Revista Art-emis
Senatorul, General Nicolae Golescu (4) PDF Imprimare Email
Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.   
Luni, 12 Mai 2014 16:02

Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, art-emisO realizare importantă a guvernării N.Golescu a fost şi încercarea de creare a monedei naţionale, după modelul propus încă din vremea lui Cuza Vodă de către Comisia Centrală de la Focşani. Şi tot generalul este acela care, în calitatea mai sus menţionată, a contrasemnat Decretul nr.903 din 2 iunie, prin care era dizolvat Senatul, aşa cum am anticipat deja, alcătuit dintr-o majoritate conservatoare şi aflat tot timpul în opoziţie cu Camera Deputaţilor şi guvernul. Organizate minuţios de I. C. Brătianu, ministru de interne şi ad-interim la Finanţe, într-o permanentă legătură cu primul ministru, alegerile pentru noul for central legislativ au adus o majoritate confortabilă liberalilor în Senat. La acest scrutin, generalul N. Golescu a fost ales senator la Fălciu, iar fraţii săi Ştefan la Vlaşca şi Radu la Botoşani. Corpurile legiuitoare au fost apoi convocate într-o Sesiune extraordinară între 2-20 septembrie, pentru a lua în discuţie, în regim de urgenţă, proiectul Legii pentru concesionarea construcţiei căilor ferate.

Dezbătută şi aprobată pe articole, Legea pentru construirea căilor ferate, operă a guvernului N. Golescu a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în a doua parte a lunii septembrie şi imediat domnitorul as elaborat mesajul pentru închiderea sesiunii „pentru interesele agricole ale deputaţilor”. Mesajul domnesc era contrasemnat de toţi membrii Cabinetului N.Golescu Istoria modernă mai consemna în octombrie 1868, o vizită a Domnului, însoţit de primul ministru N.Golescu în diferite judeţe şi apoi un răspuns destul de dur al generalului N.Golescu, în calitatea de Ministru de Externe, pe care i-l dădea în scris marelui vizir Aali Paşa, cu referire la imputările ce acesta le făcea României pentru ajutorul ce ar fi dat organizării pe teritoriul românesc, a unor detaşamente de insurgenţi din Peninsula Balcanică.

Mesajul Tronului cu care era deschisă sesiunea ordinară a Parlamentului la 16 noiembrie, a reprezentat un bun prilej pentru a reaminti realizările deosebite ale guvernării generalului Golescu, care în aceeaşi zi îşi depunea demisia din fruntea guvernului şi se aşeza în banca senatorilor. Consemnând de la început pe toţi membrii Cabinetului: Nicolae Golescu, A.I.Arion, I.C.Brătianu, D.Gusti şi C.Heraclie, suveranul sublinia că este meritul tuturor pentru toate înfăptuirile din perioada destul de scurtă, dar plină de împliniri a guvernării. Cu toate aceste înfăptuiri, dat fiind frecventele atacuri din exterior, începute încă din guvernarea anterioară a lui Ştefan Golescu, din partea Alianţei Izraelite Universale de la Paris şi a presei controlate de evrei, la adresa României, ţara noastră fiind încriminată că nu acordă drepturi politice egale minorităţii evreieşti, guvernul generalului N.Golescu este nevoit să-şi depună demisia, lucru ce se va înfăptui, aşa cum am evidenţiat, în aceeaşi zi cu deschiderea lucrărilor Parlamentului, la 16 noiembrie 1868.

Atacurile din exterior la adresa guvernului N. Golescu mai aveau o motivaţie, anume temerile puterilor garante, în special Franţa, Austro-Ungaria şi Prusia, că apropiindu-se prea mult de liberalii radicali, Carol I le va înlesni acestora o alianţă a ţării cu Prusia şi Rusia. Austro-Ungaria era nemulţumită în plus de faptul că aceiaşi liberal-radicali sprijineau lupta românilor transilvăneni pentru apărarea identităţii naţionale şi Unirea cu ţara. Suveranul, sfătuit de I.C.Brătianu, l-a numit pe Dimitrie Ghica, reprezentant al grupării liberal moderate cu constituirea noului guvern. Este cunoscută atitudinea generalului N.Golescu de sprijinire a românilor transilvăneni. De aici constatarea ziarului Românul că Austro-Ungaria este autoarea căderii guvernului N.Golescu.

În prima şedinţă, cea din 16 noiembrie, Senatul trecând la constituirea Biroului Permanent l-a ales ca Preşedinte pe generalul Nicolae Golescu, iar ca vicepreşedinţi pe N. Rosetti şi C. Docan. Atât prin prezenţa generalului N. Golescu în fruntea sa, cât şi prin componenţa sa din toamna anului 1868, facţiunea liberal-radicală preia supremaţia în defavoarea conservatorilor în cel mai înalt for legislativ al ţării. N. Golescu avea un sprijin substanţial în tot ceea ce întreprindea pentru bunul mers al Senatului în vicepreşedintele său C.A.Rosetti şi se consulta frecvent cu celălalt mare liberal-radical I. C. Brătianu, care fusese ales Preşedinte al Camerei Deputaţilor. A fost perioada în care Carol al II-lea încă se mai baza pe gruparea liberală, I.C.Brătianu fiindu-i cel mai bun sfetnic. Cabinetul Dimitrie Ghica, care deţinea la început şi portofoliile lucrărilor publice şi externele, cu Mihai Kogălniceanu la interne şi Alexandru G.Golescu la finanţe, era dominat de liberalii moderaţi. La 19 noiembrie, primul ministru D.Ghica a venit în faţa Camerelor cu programul de guvernare, un program moderat şi prudent de tranziţie, prin care să se amelioreze „discordia din întru”, cum se pronunţa M.Kogălniceanu, cu atât mai mult „să facă tare naţiunea în afară”, cum încheia marele nostru om politic la discutarea programului în Parlament.

Aşadar, de la început acest cabinet a fost astfel conceput, încât să-şi concentreze eforturile pentru ameliorarea poziţiei internaţionale a statului român. În străinătate, neîncrederea instalată încă din vremea guvernării anterioare a generalului N.Golescu persista din cauza compoziţiei Parlamentului, cu majoritatea dată de liberali radicali. Mai mult, I.C.Brătianu ca lider al grupării majoritare în Parlament, cu toate că el se afla la preşedinţia Camerei Deputaţilor, a încercat să controleze guvernul, ceea ce a provocat, după cum rezultă din dezbaterile în Parlament, o ripostă hotărâtă din partea lui D.Ghica. Neînţelegerile acute dintre guvern şi opoziţia radicală din Cameră a încurajat grupările conservatoare minoritare şi le-a întărit speranţa revenirii în prim panul scenei politice în perspectiva dizolvării Camerei Deputaţilor.

Hărţuit din toate părţile, şi în cameră şi în Senat, ameninţat de I. C. Brătianu cu retragerea sprijinului majorităţii parlamentare, D. Ghica nu-şi poate înfăptui programul, iar la 24 ianuarie 1869 îşi anunţă în Senat intenţia de a demisiona. A doua zi, el solicită un vot de încredere Parlamentului (Camerei) pe care îl şi obţine. Un incident neprevăzut însă legat de reactivarea generalului Macedonski, adversar al liberalilor şi numirea lui la comanda garnizoanei Bucureşti, a agitat din nou spiritele, de data aceasta D. Ghica prezentându-şi demisia domnitorului Carol I. Satisfăcut de colaborarea cu echipa guvernamentală, îi respinge demisia şi dizolvă Camera Deputaţilor, stabilind convocarea electoratului pentru noi alegeri de deputaţi, eveniment ce se produce la 29 ianuarie. Venit în faţa Senatului pentru a explica dizolvarea Camerei, Ghica spunea: „Înălţimea Sa a binevoit să insiste pe lângă Cabinetul actual şi să venim înaintea dumneavoastră spre a face un nou apel la patriotismul dumneavoastră”. Odată Camera dizolvată, cu acordul majorităţii deputaţilor, au rămas să lucreze până la încheierea lucrărilor, Comisiile pentru bugetul în anul în curs şi cea pentru vânzarea bunurilor statului. Cum era constituţional, odată cu dizolvarea Camerei Deputaţilor şi Senatul îşi închidea lucrările.

Ministrul de Interne M.Kogălniceanu s-a implicat total în dirijarea, ca să nu spunem măsluirea scrutinului: a schimbat şefii administraţiei locale şi judecătorii de instrucţie de culoare radicală, a trimis prefecţilor sute de telegrame confidenţiale prin care îi instruia cum să neutralizeze adversarii guvernului moderat, ba a mers până acolo încât le-a trimis chiar liste de candidaţi agreaţi de guvern, a dizolvat garda civică la Ploieşti, Piteşti, Bucureşti ş.a. În zadar au ripostat radicalii cu manifestaţii, întruniri şi chiar bătăi de stradă. Rezultatul scrutinului electoral a dat o majoritate covârşitoare guvernamentală (liberal moderaţi) formată în mare parte din adepţii lui Kogălniceanu, ceea ce nemulţumea nu numai pe radicali, dar chiar şi conservatori. În aceste condiţii, majoritatea în Camera nou aleasă va fi o covârşitoare majoritate moderată.

Între 22-28 martie 1869 s-au desfăşurat alegerile, iar la 29 aprilie cele două Camere şi-au redeschis lucrările, reluând şedinţele pentru completarea sesiunii ordinarea anului 1868-1869. În mesajul de deschidere a noii sesiuni, domnitorul spunea: „Dizolvarea Adunării Deputaţilor a întrerupt lucrările Corpurilor legiuitoare cu puţine zile înainte de termenul normal de închidere. În virtutea art.95din Constituţie eu v-am chema azi spre a completa sesiunea ordinară a anului 1868-1869. [...] Dumneavoastră reprezentaţi naţiunea şi cunoaşteţi care sunt adevăratele nevoi şi trebuinţe ale ei. Sunt însetate de trebuinţe materiale şi morale. Dar acestea nu se pot dobândi decât prin pace şi stabilitate, datorate numai unei intime armonii, unei pline încrederi între puterea executivă şi cea legislativă”.

În acest sens, Suveranul cerea din partea Senatului şi a noii Camere, acordarea sprijinului guvernului pentru rezolvarea unui chestiuni de mare importanţă. Sesiunea Senatului, condusă de N. Golescu a fost, datorită împrejurărilor, foarte scurte. Pe parcursul celor 20 de şedinţe pe care le-a prezidat generalul, au fost discutate şi aprobate o serie de proiecte de legi, dintre care cea mai importantă a fost Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române. Au mai fost dezbătute: un proiect pentru administrarea fondurilor Casei de Depunere şi Consemnaţiuni; un proiect de lege pentru modificarea interpretării art.50 din legea rurală; un alt proiect referitor la inamovibilitatea curţilor şi tribunalelor; modificarea unor articole din legea pensiilor; un proiect de lege privind navigaţia pe Prut, precum şi alte trei proiecte pentru construirea în regim propriu a căilor ferate Bucureşti - Giurgiu şi prelungirea căii ferate Suceava - Iaşi. Legile menţionate fiind agreate de mai toate grupările politice, au putut fi adoptate de Senat fără prea multe greutăţi. Neînţelegerile izbucnesc şi nici preşedintele nu le mai poate stăpâni atunci când în discuţie este reluată problema bugetului Senatului, a cărei dezbatere fusese începută în sesiunea anterioară. Senatul înfiinţase o comisie specială care să analizeze felul cum s-a executat bugetul pe anul anterior (1868) şi să întocmească bugetul pentru 1869. Comisia a constatat o serie de cheltuieli suplimentare făcute cu ocazia mutării Senatului în localul Universităţii.

Raportul Comisiei prezentat în şedinţa din 20 mai de senatorul Costa Foru semnala o sumedenie de nereguli puse în sarcina chestorului senatului Nicolae Rosetti, în special. Un alt membru al Comisiei, senatorul Anton Gudgiu combate raportul Comisiei şi propunea o răspundere colectivă a chesturii, propunere admisă cu 18 voturi, contra 16. În urma acestor dezacorduri, senatorii generali Christian Tell şi G. Costa Foru au demisionat din Senat. În zilele următoare, încă 8 membrii ai Senatului: A. Orăscu, Ion Manu, Al. Plagino, colonel Lăcusteanu, N. Moscu, S. Ghica, colonel Pânceanu şi colonel Rachtevanu au înaintat demisiile lor scrise preşedintelui N.Golescu. Pus într-o asemenea situaţie guvernul, printr-un jurnal, cere dizolvarea Senatului şi convocarea Corpului electoral. Suveranul a aprobat jurnalul Consiliului de Miniştri, iar în şedinţa din 9 iunie, premierul a dat citire decretului de dizolvare a Senatului şi închiderea Camerei Deputaţilor. Se încheia astfel încă o etapă, poate cea mai semnificativă, din activitatea în planul politicii a generalului Nicolae Golescu. După cum se deduce din dezbaterile parlamentare din perioadă şi la conducerea Senatului României ca şi în toate celelalte însărcinări, s-a comportat cu aceeaşi competenţa şi profesionalism ca în întreaga carieră de până acum.

Pierderea supremaţiei grupării liberal-radicale şi preluarea apoi a conducerii ţării de către conservatori, îl vor îndepărta tot mai mult pe generalul N. Golescu de scena vieţii politice. Îl vom mai semnala totuşi, într-o situaţie cu totul inedită şi credem cu convingere că independent de voinţa sa. În august 1870, atunci când un mare grup de liberali-radicali în frunte cu C. T. Grigorescu, Radu Stănion, colonel Candiano Popescu ş.a. au organizat marea revoltă antidinastică din noaptea de 8/9 august, concretizată la Ploieşti, cel puţin, printr-o proclamaţie prin care se anunţa detronarea lui Carol I şi constituirea unei regenţe în frunte cu generalul Nicolae Golescu şi formarea unui nou guvern condus de I.C.Brătianu, generalul s-a aflat printre cei 41 de răzvrătiţi arestaţi. Dacă cercetările şi procesele celorlalţi s-au întins până în octombrie, când tribunalul din Târgovişte i-a declarat nevinovaţi, pe generalul N. Golescu Suveranul l-a eliberat imediat ce a fost încunoştinţat despre arestarea sa, dat fiind respectul ce-l purta şi convingerii sale că generalul a fost folosit de către Candiano Popescu fără încuviinţarea sa personală. Acest trist eveniment şi o stare de sănătate care începe să-l afecteze, l-a determinat pe general să se retragă cel puţin temporar la moşia familiei, la Goleşti. Reapare sporadic în Capitală la 11/23 martie 1871, atunci când în urma tulburărilor din 10/22 martie, din nou antidinastice, de la Sala Slătineanu, Carol I hotărât să abdice, a convocat fosta Locotenenţă Domnească pentru a-i preda puterea. S-au prezentat doar Lascăr Catargiu şi generalul Nicolae Golescu, care l-au determinat pe Suveran să renunţe la abdicare, asigurându-i sprijinul lor şi al colaboratorilor. Generalul a rămas în Bucureşti, fiind numit de Suveran preşedinte al Comisiei Casei de Dotaţiune a Oastei.

Ultima sa prezenţă pe scena vieţii politice, din păcate marcată doar printr-o depeşă telegrafică, s-a produs în condiţiile în care pentru alegerile din 1876, cetăţenii Capitalei l-au propus candidat la Parlament. Dat fiind că o boală cumplită îi imobilizase ambele picioare, generalul Nicolae Golescu le-a mulţumit şi i-a rugat să aleagă în locul său pe tânărul redactor de la Românul, Emis Costinescu. Un moment înălţător care i-a mai alinat suferinţa, l-a constituit acordarea de către Domnitor a celei dintâi decoraţii româneşti „Steaua României” la 22 mai 1877. Întrucât nu se mai putea deplasa, Carol I a venit personal la patul bolnavului N. Golescu pentru a-i pune pe piept mult prea preţuita decoraţie în gradul de Mare Cruce. În acelaşi an, la 10/22 decembrie, generalul Nicolae Golescu s-a stins din viaţă la fel de demn şi modest cum a trăit-o. S-au organizat funeralii naţionale, s-au ţinut discursuri în cele două Camere Parlamentare. A fost înmormântat, conform dorinţei ale testamentare la Goleşti, pe moşia familiei.

Bibliografie selectivă

- Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2007.
- Fotino, George, Din vremea Renaşterii Naţionale a Ţării Româneşti, Boierii Goleşti I, Bucureşti, 1939;
- Iordache, Anastase, Goleştii, locul şi rolul în istoria României, Bucureşti, 1979;
- Documente privind istoria României, Colecţia Hurmuzachi, Seminarii, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1967;
- Bodea, Cornelia, 1848 la români, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, 2vol.;
- Dezbateri Parlamentare. Senatul. 1866-1868;
- Dezbateri Parlamentare. Adunarea Deputaţilor. 1865-1866;
- Istoria militară a poporului român,vol.IV, Editura Militară, Bucureşti, 1987;
- Istoria militară a poporului român, volo.V, Editura Militară, Bucureşti, 1988;
- Ion, Mamina, Ion, Bubei, Guverne şi guvernanţi. 1866-1916, Editura Silex, Bucureşti, 1994;
- Novac, Vasile, Nicolae Golescu şi alţi generali câmpulungeni, Editura Nova International, Piteşti, 2002;
- Istoria Senatului României, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004;
- Neagoe, Stelian, Cuza Vodă. România, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2009;
- Enciclopedia Partidelor Politice din România. 1862-1993, Editura Mediaprint, Bucureşti, 1994.
footer