Revista Art-emis
Semnificaţia martiriului Sfinţilor Brâncoveni PDF Imprimare Email
Conf. univ. dr. Gheorghe D. Iscru   
Miercuri, 21 Mai 2014 11:16
Constantin Brancoveanu, art-emis„Fiii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce-am avut în această viaţă, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. (Constantin Brâncoveanu Basaraba)
 
Istoricul get Iordanes (sec. VI), preluând după Getica lui Cassiodor (sec. V), ne informează că la strămoşii noştri geţi (geto-daci, n.n.), „n-au lipsit cei care să-i înveţe înţelepciunea”. Şi numeşte patru dintre aceşti înţelepţi: pe Zalmoxe „un mare erudit în domeniul folosofiei”, pe eruditul Zeuta, pe Deceneu, „un maestru priceput în filosofie”, ajuns mare preot şi rege, apoi pe Comosicus, „la fel de învăţat”. Iar geţii, ca atare (geto-dacii n.n.) dintre toţi „barbarii” au fost cei mai înţelepţi. „Cei mai de neam dintre ei” au fost numiţi taraboşti, apoi pileati şi dintre aceştia îşi alegeau regii şi preoţii.[1] după ce aceştia - înţelegem, coroborând informaţiile - erau pregătiţi într-o Academie sui generis, cu o „programă didactică” adecvată - cum relatează Iordanes, cu detalii, în cazul lui Deceneu (Fontes..., loc. cit.). De această pregătire a unor viitori demnitari, despre mitul autohton Sarabha, din care provine omonimul Basarabha şi numele categoriei „de neam ales” din care se alegeau preoţii şi regii s-a ocupat colegul Gh. Şeitan în studiile sale.[2]Cercetările colegului dacolog Eugeniu Lăzărescu în istoriografia limbii aryenilor (limba sanskrită) - a condus la conlcuzia originii străvechi/aryene/sanskrite a cuvântului Basaraba (text procesat) confirmând opinia colegului dacolog Gheorghe Şeitan privind înţelesul acestui cuvât: strălucitor, „ca un soare”. Recent, eruditul nostru coleg şi frate aromân, Branislav Ştefanoscki-Al Dabija, valorificând o inscripţie latină, într-o carte apărută în limba română[3] , a identificat numele, posibil, al viitorului rege Decebal, ostaş în Legio II Adiutrix, eliberat în anul 70 la vârsta de 30 de ani „din cauza bolii”. Coroborând textul inscripţiei cu plăcile de la Sinaia, autorul concluzionează, în consens cu precizarea lui Iordanes, că la strămoşii noştri reali puterea (politică, n.n.), poziţia în societate nu erau considerate ereditare ci se practica principiul „egal între egali”, cei mai competenţi avansând ierarhic (op. cit. p. 276-282).
 
Juridic, privitor la ascensiunea demnitarilor la geto-daci, invocăm principiul zalmoxian al Dreptului - „Dreptul naţiunii înaintea tuturor”[4]  -, principiu care ar trebui să stea la temelia Dreptului internaţional.[5]  Conform acestui principiu fundamental, suveranitatea, într-un Stat naţional, aparţine naţiunii fondatoare de Stat, „poporul istoric” (Eminescu) iar suveranitatea conducătorului este delegată, nu ereditară. În timp istoric, avându-se în vedere meritele înaintaşilor direcţi, s-a putut ajunge la principiul ereditar electiv. Impunerea pe alte căi a suveranităţii conducătorului politic a reprezentat întotdeauna o uzurpare. La noi, cum Dacia edenică a fost, în epoca sa, un „imperiu” al libertăţii - o confirmă izvoarele istorice! -, principiul ereditar - electiv a avut tăria să se menţină, în evul mediu, până când slăbiciuni interne dar mai ales ingerinţe externe l-au dereglat. În epoca modernă, la noi, acest principiu fundamental al Dreptului naţiunilor înaintea tuturor a fost „reînviat” prin Neagoe Basarab, Matei Basaraba, apoi prin Constantin Brâncoveanu Basaraba. După „pagina neagră” a dublei xenocraţii turco-fanariote şi după noua etapă de ingerinţe străine, principiul alegerii Domnului prin voinţa naţiunii a fost reluat cu Alexandru Ioan Cuza - primul Domn modern ales, cu adevărat, prin voinţa naţiunii - şi acest principiu benefic putea fi un nou început în epocă. Dar crima politică de la 11 februarie 1866 a zădărnicit acest principu fundamental al alegerii suveranului prin voinţa naţiunii şi pe o filieră antinaţională a fost impusă ţării o dinastie străină. A fost, cu concursul suprem vinovat al „ţării politice”, o victorie a masoneriei, cu rezultatul cunoscut al detaşării, încă mai pronunţate, a „ţării politice” de „ţara reală”. După impactul dur al marilor migraţii, la sud de Dunăre, în baştina Valahilor, Asăneştii au fost aleşi conducători ai primului lor Stat nou, naţional, în zonă. La fel s-a întâmplat cu Basarabii din Valahia nord-dunăreană, care şi-a obţinut independenţa în 1330. Poate, la fel şi cu Muşatinii din Valahia est-carpatică, după importanta etapă a voievozilor maramureşeni, Valahie care şi-a obţinut independenţa sub Bogdan I. În Ardeal şi în spaţiile naţionale aferente situaţia s-a dereglat oarecum datorită agresiunii Statului maghiar manevrat de papalitate, însă Valahiile dunărene au avut mereu în atenţie pe fraţii de peste munţi iar de-a lungul Arcului carpatic continua tradiţionala „osmoză populară permanentă” (David Prodan) - toate acestea în consens cu planul dacic autohton care ne-a traversat istoria.
 
Când în Valahia sud-carpatică „firul” Domniei ereditar-elective s-a rupt după Radu cel Mare (1495-1508), boierii pământeni din neamul „mai ales şi temător de Dumnezeu” al „Băsărăbeştilor” au depus un susţinut efort pentru a pune Domn pe alesul lor, Neagoe Basarab (1512-1521) [6]  , care s-a dovedit a fi un mare înţelept. La întronarea lui a avut loc o scenă similară celei de mai târziu, de la alegerea ca Domn a lui Constantin Brâncoveanu Basaraba. O coincidenţă semnificativă! Veneau însă vremuri grele în contextul ofensivei otomane care a ajuns pentru prima dată sub zidurile Vienei iar către mijlocul secolului al XVI-lea Ţărilor Dacice li s-a impus suzeranitatea otomană; în 1568 s-a impus şi asupra Ardealului. Sub „umbrela” acestei suzeranităţi în Valahiile Dunărene au pătruns stricătorii de ţară din lumea greco-levantină. Iar către sfârşitul acestui veac papalitatea şi „Sfântul Imperiu”, sacralizat de papalitate, au pornit noua „cruciadă” antiotomană. Nu era o luptă pentru creştinătate ci, ca şi odinioară, era o mare confruntare între imperii, care îşi disputau mult râvnitul „statut” de „Imperiu universal”, conform „testamentului politic” lăsat de Imperiul Roman. Peste greutăţi şi primejdii, în Ţările Dacice îşi făcuse loc speranţa unei noi restaurări a Daciei cu aportul „Europei creştine”. Numai că într-un fel vedea aceasta factorul politic al locului şi în alt fel vedea „Sfântul scaun” papal şi „Sfântul Imperiu”. Era mare trebuinţă de un nou „Alexandru”, autohton, care să taie „nodul gordian”, căci Valahiile Dacice ajunseseră în faţa dilemei hamletiene: „a fi sau a nu maifi”. Pământul Daciei edenice, ca şi odinioară, l-a dat pe noul „Alexandru”, geniul politic şi militar al nostru şi al lumii. Iar acesta, în spiritul aceluiaşi plan dacic autohton viza „restaurarea” ţării în hotarul ei „din veac”! Dar căpeteniile noii „cruciade” n-au fost vrednice de personalitatea lui. Fiindcă lor, nu un nou „Alexandru” le trebuia ci, ca şi „atunci”, doreau încorporarea Răsăritului „schismatic”, începând chiar cu Dacia! Şi, ca atare, cu sadism i-au pus la care asasinarea. După ce Mihai Viteazul n-a mai fost, la scurt timp imperiile s-au împăcat iar peste Ţările Dacice a revenit, mai lacomă şi mai agresivă, pletora greco-levantină. În consecinţă, veacul al XVII-lea a fost puternic marcat în Valahiile Dunărene, de lupta dintre opoziţia naţională anti-greco-levantină şi „partida” grecească. Astfel că după prima treime a veacului XVII Domnia lui Matei Basaraba (1632-1654) - cu care se „reînnoda” firul întemeietorilor de ţară şi cea a lui Vasile Lupu (1633-1653) au venit ca o victorie a „partidei naţionale” şi ca expresie a renaşterii naţionale moderne.[7]  Domnia lui Matei Basaraba putea să dea o şansă planului dacic autohton (umanistul Udrişte Năsturel l-a numit pe Domn chiar aşa: „voievod al acestei ţări dacice”!), dar s-a încheiat cu o subminare tipică din partea „partidei” greco-levantine. Cea de-a doua Domnie, cu orgoliosul şi lipsitul de realism politic Vasile Lupu, meritând totuşi lauda unei renaşteri culturale şi a unui reviriment ortodox general şi panromânesc, a fost copleşită politic de perfidia greco-levantină, încheindu-se cu un sfârşit fără glorie.
 
Nicolae Iorga, portretizându-l pe Matei Basaraba, scria: „El nu era numai o figură blândă, creştină, coborâtă din vieţile sfinţilor, ci un campion al naţionalismului, un izgonitor de greci, un arhanghel care alunga cu sabia de foc a dreptăţii pe mâncătorii ţării”.[8]   Iar Mihai Eminescu a văzut în Matei Basaraba pe „cel mai naţional şi mai popular dintre toţi domnii Munteniei, acela care creă cea mai naţională epocă în istoria noastră...”.[9] Doar Cuza Vodă „rivalizează” fericit cu Matei Basaraba în aprecierile pozitive ale lui Eminescu. Referitor la viclenierea acestui Domn de către acei maeştri ai vicleniei, stricători de ţară, Eminescu nota: „I s-au făcut slugi plecate, spre a-l face urât de popor şi spre a-l putea răsturna şi astfel au ştiut să curme o viaţă atât de binecuvântată cum a fost începută pe timpul lui Matei Basarab şi să pregătească ţara pentru epoca fanarioţilor”.[10]
 
Istoricii noştri, cei mai mulţi, îndoctrinaţi cu teza falsă şi absurdă a „exterminării” dacilor şi a „romanizării Daciei”, n-au dat atenţie faptului că Neagoe Vodă a fost exponentul „Băsărăbeştilor” şi istoria îl cunoaşte ca Neagoe Basarab, nici că pe celebrele stampe de epocă reprezentându-i pe Matei Aga din Brâncoveni şi pe Constantin Brâncoveanu se află şi apelativul Basaraba. Matei Basaraba n-a avut copii, feciori în primul rând, dar Brâncoveanu a avut patru, care, puşi în colţurile stampei, pun în evidenţă gândul înţeleptului Domn la o dinastie autohtonă. Şi nu ştim câţi confraţi au reţinut, ca semnificativ, faptul că alesul pentru domnie al partidei naţionale antifanariote în ajunul revoluţiei din 1821 a fost tot un Brâncoveanu - înţeleptul boier Grigore Brâncoveanu. Dintre grecii ajunşi în „Valahia Mare” în secolul XVII s-a detaşat numeroasa familie a Cantacuzinilor în frunte cu tatăl ei, ajuns mare postelnic, Constantin, iar dintre feciori a ajuns la Domnie cel mai răzbătător, Şerban Cantacuzino (1678-1688). Deci, o familie boierească puternic împământenită dar cu nostalgii greco-bizantine, sesizate de boierii pământeni, de Ion Neculce, mai nou de Nicolae Iorga, suspiciunile boierilor pământeni fiind alimentate de creşterea puterii Cantacuzinilor.
 
Către sfârşitul secolului XVII, Ţările Dacice se aflau din noui între cele două mari imperii angajate iarăşi în amintita dispută tradiţională, cel habsburgic, „Sfântul Imperiu” al papalităţii, şi cel otoman iar dinspre Răsărit se ridica viitorul imperiu al Rusiei lui Petru cel Mare, cel cu testamentul său expansionist, ţarul în care Cantacuzinii îşi puneau speranţe pentru idealul lor greco-bizantin, ţar care l-a amăgit şi pe Dimitrie Cantemir. Otomanii, după un ultim reviriment, dar continuu învinşi după 1683, băteau în retragere iar Habsburgii, cum bine observa Ion Neculce, „opinteau să le fie Dunărea hotar”, ca de aci să pornească mai departe. În context, perspectiva Ţărilor Dacice era din nou tot mai îngrijorătoare. Sesizând, desigur, toate acestea, la moartea lui Şerban Cantacuzino (1688), „partida” pământeană a optat pentru un Domn autohton în persoana încă tânărului dar înţeleptului mare logofăt Constantin Brâncoveanu din acelaşi neam al „Băsărăbeştilor” întemeietori de ţară. La această alegere se repetă, cum spuneam, scena de la alegerea lui Neagoe Basarab. Domnul nou ales chiar a amintit boierilor că „mai mult fără voia mea m-aţi ridicat Domn” şi le-a cerut în schimb „să vă arătaţi (faţă de el şi ţară, n.n.) credinţa cea adevărată”, făgăduindu-le, la rându-i, că şi ei şi ţara vor avea de la el „dreptate”.[11]
 
Domnia lui Constantin Brâncoveanu Basaraba (1688-1714), în Valahia/Ţara Rumânească (cum încă era numită) a fost o mare reuşită în epocă din toate punctele de vedere. [12] În primul rând, acest înţelept şi priceput Domn pământean cu care se relua firul tradiţiei strămoşeşti după încercări nereuşite şi şanse ratate, alegerea aceasta, privită retrospectiv şi în perspectivă istorică ne apare, într-un context politic îngrijorător, ca un nou început – prin împlinirile proprii şi prin gândul continuităţii benefice pentru ţară. Gândul acesta i se citeşte, întreg, cum am spus, atât după modul cum a condus ţara dar şi după amintitul important „detaliu” cu cei patru feciori ai săi dispuşi pe celebra stampă la care se adaugă cele şapte fete, aşezate statornic şi cu cinste la casele lor, măritate cu Domni, cu feciori de Domni, cu dregători şi bărbaţi de mare merit. Cu oameni bine aleşi a promovat o bună administare a ţării, o politică fiscală gândită modern, o viaţă economică echilibrată în condiţiile vremii, a încurajat substanţial efortul de renaştere culturală deja început, a sprijinit spiritualitatea creştin-ortodoxă a naţiunii sale, cu accent pe legăturile cu Ardealul dar şi în beneficiul Orientului creştin. A dus o politică externă echilibrată, reuşind să tempereze adversitatea Habsburgilor catolici şi a rămas atent dar nu rigid faţă de energicul ţar al Rusiei ale cărui obiective expansioniste le intuia s-au chiar le cunoştea. În sfârşit, a fost atent la pretenţiile şi năravurile Porţii Otomane pentru a nu lăsa loc de suspiciuni ce puteau duce, intempestiv, la mazilire. Nu a neglijat - s-a putut vedea - nici propria forţă economică atât de necesară în condiţiile vremii. Desigur, l-a îngrijorat orientarea Cantacuzinilor, rudele sale de sânge, spre Rusia lui Petru I, dar n-a „forţat nota” în raporturile cu ei, fapt care ar fi putut afecta echilibrul politic intern, mai ales după ce Poarta otomană instalase prima domnie fanariotă în Moldova (1711). Cu Moldova dorea o legătură mai strânsă prin relaţii matromoniale şi nu numai. Încă persistă semne de întrebare pe „dosarul” raporturilor sale cu Cantemireştii, îndreptate mai ales asupra lui Dimitrie Cantemir, acest prinţ al culturii româneşti la începutul renaşterii naţionale moderne dar faţă de care Eminescu, de pildă, cu simţul său istoric, nu întâmplător spune foarte multe într-o scurtă propoziţie: „Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară” - vers care lasă loc pentru cercetări şi reflecţii.
 
În ce-i priveşte pe Cantacuzini, Constantin Brâncoveanu Basaraba, a fost, poate, prea îngăduitor cu ei, n-a mers cu gândul până la actul extrem al trădării, deşi Toma Cantacuzino îi „oferise” una „la scenă deschisă” în 1711. Nu-l putea crede capabil de trădare pe înţeleptul şi cândva ocrotitorul său unchi Constantin Stolnicul ajuns prima autoritate a familiei. Numai că nostalgia, poate chiar un gând himeric greco-bizantin îi treziseră, lui şi familiei, din nou, ideea unui Domn Cantacuzin „pur sânge” în Valahia (Brâncoveanu Basaraba era Cantacuzin „doar” după mamă!), de unde, într-o unitate cu celelelte două Valahii, cu Rusia ortodoxă şi cu Europa creştină s-ar putea porni o acţiune... Poate, acest gând îl vor fi avut Cantacuzinii şi odinioară cu Mihai Viteaul, cel cu paternitate Cantacuzină.[13] Ca şi Dimitrie Cantemir, Cantacuzinii făceau şi ei planuri „din cuţite şi pahară...” Evoluând discret dar şi vizibil pe o asemenea direcţie în ultimii ani ai domniei lui Brâncoveanu Basaraba, la începutul anului 1714 Cantacuzinii finalizau în mare taină odiosul act al trădării de Domn şi de ţară. Şi totul s-a înnegurat atunci când trimisul Porţii Otomane a venit pentru a-l ridica pe Domnul mazil (24 la 25 martie 1714) împreună cu cei patru feciori în care înţeleptul Brâncoveanu Basaraba îşi pusese, desigur, speranţa restatornicirii în perspectivă a Domniei autohtone, precum şi cu marele vistier Ianache Văcărescu de la care sultanul spera să afle locul şi al altor averi ale nefericitului Domn, altele decât cele dezvăluite de Cantacuzini. Iar la jaful otoman, Capitala ţării parcă încremenise!
Au urmat, la Constantinopol, chinurile în care călăii sultanului excelau, chinuri atât înainte cât mai ales după refuzul nevinovaţilor, părinte şi fii, de a se converti la islamism. Din punctul de vedere al interesului naţional, al rudeniei de sânge şi general uman, soluţia Cantacuzinilor a fost greşită iar politic suprem vinovată. Iar creşelile în politică sunt crime! Căci pentru acea înaltă trădare Ţările Dacice au plătit nu doar cu secolul dublei xenocraţii turco-fanariote ci şi cu fanariotismul cel de viaţă lungă în timp.
 
În ce-l priveşte pe Constantin Brâncoveanu Basaraba şi pe cei patru feciori ai săi, cu marele vistier Ianache Văcărescu, după ce suportaseră chinurile din partea călăilor, în ziua de 15 august 1714, într-o umilitoare şi sinistră procesiune osândiţii au fost purtaţi pe uliţele constantinopolitane până în piaţa Ialichioşc din apropierea Seraiului, unde a avut loc execuţia sub privirile sultanului, ale marelui vizir şi ale stilaţilor diplomaţi europeni prezenţi în Capitala otomană. Doamna Maria şi ceilalţi membrii ai familiei nu erau de faţă. Rămăseseră întemniţaţi la închisoarea Edicule.
Del Chiaro, secretarul Domnului Constantin Brâncoveanu Basaraba, îi atribuie nefericitului părinte, înaintea execuţiei, următoarele cuvine către fii săi: „Fiii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce-am avut în această viaţă, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”.[14]  Întâi au fost decapitaţi feciorii nefericitiului părinte sub privile tatălui lor... A fost una din cele mai zguduitoare execuţii din câte se pot închipui! Cel mai cumplit – dacă mai râmâne loc pentru aşa ceva! – a fost momentul decapitării feciorului mezin, Mateiaş, copilul de 11 ani, care la ridicarea iataganului s-a aruncat la picioarele sultanului, implorând iertare, sub promisiunea trecerii la islam. Dar după ce tatăl, cu ultimele resurse şi cuvinte i-a putut spune fiului că „e mai bine să moară de o mie de ori, dacă ar fi cu putinţă, decât să-şi renege credinţa strămoşească”[15], copilul, revenindu-şi din spaima morţii, şi-a pus capul sub iataganul călăului. Ultimul a fost executat Constantin Brâncoveanu Basaraba. Împlinea atunci 60 de ani, iar Doamna Maria îşi prăznuia ziua numelui.[16]
*
După acest martiriu nepereche, Cantacuzinii au profitat, vremelnic, prin fiul acum al neînţeleptului şi înalt trădătorului stolnic Constantin Cantacuzino, fiu pe care sultanul l-a numit, ca răsplată, Domn în Valahia. La scurt timp însă, cei doi, tată şi fiu, au primit cea de a doua „răsplată”... în stil otoman: au fost executaţi din porunca sultanului care a pus şi în această Valahie domn fanariot.
După instalarea Domnilor fanarioţi, pe ei nu se mai putea conta pentru împlinirea obiectivelor naţionale majore: Unitatea politică şi independenţa. În acest sens, grija pentru soarta Ţărilor Dacice Dunărene a trecut pe seama opoziţiei naţionale antifanariote. Nicolae Iorga a reţinut că „jumătate din epoca fanarioţilor ne aparţine” (citat din memorie), în sesnul că în Divanul domnesc şi în alte demnităţi cei mai mulţi boieri au fost autohtoni. O excelentă cercetare relativ recentă îl confirmă pe Nicolae Iorga, autorul concluzionând că în „epoca fanariotă” „boierimea românească este surprinzător de unitară din punct de vedere etnic” iar „această unitate etnică explică în mare măsură poziţia ei naţională şi consecventă cu care a militat pentru crearea unui Stat naţional românesc unitar şi independent”.[17]  Iar ultima opţiune a opoziţiei naţionale antifanariote, cum am spus, pentru a fi Domn în acest Stat românesc unitar şi independent a fost, în ajunul revoluţiei române din 1821, înţeleptul boier Grigore Brâncoveanu, cel „cu mintea lui cibzuită”.[18]
 
Domnii fanarioţi care au avut idei sau momente de acţiune antiotomane au fost – puţini însă! – fie dintre cei care-şi puteau revendica o origine autohtonă fie cei care au subordonat cauza naţională celei greceşti conform obiectivului pentru o „nouă Grecie” care ar urma să încorporeze şi Valahiile Dunărene, precum odinioară în himericul plan al „refacerii Bizanţului”. În ce-i priveşte pe Cantacuzinii de atunci şi de mai târziu, rămaşi în Valahia - oare vor fi conştientizat ei gravitatea martiriului cu urmările înaltei trădări din 1714? Sprijinitori ai lui Mihai Viteazul – repetăm: cel cu paternitate Cantacuzină[19]  – iar prin el, discret, în restaurarea Bizanţului; apoi, puternic împământeniţi prin numeroasa familie a postelnicului Constantin Cantacuzino – ajuns, în secolul XVII lider al „partidei” naţionale anti-greco-levantine; dând Valahiei jertfe din neamul lor, dar şi un Domn important şi energic, Şerban Cantacuzino; Cantacuzinii, deci, cu sufletul lor totuşi greco-bizantin, în mintea lor se putuse înfiripa iarăşi ideea unui Cantacuzin „pur sînge” ca Domn în Valahii, prin care să se meargă sigur la împlinirea himerei greco-bizantine cu spijinul Rusiei în devenire imperială, căci ataşamentul naţional al înţeleptului şi prudentului Brâncoveanu Basaraba, cel „doar” pe „jumătate” Cantacuzin, le puteau încurca planul. Ideea se va fi maturizat în mintea acum a neînţeleptului stolnic Constantin Cantacuzino, devenit prima autoritate a familiei, cel care avea şi un fiu, „tocmai potrivit” pentru Domnie; şi ideea va fi antrenat întreaga familie, menţinută de voievodul nepot după mamă pe pârghii importante ale puterii. Cantacuzinii deveniseră astfel „calul troian” în viaţa politică a Valahiei. De aici - crima politică din 1714, urzită cu discreţie şi perseverenţă tipice, crimă prin care a fost zădărnicită încă o nouă şansă de restaurare a Daciei sub o dinastie naţională, Basarabă, speranţă pentru restatornicirea unei domnii pământene în spiritul planului dacic autohton care ne-a traversta istoria şi care încă ne animă.
Grafica - Ion Măldărescu

[1]  Iordanes, Getica, ed. Gh. Gabriel, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, p. 14, 15, 28; Fontes..., II, p. 417
[2]  Ghe. Şeitan, Mitul Saraba la geţi...
[3] [3]. Branislav Ştefanoscki – Al. Dabija, Hiperboreii şi Zamolxismul. Izvoare clasice şi cercetări noi. Inscripţiile de la Sinaia. Despre rădăcinile creştinismului, Ed. Uranus, Bucureşti, 2013, p. 276-282.
[4] [4]. Carolus Lundius, Zamolxis, primul legiuitor al geţilor, Upsala-Suedia, 1687, trad. De Maria Crişan, Cuvânt înainte de dr. Napoleon Săvescu, Ed. Axa, Botoşani, 2002, p. 179 şi 190-193.
[5] . Conf. univ. dr. G.D.Iscru, Dreptul naţiunilor înaintea tuturor, principiul fundamental al dreptului Zalmoxian, în rev. „Studii şi cercetări de Dacoromânistică”, rev. Academiei Dacoromâne, Bucureşti, 2011, nr. 1.
[6]  Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. critică de C Grecescu şi Dan Simonescu, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1960, p. 14-27.
[7]  Conf. univ. dr. G.D.Iscru, Începutul renaşterii naţionale moderne în istoria României. Opinii şi argumente, Ed. N. Bălcescu, Bucureşti, 2007.
[8]  N. Stoicescu, Matei Basarab, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1988, p. 214-215, s.n.
[9] . Mihai Eminescu, Opere, Ed. Academiei R.S.R., vol X, Bucureşti, 1988, p. 234-238, s.n.
[10] Ibidem
[11] ]Letopiseţul..., op. cit. p. 190-191.
[12] Şt. Ionescu şi Panait I. Panait, excelenta monografie: Constantin Vodă Brâncoveanu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
[13]  Prof. dr. Marin Al. Cristian, Mihai Viteazul, restaurator al Daciei şi al Bisericii strămoşeşti, Ed. N. Bălcescu, Bucureşti, 2011.
[14]  Şt. Ionescu şi Panait I. Panait, op. cit. p. 291, s.n.
[15] . Ibidem, p. 292, s.n.
[16]  Pr. acad. Niculae M. Popescu, Viaţa şi faptele Domnului Ţării Româneşti, Constantin Vodă Brâncoveanu, Ed. „dar din har”, Bucureşti, 2013, p. 71-76.
[17]  Vlad Georgescu, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române, 1750-1831, Bucureşti, 1972, p. 20, s.n.
[18]  Conf. univ. dr. G.D.Iscru, Revoluţia română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, ed. a III-a, revăzută, Ed. N. Bălcescu, Bucureşti, 2000, p. 44-45.
[19]  Prof. dr. Marin Al. Cristian, op. cit., p. 9 şi următ.
footer