarea și completarea legii puterii armate din 1868. Conform dezbaterilor, în Cameră, la 25 februarie și la Senat în 9 martie, în linii generale se păstrau dar se completau structurile organizatorice din 1868. Se crea armata teritorială cu rezerva ei care, întărită cu noi elemente, devenea împreună cu armata permanentă, forță operațională de linia întâi, în caz de război. Modificările aduse de ministrul gen.Florescu la legea de organizare a puterii armate din 1874, vizau adâncirea procesului de întărire a forței combative a armatei teritoriale și sporirea capacității ei de luptă. Se revedeau stagiile, termenele și structurile militare, punându-se un mai mare accent pe sporirea efectivelor și creșterea calității instrucției, dotării cu armamanet și școlarizării la toate structurile militare. Pe lângă toate aceste sforțări pentru sporirea capacității operative a armatei, gen. I.Em.Florescu a fost un aprig susținător, în Senatul României, a acordării unor bugete corespunzătoare sau a unor credite atât de necesare pentru aplicarea în practică a tuturor măsurilor preconizate. Discursurile sale parlamentare, consemnate în Monitorul Oficial, sunt de cele mai multe ori adevărate rechizitorii la adresa opoziției liberale care întotdeauna s-au opus unei finanțări corespunzătoare armatei.

Dacă am încerca doar o sinteză a imensului efort al generalului în perioada cât s-a aflat în fruntea ministerului pentru organizarea organismului militar, nu am putea să nu amintim cel puțin capitolele mari precum: înființarea Comitetului permanent consultativ ca element de bază în structurile de conducere ale armatei; legea organizării puterii militare din 1872; dezvoltarea Statului Major, alcătuirea și promulgarea codului de justiție militară; înființarea școlilor militare de diferite categorii, de la cele regimentare până la cele de învățământ superior; crearea de noi unități, herghelii, stabilimente și cazărmi; organizarea temeinică a dorobanților și călărașilor; publicarea de regulamente și cărți de specialitate; o deosebită îngrijire de starea fizică și morală a oștirii, de disciplina acesteia etc. Trebuie, de-asemenea, trecut în palmaresul generalului Florescu și manevrele cu trupe care s-au desfășurat regulat, în fiecare toamnă între 1872 și 1876 și la care, pe lângă reprezentanți militari ai Turciei și puterilor garante, a fost întotdeauna nelipsit Domnitorul Carol și întreaga sa suită, de cele mai multe ori aducând elogii ministrului de război, Statelor majore și trupelor pentru modul exemplar al executării exercițiilor, disciplina și ținuta militarilor.

Începând din toamna anului 1875, pe fondul unei crize financiare acute, s-a aprofundat și criza politică. Atacat tot mai vehement de liberali, prin I.C.Brătianu devenit președinte al P.N.L., partid constituit în 1875 prin coalizarea tuturor fracțiunilor liberale (coaliția de la Mazar Pașa), slăbit prin demisia unor importanți miniștri, guvernul conservator, după un vot de blam dat în Senat care îl viza în special pe ministrul Florescu, va fi până la urmă obligat să-și depună mandatul în martie 1876. Regele, dat fiind situația internațională încordată (izbucnise criza din Balcani) nu însărcinează cu formarea noului cabinet pe Manolache Costache Epureanu, liderul noii grupări conservatoare-liberală, cum se aștepta toată lumea, ci un guvern de tranziție, guvernul generalilor – cum era numit de liberal, sau ministerul săbiilor cum îl numea presa – pentru că avea în componență trei generali. Primul și cel mai important membru al noului guvern, deținând președinția Consiliului de miniștri, ministerul de interne și cel de război, a fost chiar gen. Florescu, în care regele își punea mari speranțe în aplanarea crizei politice. Mai făceau apoi parte din acest guvern, gen.Christian Tell la finanțe și generalul Tobias Gherghel la lucrări publice. Scurta guvernare a generalului Florescu (4-26 aprilie 1876) este dominată de accentuarea conflictului dintre conservatori și liberali, mai ales în Senatul proaspăt stabilit după alegerile din martie, în care liberalii obținuseră o majoritate (36 de locuri față de 28 de conservatori). Alegerea ca vicepreședinți ai Senatului, în sesiunea deschisă la 15 aprilie a doi reprezentanți ai opoziției liberale, G.Vernescu și M.C.Epureanu, îl determină pe generalul Florescu să ceară domnitorului din nou dizolvarea Senatului. Dat fiind situația financiară grea, domnitorul refuză și atunci Florescu depune demisia guvernului său. Carol I îl însărcinează pe Manolache Costache Epureanu cu formarea unui nou cabinet. Denumit „Coaliția de la Mazar Pașa”, după numele turcesc al englezului sir Stephen Bartlett Lakeman, pe care și-l luase în timpul cât acesta a servit în armata turcească, în a cărui casă a fost semnată constituirea partidului liberal, noul cabinet, instalat la 27 aprilie, avea în compunere pe Mihail Kogălniceanu – la externe, Ion C.Brătianu la finanțe, iar la război pe col. Gheorghe Slăticeanu. A fost și acesta tot un guvern de tranziție pregătind instalarea la putere a liberalilor prin preluarea, în 24 iulie 1876, portofoliului de prim ministru pentru o perioadă de 12 ani de către I.C.Brătianu. Rămâne totuși în istorie prin faptul că, în ultimele sale zile, la propunerea lui M.Kogălniceanu, Senatul a luat în dezbatere și a adoptat o rezoluție privind poziția României față de războiul izbucnit în Balcani, dar mai ales pentru că, în aceeași perioadă, Camera deputaților prin Nicolae Fleva, a făcut istorică propunerea semnată de 60 de deputați prin care se cerea efectuarea unei anchete parlamentare și darea în judecată a membrilor fostului guvern conservator învinuiți de violarea Constituției și a libertăților publice, risipa banilor publici și abuz de forță publică. Printre cei 11 miniștri trimiși în judecată se afla și generalul Florescu, ales între timp senator.

Activitatea sa în guvernul Lascăr Catargiu fusese analizată de o comisie mixtă guvern-cameră Senat, alcătuită din I.Ghica, Al.Orăscu și col. Călinescu. Patima politică era așa de profundă, parlamentarii majoritari cerând imediata arestare a celor 11 foști miniștri și confiscarea averii lor, încât a trebuit să intervină suveranul pentru a stopa acest gest fără precedent. Ca efect al acestui act neobișnuit și din solidaritate cu miniștrii conservatori (făcuse și el parte o anumită perioadă de timp din guvernul Lascăr Catargiu) M.C.Epureanu a cerut să „beneficieze și el de onoarea de a fi anchetat” și a depus demisia guvernului. Așa a început lunga guvernare brătienistă la 24 iulie 1876. Pentru generalul Florescu, care între timp fusese supus, de către fostul său elev col.Gh.Slătineanu, Ministrul de Război, unei penibile campanii de denigrare, prin presă și broșuri, ancheta s-a încheiat prin respingerea acuzațiilor aduse de către Parlament cu 55 de voturi pentru și 6 contra. În anul următor, Florescu a fost ales deputat la Colegiul I Romanați dar mandatul i-a fost invalidat, așa încât nu și-a putut ocupa locul în noua legislatură. Nu această invalidare a constituit însă profunda indignare a generalului, ci faptul că lui, cel care a făurit armata română modernă pregătind-o îndeaproape pentru război, conducerea liberală nu a găsit de cuviință să-i dea vreo comandă atunci când România a intrat în războiul pentru cucerirea independenței. S-a retras din armata activă și pentru un timp s-a ținut departe și de viața politică. A urmărit însă, îndeaproape, desfășurarea operațiunilor militare în campania armatei române din 1877-1878, închinându-le cu exigența cuvenită unui specialist desăvârșit, o serie de studii, dintre care cele mai pertinente, care vor dăinui peste ani și vor fi folosite de urmași, în procesul de instruire și pregătire pentru apărarea țării a tinerilor contingente. Și chiar dacă a trebuit să treacă peste această mare nedreptate ce i s-a făcut de a nu fi părtaș la victoriile armatei române, peste ani, la apusul zilelor sale, în 1893, veteranul general avea să mărturisească lui G.I.Ionescu-Gion, după cum acesta ne lasă scris, că cea mai fericită zi din plina lui viață a fost 8 octombrie 1878, atunci când armata română, sub comanda domnitorului Carol I, a intrat în București. Am plâns atunci, prietene - spunea vârstnicul general - am plâns lacrimile cele mai calde de fericire și de recunoștință către Dumnezeul cel prea înalt care îmi permise să văd armata cum era sub Bibescu Vodă și cum era sub vodă Carol, după războiul independenței.”

După ce a petrecut câțiva ani printre țăranii de pe moșiile sale din Vizurești, Sălcuța, Cornetu și Odobești de Dâmbovița pe care îi ajută în mod statornic, cumpărându-le vite, construindu-le biserici, procurându-le materiale pentru zidirea unor case sau chiar cu bani, fiind deosebit de mult iubit și apreciat de concetățenii săi, a revenit în București. În capitală, a fost ales vicepreședinte al Societății pentru învățătura poporului român iar din 1882 și până la moarte, în 1893, președinte al acestei societăți, punându-și toată experiența și priceperea în propășirea culturală a neamului său. Împreună cu soția sa, de atunci, Alina Știrbei, a donat casele familiei din Strada Știrbei Vodă pentru Școala Normală de care s-a îngrijit nemijlocit în anii următori, la care de-altfel, cinci ani de zile, generalul, destul de înaintat în vârstă, a predat un curs de artă militară, împărtășind de fapt viitorilor învățători, faptele de arme și vitejie strămoșești.

A rămas în continuare și în colectivul de conducere a Ateneului Român unde fusese ales membru încă din anul 1865 și unde conferenția, adesea pe aceleași teme ale istoriei neamului, a armatei naționale, îndeosebi. dat fiind pasiunile sale și preocuparea pentru elaborarea unor manuale de tragere și pregătirea militară practică a celor mai tineri. Generalul Florescu a mai fost în acești ultimi ani ai vieții, membru și președinte de onoare al Societății de dare la semn și membru de onoare al Societății Centrale Române de arme, gimnastică, dare la semn și natațiune. Și în sfârșit, tot în plan cultural, personalitate sa complexă este ilustrată și de volumul de poezii publicat în anul 1878, apoi de activitatea de traducător al unor volume de maxime, anecdote, satire și povestiri sau piese de teatru aparținând unor autori francezi.

- Va urma -

footer