Revista Art-emis
Senatorul - General Ioan Emanoil Florescu (1) PDF Imprimare Email
Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.   
Duminică, 25 Mai 2014 15:04

General Ioan Emanoil Florescu, art-emisTrăind în veacul marilor reforme modernizatoare care au propulsat România de la vechile rânduieli feudale, pe calea dezvoltării capitaliste, dar mai ales, a făuririi unirii sale şi a independenţei, generalul Florescu alături de Costache Negri, Mihail Kogălniceanu şi Emanoil Kretzulescu, a fost unul din cei patru cei mai apropiaţi colaboratori ai colonelului Alexandru Ioan Cuza, unificatorul de fapt şi de drept, al celor două principate româneşti Moldova şi Valahia. Drept recunoştinţă pe soclul statuii domnitorului Al. I. Cuza din Piaţa Unirii din Iaşi, alături de Negri, Kogălniceanu şi Kretzulescu străjuieşte cu aliura-i falnică şi chipeşul general Florescu. S-a născut la 7 august 1819 în comuna Vizureşti din districtul Râmnicu Vâlcea, într-o familie de mari proprietari Manolache Florescu şi Tinca Faca. Dăinuind, probabil, din vremuri străvechi pe aceste meleaguri, familia Floreştilor se află în documentele istorice printre primele familii boiereşti menţionate ca atare încă din secolul al XV lea. Din anul 1832 îl găsim înscris în matricolele Colegiului Naţional Sf. Sava, cunoscut în epocă atât pentru profesorii săi luminaţi cât şi pentru calitatea elevilor, viitori reformatori ai societăţii româneşti. La colegiu, elevul Emanoil Florescu a avut colegi pe majoritatea tinerilor patrioţi progresişti de mai târziu printre care: Dimitrie Brătianu, Ion Brătianu, Grigore Filipescu, Scarlat Filipescu, Ion Brezoianu, Costache Bălăceanu, Costache Rosetti, Iorgu (Ion) Ghica, Alexandru Orăşanu ș.a.

Ca majoritatea fiilor de boieri luminați, tânărul I. Em. Florescu, în anul 1833, în vârstă de numai 14 ani, a fost încorporat în armată cu gradul de iuncăr. În anul 1836 a fost înscris pentru patru ani la liceul Saint Louis Le Grand şi apoi 2 ani la specializare militară la prestigioasa Şcoală de Stat Major pariziană comandată la acea vreme de generalul Aupic, care, la rugămintea lui Alexandru Ghica s-a ocupat în mod special de pregătirea militară a tânărului sublocotenent. În timpul studiilor în Franţa, la 30 aprilie1838, a fost înaintat la gradul de locotenent şi înscris în evidenţa cadrelor Regimentului 2 infanterie. Împlinise 23 de ani, în anul 1842, când protectorul său, domnitorul Alexandru Ghica a fost demis. Nevoit să se întoarcă în ţară Ion Emanoil Florescu se dedică aproape exclusiv muncii didactice şi culturale pentru ca numai după câţiva ani, noul domn ales de Obșteasca Adunare, Gheorghe Bibescu, având în vedere pregătirea sa militară de excepţie să-l cheme și să-l însărcineze a organiza armata română în limitele prevederilor Regulamentelor Organice care funcţionau la acea vreme în Principate. La 27 ianuarie 1843 a fost numit aghiotant al domnitorului Gheorghe Bibescu, care fiind foarte mulțumit de serviciile sale şi stagiul de cinci ani în gradul de locotenent fiind atins, în decembrie 1843 îl avansează la gradul de căpitan. Pe deplin satisfăcut de aportul aghiotantului său, la instruirea militară a tinerilor fii de boieri, dar şi de serviciul în slujba domnului, Gheorghe Bibescu acceptă cu mare satisfacţie căsătoria lui Ion Emanoil Florescu cu fiica sa, Ecaterina, în februarie 1845, iar drept recompensă, la 22 aprilie acelaşi an, îl înaintează la gradul de maior.

Evenimentele de la 1848, l-au găsit cu gradul de colonel - fusese avansat de Gheorghe Bibescu la 23 aprilie 1848 - şi numit vornic al temniţelor (director general al închisorilor - n.n.) slujbă pe care o îndeplinise şi tatăl său şi pe care o va exercita în continuare atât sub domnia lui Barbu Ştirbei, cât şi în vremea căimăcămiei (1858 - n.n). Devotat convingerilor sale conservatoare dar şi naţionalist progresiste, şi aflându-se în slujba domnului și ginere al acestuia, Ion Emanoil Florescu nu s-a înscris de partea tinerilor ofiţeri revoluţionari români precum Cristian Tell, Nicolae Pleşoianu sau Gheorghe Magheru. Când revoluţionarii l-au debarcat pe domnitorul Gheorghe Bibescu și au instalat Guvernul Provizoriu, colonelul Florescu a fost demis din armată şi l-a urmat pe domnitor în exil la Braşov. Apoi a ales să se înroleze în armata rusească păstrându-şi gradul de colonel. Sub comanda generalului Lüders, Florescu a luat parte în statul major al acestuia, la intervenţia armatelor ruseşti în Transilvania şi Ungaria pentru înăbușirea revoluţiei ungare condusă de Kosuth. Pentru meritele sale în această campanile a fost decorat de ruşi.

Este ştiut că guvernul revoluţionar provizoriu, prin intervenţia trupelor ruseşti şi otomane, a fost destituit în luna septembrie. Ţarul, peste capul puterii suzerane, a instituit în ambele principate un regim de ocupaţie militară care va dura până la semnarea de către guvernul de la Petrograd cu guvernul otoman, a convenţiei de la Balta Liman la 19 aprilie 1849. În baza documentului citat, noul domn numit în Ţara Românească a fost Barbu Ştirbei, fratele vitreg al lui Gheorghe Bibescu. În ceea ce-l priveşte pe Florescu, noul domnitor l-a reintegrat în armata ţării şi l-a numit în posturile deţinute înainte de revoluţie, recunoscându-i competenţele şi acordându-i şi alte noi însărcinări. Generalul Radu Rosetti, într-o conferinţă ţinută la Ateneul Român la 11 decembrie 1936, intitulată „Un uitat, generalul Ion Emanoil Florescu” enumeră, foarte documentat, toate funcţiile în care a slujit sub Barbu Ştirbei, generalul Florescu. Astfel, acesta sublinia că generalul Florescu a îndeplinit slubele de adjutant domnesc, de vornic al temniţelor, de efor drumurilor, de efor al şcoalelor, de membru în comisia tehnică a direcţiei lucrărilor publice şi, în sfârşit, de membru în comisia de organizare a şcolii militare de ofiţeri şi profesor de artă militară, curs pe care-l preda de trei ori pe săptămână. Iată aşadar, o implicare profundă a generalului Florescu în ansamblul activităţilor civile (politice - n.n.) concomitent cu cele militare.

Odată cu ocupaţia rusă, I. Em. Florescu îşi dă, pentru a doua oară, demisia din armata Ţării Româneşti şi se încadrează din nou sub comanda generalului Lüders în armata rusească, luând parte împreună cu alţi tineri inclusiv români, cum au fost Gheorghe Filipescu şi Panait Moruzi la luptele din Crimeea. Victoria puterilor occidentale în războiul Crimeii urmată de Congresul de pace de la Paris (1856) cu implicaţiile sale nemijlocite în privinţa viitorului Principatelor Române care au fost eliberate de sub tutela rusească rămânând sub suzeranitatea turcească, dar beneficiind de acum de protecţia colectivă a marilor puteri europene, au readus în prim planul acţiunilor româneşti ca un obiectiv imediat, unirea. Colonelul Florescu înţelegând semnificaţia acordată de forţele politice progresiste năzuinţelor de unitate şi emancipare a românilor, nu ezită să demisioneze din armata rusească şi să se consacre în exclusivitate, cu toată energia, în lupta pentru unire, aflându-se de partea luptătorilor unionişti, majoritatea reveniţi în ţară din exil. Era, într-un anume fel, începutul activităţii sale politice, fiind ales atât în Adunările Ad-hoc cât şi în Adunarea Electivă a Ţării Româneşti. Încerca acum și în politică ceea ce îi reuşise pe deplin în domeniul militar.

A fost foarte activ ca deputat în Divanul ad-hoc al Țării Românești, militând de data aceasta contar orientării boierilor consevatori, de partea forţelor radical naţionaliste care susţineau unirea. Și-a pus totodată casa din Bucureşti la dispoziţia unioniştilor, aici discutându-se, în premieră, am putea spune, arzătoarele probleme ale unirii. Aici, în casa sa, s-a desfăşurat întrunirea membrilor de dreapta ai Adunării Elective a Țării Românești din 23 ianuarie 1859, care avea să aleagă a doua zi pe Domnitorul colonel Al. I. Cuza, după ce, la 5 ianuarie 1859, acesta fusese ales domn de Adunarea Electivă a Moldovei. Puse în faţa faptului împlinit, Marile Puteri s-au întrunit din nou la Paris pentru a analiza noua întorsătură a evenimentelor din Principate. Deşi Austria şi Turcia au ridicat obiecţii, împotrivindu-se iniţial unirii, în ansamblu Marile Puteri nefiind dispuse să redeschidă chestiunea românească, la 26 august 1859 au votat pentru acceptarea dublei alegeri a lui Alexandru Ioana Cuza.

Pentru a putea duce la bun sfârşit una dintre cele mai grele reforme menite a asigura apărarea la caz de nevoie a unirii, aceea a reoganizării şi unificării armatei prin contopirea oştirilor celor două principate într-un singur corp, prin sporirea efectivelor şi a dotării precum şi sporirea gradului de instruire, Domnitorul Cuza l-a rechemat pe col. Florescu în armată prin Decretul nr.88 din 19 noiembrie 1859.

Imediat după alegerea sa ca domn al celor două principate şi realizarea unirii nominale, Alexandru Ioan I, aşa cum se va numi el ca domn, împreună cu Adunările Elective şi guvernele de la Iaşi şi Bucureşti, şi-a stabilit ca obiectiv prioritar, desăvârşirea Unirii şi recunoaşterea internaţională a acesteia. În acest scop, în perioada februarie 1859 - decembrie 1861, Domnitorul împreună cu cei apropiaţi, au adoptat o serie de măsuri legislative în domeniile administrativ, juridic şi militar, în special.

Pilonul în jurul căruia s-a consolidat edificiul Unirii l-a reprezentat armata, unificarea organizatorică a oştirii moldovene cu cea munteană fiind considerate de contemporani ca elementul indispensabil în atingerea obiectivului propus.

În vedera realizării acestui deziderat, Domnitorul a găsit un sprijin de nădejde în generalul Ion Emanoil Florescu. De fapt, în întrega perioadă de domnie a lui Cuza, generalul Florescu a fost, aşa cum de altfel am anticipat, unul dintre cei mai apropiaţi şi devotaţi colaboratori, activitatea sa în sprijinul domnitorului şi a desăvârşirii unirii, de fapt s-a desfăşurat în două planuri distincte, cel militar în primul rând şi cel politic.

În domeniul militar, generalul Florescu, cu studii militare superioare în Franţa, era unul dintre cei mai bine pregătiţi ofiţeri, capabil să-şi pună cunoştinţele militare acumulate în slujba operei de reorganizare modernă a armatei. Conştient de valoarea sa militară, Domnitorul Al.I.Cuza, după ce l-a rechemat în armată, i-a încredinţat succesiv funcţiile de ministru de război şi şef al Statului Major General[1][1], mai întâi separat în Moldova şi Muntenia, apoi după ianuarie 1862, în Principatele Unite. În statornicirea bazelor armatei moderne naţionale, consiliat îndeaproape de gen. Florescu, Cuza folosindu-se, cu multă abilitate, de prevederile Convenţiei de la Paris în domeniul militar, care înscriau libertatea ca cele două armate să se organizeze identic, pentru a putea constitui cu aprobarea Porţii, la nevoie, o singură armată, a reuşit să contureze structurile esenţiale ale noii armate române.

Pornind de la situaţia concretă a oştirilor celor două principate la începutul anului 1859: o structură modestă, efective reduse, lipsa de cadre cu o pregătire adecvată, administraţie excesiv de centralizată, lipsa unei jurisdicţii militare şi a unei logistici corespunzătoare, generalul Florescu şi sfetnicii săi apropiați, gen.Savel Manu și col. George Adrian, în Țara Românească sau gen. Alexandru Iacovache în Moldova, au trecut grabnic la căutarea unor soluții care să faciliteze, concomitent cu perfecționările în plan teoretc-organizatoric, o adevărată consacrare a unor modalități pentru contopirea celor două oștiri și pregătirea unitară a acestora.

Ca modalități de îndeplinire a dezideratului unificării armatelor celor două principate și formarea unui organism militar unic, generalul Florescu a recurs inițial la dislocări de trupe dintr-un principat în altul, continuate prin realizarea unei pregătiri omogene în tabere de instrucție comune. Concomitent s-a pus problema unor uniforme și înzestrări asemănătoare unificării structurilor de comandă și crearea de noi corpuri de trupă sau noi specialități militare, folosindu-se efective mixte. Astfel, în martie 1859, s-a efectuat prima redislocare reciprocă de trupe. La București au fost dislocate din oastea Moldovei, bateria de artilerie călăreață precum și două batalioane din Regimentul de mușchetari comandat de col. Ioan Duca, iar pe 14 aprilie la Iași, sosea Regimentul 3 infanterie din armata munteană, comandat de col.Emanoil Caloglu. Presa vremii semnala din plin, entuziasmul cu care erau primite aceste unități și mari unități în cele două capitale surori.

Pentru realizarea unei uniforme unice, în martie 1859, s-a organizat la Focșani o comisie mixtă alcătuită din trei ofițeri moldoveni și trei munteni care sub coordonarea colonelului medic Carol Davila a reușit ca până la sfârșitul anului 1862 să creeze noile uniforme moderne diferențiate pe categorii de militari (specialități) și pe grade, care vor dăinui în armata română până la începutul secolului al XX-lea.

Generalul Florescu a pus un accent deosebit pe omogenizarea instrucției și mai ales sudarea colectivelor de militari. În acest sens, împreună cu Domnitorul Cuza a înființat tabăra de la Florești, judeţul Prahova. Menită instruirii în comun, tabăra de la Florești a funcționat din mai până în 23 august 1859. Au fost dislocate sub comanda generalului moldovean Constantin Milicescu, trupe de elită din toate armatele existente în număr și proporții egale, atingându-se cifra de 11.000 de militari. Trebuie precizat că, înființarea tabărei de la Florești, în concepția lui Cuza, a jucat și un important rol politic, fiind preconizată a exercita presiuni asupra guvernelor de la Viena și Constantinopol care tergiversau recunoașterea dublei alegeri, într-un context mai amplu, al agravării relațiilor franco-austriece și a izbucnirii războiului austro-franco-sard în aprilie 1859.

Foarte curând după aceea generalul Florescu avea să dețină unicul portofoliu al ministerului de război pe întreaga țară la București, armata fiind prima instituție guvernamentală importantă care a fost unificată cu doi ani înainte de formarea primului guvern unitar (ianuarie 1862).

----------------------------------

[1] Ministru de Război a fost, în Țara Românească între 28 nov.1859-28 mai 1860 și 30 aug.1860-17 aprilie 1861, iar șef al Marelui Stat major între 30 mai 1860-30 august 1860. În Moldova a fost ministru de război între 14 iulie 1860-17 ianuarie 1861 și 18 ianuarie -17 aprilie 1861. În Principatele Unite, gen. Florescu a fost Ministru de Război între 30 sept.1862-11 oct.1863 iar șef al Marelui Stat Major între 21 aprilie 1864-1 mai 1866



 
footer