Revista Art-emis
Ex-Regele Mihai a fost şi este dispreţuit PDF Imprimare Email
Vladimir Roşulescu   
Miercuri, 07 Mai 2014 21:28

Tradarea lui Mihai I, art-emisMihai a trecut de 90 de ani și este ultimul supraviețuitor dintre șefii de stat din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.  A fost și este disprețuit.


Mareșalul Ion Antonescu, victima fostului rege trădător Mihai I

Probabil că cea mai mare dintre taine este „Telegrama de la Stockholm”, prin care Moscova anunța în dimineața lui 23 august 1944 că e gata să încheie un armistițiu cu Mareșalul Antonescu. Cu toate acestea, Antonescu a fost arestat, iar sovieticii au intrat pe teritoriul României, fără nici un acord scris. Ca urmare a evenimentelor de la Viena, din 30 august 1940, precum şi a mutaţiilor de ordin geopolitic şi geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat soldată, la 6 septembrie 1940, cu abdicarea Regelui Carol al II-lea, care l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunţă la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care îşi asuma şi titlul de “Conducător al Statului". Antonescu vedea Casa Regală drept o soluţie politică după război.

Naţiunea, întotdeauna înaintea Regelui

Generalul Ion Antonescu a crezut în rolul mesianic al Conducătorului într-un stat, fiind convins că „Statul a avut în toate unghiurile pământului şi va avea în toate timpurile valoarea aceluia care, trecător, conduce”.

Schimbând formula de jurământ a Regelui Mihai I: „Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”, generalul Ion Antonescu dorea să sublinieze că pe viitor naţiunea va trece întotdeauna înaintea Regelui.

În discursul ţinut, la 7 septembrie 1940, în şedinţa Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu a ţinut să precizeze că „nimeni nu va trece prin faţa Palatului decât ca să se închine în faţa unui simbol”, iar Regele va rămâne numai un simbol şi nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului, indiferent de capacitatea acestuia. Generalul Ion Antonescu dorea să păstreze Casa Regală a României în afara treburilor politice ale statului, în acele clipe de grea cumpănă, cu speranţa că va putea fi o soluţie politică în vremurile de după război. Vremuri pe care nimeni nu le putea bănui, în acele clipe, cum vor arăta. Jurnalul de război al Mareşalului Ion Antonescu relevă numeroase întâlniri (mic-dejun sau prânz) între Conducătorul Statului român şi soţia sa, pe de-o parte, precum şi Regele Mihai I şi Regina-Mamă Elena pe parcursul războiului, în afara vizitelor pe front şi la acţiunile protocolare impuse de raţiunile de stat. Până la intrarea Regelui Mihai I în opoziţie discretă faţă de Antonescu, relaţiile au fost extrem de protocolare şi amiabile. La 22 iunie 1941, Regele Mihai I a adresat o telegramă de felicitare generalului Ion Antonescu prilejuită de trecerea Prutului şi intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice. O telegramă de felicitare a fost trimisă Conducătorului Statului român şi cu ocazia trecerii Nistrului în iulie 1941. Trecerea Nistrului a urmărit, printre altele, și să împiedice reînvierea Ucrainei Mari.

Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului

Necesităţile operative generate de rezistenţa Armatei Roşii, exigenţele războiului de coaliţie şi schimbarea direcţiei de înaintare a Grupului de Armate - „Sud” reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Marea dezbatere asupra trecerii Nistrului şi-a inutilităţii războiului împotriva Uniunii Sovietice a fost „discret” alimentată de serviciul de spionaj şi propagandă britanic, cu efecte asupra interesului naţional major. Protecţia celor doi lideri, respectiv Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, împotriva germanilor şi a aplicării regulilor războiului, s-a făcut din înalte raţiuni de stat care au impus o astfel de conduită Mareşalului Ion Antonescu.

Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării „problemei ruse” sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de al III-lea Reich. Regele Mihai I nu s-a împotrivit trecerii Nistrului şi nici nu avea cum să influenţeze evoluţia evenimentelor politico-militare din acele clipe. Era un tânăr puțin dotat și lipsit de decizie. Se preocupa de autoturisme, motociclete și avioane, părând a fi rămas la vârsta pubertății. Regina Mamă l-a orientat pe Rege împotriva nemţilor.

O sinteză informativă a Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.) din ianuarie 1944 sublinia faptul că primele raporturi comune, evidente, ale Regelui Mihai I cu opoziţia antiantonesciană datează din 24 ianuarie 1942, când sub înrâurirea Reginei - anglofilă prin educaţie şi relaţiile de familie -, spiritul Regelui a fost, treptat, format împotriva aşa-numitei dominaţii germane. Conducerea celor două grupări de opoziţie (P.N.Ţ. şi P.N.L.) a decis să încerce atragerea Casei Regale în conspiraţia împotriva Conducătorului Statului cu ocazia serbării Ordinului Ferdinand din 24 ianuarie 1942. Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu şi dr. Constantin Angelescu, în calitate de emisari ai opoziţiei, se vor întoarce entuziasmaţi de la Palatul Regal, deoarece Regele Mihai I şi Regina Mamă Elena erau definitiv câştigaţi pentru teza opoziţiei. Regele era - formal - capul oştirii şi complotiştii năzuiau că Armata va fi atrasă, astfel, de partea opoziţiei antiantonesciene aflată în relaţii secrete cu Aliaţii Occidentali. Regele se gândea la un puci contra lui Antonescu încă din 1943.

Lipsa de personalitate a lui Mihai I

Regele Mihai I a fost convins, astfel, că numai o înţelegere cu Aliaţii Occidentali ar putea să pună stavilă unei expansiuni sovietice şi că numai o asemenea politică poate menţine statul român şi monarhia. În cursul unei convorbiri cu un agent secret britanic („dl. House”), jurnalist la Allied News Papers şi aflat în drum spre Turcia, desfăşurată la Palatul Regal din Bucureşti, la 26 noiembrie 1943, Regele Mihai I a cântărit posibilităţile de reuşită ale unui puci. El nu a înțeles că armata nu va asculta de un rege marionetă. Perspectiva ca monarhia şi regimul partidelor democratice să aibă soarta regimului mussolinian, în condiţiile tergiversării încheierii armistiţiului şi ale formării unui guvern comunist în Moldova ocupată de Armata Roşie, a generat ample discuţii în Consiliul de Coroană din 3 mai 1944. Participanţii la acest Consiliu de Coroană aveau să conchidă că nu numai Aliaţii, dar însăşi opinia publică română va putea susţine cu drept cuvânt că opoziţia democratică, prin inactivitatea ei, s-a dovedit neputincioasă, astfel încât poporul român va fi înclinat în mod natural să-şi îndrepte privirea către noi forme de organizare politică şi socială.

Dintr-o asemenea perspectivă se poate înţelege graba cu care Regele Mihai I şi opoziţia condusă de Iuliu Maniu s-au angrenat în acţiunea de răsturnare a regimului antonescian. Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forţă, iar arestarea Mareşalului figura în planul de acţiune numai ca o soluţie de ultimă instanţă, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război. Cei din opoziție au fost răsplătiți de comuniști după cum meritau niște trădători. Regele nu putea împiedica crimele împotriva evreilor, dar nici nu a protestat. Regele Mihai I nu a avut nici o implicare în elaborarea şi punerea în aplicare a legislaţiei antievreieşti, precum şi a cortegiului de suferinţe ce a urmat pentru populaţia evreiască, dar nici nu s-au înregistrat proteste oficiale ale acestuia în favoarea evreilor şi a atenuării suferinţelor acestei populaţii. Casa Regală a României s-a ţinut departe de deciziile politico-militare din statul roman, deși cunoștea bine realitățile. Este încă o dovadă a lipsei de personalitate a lui Mihai I și încă un motiv de dispreț al Mareșalului.

Pamfil Şeicaru, care nu l-a simpatizat deloc pe Rege, dar şi Ronald D. Bachman, în cartea sa „Romania: A Contry Study”, afirmă că actul de la 23 august a grăbit înaintarea sovieticilor spre centrul Europei în detrimentul anglo-americanilor. Drept urmare, Regele nu a mai fost invitat niciodată să participe la ceremoniile de 9 mai din vreo ţară vestică, iar după detronare a fost marginalizat complet de casele regale sau democratice din apus, ajungând să trăiască din creșterea găinilor.

„Nu are Uniunea Sovietică atâția pomi câte cozi de topor are România!” (Andrei Vîșinski, gândindu-se, probabil şi la trădătorul din fruntea ţării)Complotistii (1) din august 1944, art-emis

Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franţei, în august 1944, creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în faţa Varşoviei şi pe frontul românesc. Intradevăr, rușii s-au oprit pe Vistula până în primăvara lui 1945, asistând criminal la distrugerea Varşoviei de către Werhmaht, pe perioadaunei revolte armate a populației poloneze, majoritar evreiască. Deasemeni, menținerea frontului român de la Nămoloasa și pe linia Carpaților Orientali, ar fi înlesnit invadarea Germaniei de către aliații vestici și le-ar fi înlesnit ocuparea Berlinului înaintea sovieticilor. În această situație rolul lui Stalin ar fi fost redus drastic, iar soarta Europei de răsărit ar fi fost alta. Trădarea regelui Mihai al României, de a deschide calea trupelor sovietice spre apus a adus prejudicii catastrofale pentru multe popoare răsăritene, în afară de distrugerea materală socială și spirituală a României viitoare. Acest personaj distructiv și lipsit de demnitate, s-a aliat cu slugile guvernului sovietic împotriva propriului guvern, a propriei armate și a poporului român. In cârdășie cu spionii sovietici și cu doi generali (Operaţiunea „Poarta Iaşilor”, generalii Aurel Aldea şi Emil Racoviţă - n.r.), în noaptea dintre 22 și 23 august 1944 a deschis o breşă de 40 de kilometri în frontul român din Moldova. Prin acea breșă armatele sovietice au putut invada România, iar trădătorul regal a putut decreta întoarcerea armelor, fără a avea minimul simț de răspundere de a face acest lucru sub acoperirea unui tratat de armistițiu, tratat care s-a semnat la Moscova abia la 12 septembrie 1944 în mod rușinos și slugarnic. Inconștiența și trădarea țării, de la 23 august 1944, a înlesnit sovieticilor să facă prizonieri, fără luptă, în jur de 170.000 de ostași români și să-I deporteze în Siberia. În rest, țara a fost tratată de sovietici cu brutalitatea specifică de învingător. De altfel, la acea fatidică dată, Moscova acceptase condiţiile de armistiţiu ale lui Antonescu, condiții care apărau onoarea Armatei Române, fereau țara de a deveni teatru de război și prevedea o zonă de demarcație între cele două armate.

Mister istoric defavorabil adevărului și personalității Mareșalului

Având posibilitatea să ocupe mai repede şi mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul sovieto-britanic de împărţire a sferelor de influenţă, din 12 iunie 1944, premergător celui din octombrie 1944 de la Moscova, şi care urma să expire în curând, iar şansa de a fi reînnoit scădea considerabil. In timp ce Aliaţii Occidentali începuseră „cursa pentru Berlin”, sovieticii care se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinşi că o vor străpunge, aveau nevoie de o decizie politică majoră care trebuia să însoţească viitoarele acţiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj pentru sovietici. Aceste evenimente politice şi militare, precum şi interesele de ordin strategic şi politic au determinat, probabil, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareşalului Ion Antonescu vizând un armistiţiu politico-militar pe frontul din Moldova. Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepţionării „telegramei de la Stockholm”. În legătură cu Telegrama de acceptare a armistițiului, propus de Mareșal, de către Stalin, telegramă trimisă de la Stockholm (prin serviciile tovarășei Kolontai, ambasadoarea sovietică în Suedia) există un mister istoric defavorabil adevărului și personalității Mareșalului. Mai mult ca sigur că telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepţionată în dimineaţa zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit este oferită de conţinutul stenogramei şedinţei Consiliului de Miniştri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziţia lui Iuliu Maniu privitoare la armistiţiul românesc. Acela a spus:

Complotiști principali manevrați dinafară

Am văzut eu, dl. Buzeşti are textul, şi vă puteţi închipui în ce situaţie ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta şi, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistiţiu, când ni se va pune în faţă, mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteţi închipui în ce situaţie rămânem noi. Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condiţiile pe care le avem prin armistiţiu, era şi punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistiţiul pe care noi îl vom încheia. Domnul ministru Buzeşti citeşte textul telegramei conţinând acest punct de vedere, privitor la recunoaşterea zonei libere”.

Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele româneşti, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziţiei politice față de Marteșal, au sustras-o şi apoi, cu precizie, au distrus-o. Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, faţă de acest moment delicat din evoluţia unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric. Prin această faptă, 23 august: „cea mai mare eroare politico-militară din istoria contemporană României”. Regele și anturajul său nu au avrut să lase lui Antonescu aureola meritată de adevărat conducător politico-militar al României. Membrii conjuraţiei erau ferm convinşi că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat şi astfel au pierdut cartea pe care Mareşalul o juca. Sovieticii au profitat de această situaţie, generată de ambiţii şi orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România şi a nu-şi respecta, mai apoi, angajamentele luate. Opoziţia a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii şi arestării Mareşalului Ion Antonescu, iar acţiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940.

Regele Mihai I oferit un avantaj inimaginabil liderilor de la Moscova şi înaintării Armatei Roşii spre Sud-Estul şi Centrul Europei

Conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul unor înalţi comandanţi militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă şi iniţiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german şi nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) şi, implicit, a „Bătăliei pentru Armistiţiu”.  Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecinţele de-acum binecunoscute. In urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, şi va deveni ţara care a favorizat, în mod substanţial, înaintarea Armatei Roşii spre Sud-Estul şi Centrul Europei, creându-se, astfel, condiţiile pentru instaurarea „regimurilor de democraţie populară”. Regele Mihai I a jucat un rol important în evoluţia evenimentelor spre acest final nefericit pentru propriul său popor şi nu numai. Tactica opoziţiei politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce priveşte găsirea unei soluţii unanim acceptate în condiţiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri.

Prin actul mârșav de la 23 august 1944, Casa Regală a vrut să se salveze

„Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate şi propaganda de război a Naţiunilor Unite au bulversat opinia publică românească şi factorii de decizie în stat, Complotistii (2) Mihai-I-Lucretiu-Patrascanu-Maniu-Porter-Etc., art-emisîmpiedicând, astfel, obţinerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum şi alegerea unei soluţii de salvare naţională demne şi corecte.  Ambiţiile Mareşalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepţie privind onoarea şi demnitatea unui militar, a unui conducător de stat şi a unui popor, precum şi a unei înţelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conştiinţa colectivă a umanităţii, pozitiv sau negativ, îţi influenţează relaţiile şi prieteniile viitoare. Prin actul mârșav de la 23 august 1944, casa regală a vrut să se salveze, iar graţierea lui Antonescu era iluzorie.

Predarea Mareşalului Ion Antonescu şi a echipei sale sovieticilor, prin intermediul comuniştilor români, a fost determinată de faptul că reprezentanţii PCR începeau să domine raporturile de „amiciţie” cu Casa Regală stabilite cu ocazia realizării trădătorului „23 august”. O fermitate mai mare în aceste raporturi, în acele clipe istorice, precum şi mai multă hotărâre în deciziile monarhului, ar fi generat alte atitudini. Ostilitatea camarilei regale faţă de Ion Antonescu avea să-şi spună cuvântul atunci. În perspectiva a ceea ce a urmat, este greu de acceptat faptul că sovieticii nu ar fi încercat să-l captureze cu orice preţ pe Mareşalul Ion Antonescu. Regele nu a semnat decretul de graţiere a lui Antonescu din motive de răzbunare și de caracter ticăloșit. Pe de altă parte, o posibilă graţiere a Mareşalului Ion Antonescu era iluzorie într-un context atât de delicat şi în care Casa Regală dorea să se salveze, totuşi, şi să-şi salveze perspectiva existenţială. După scurt timp, regele trădător a început să înțeleagă mârșăvia faptei sale. Probabil că a primit și semnalele dezaprobatoare din Occident. A încercat unele manevre de ieșire din rușine. Greva regală (1945) şi micile gesturi de opoziţie faţă de ocupantul sovietic şi aliatul său, comuniştii români, nu aveau cum să influenţeze sau să stopeze procesul de sovietizare al României. Istoria va reţine această rezistenţă regală, precum şi, totodată, infamia de la 23 august 1944.

După 23 august 1944 Regele era slugă la sovietici. Nu mai asculta nimeni un trădător

În contextul în care nu fusese semnată nici o convenţie de armistiţiu între noul guvern român şi cel de la Moscova, respectiv Naţiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea şi luarea în prizonierat a unităţilor româneşti. Mulţi militari români - circa 150.000 de soldaţi, 6.000 de subofiţeri şi 6.000 de ofiţeri - au fost dezarmaţi de către sovietici şi internaţi în lagăre de prizonieri. Pentru aceștia regele nu a făcut nici un demers. Era slugă la sovietici și nu avea voie să deschidă gura, sau, dacă a făcut-o, nu ascultat nimeni de trădător. În perioada de după 23 august 1944, procesul de destrămare a autorităţii statului şi de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber în condiţiile în care sovieticii şi-au impus condiţiile, pe fondul slăbiciunilor şi înţelegerilor cu Aliaţii Occidentali, iar partidele istorice, după cum remarcau ofiţerii S.S.I.-ului, nu au dovedit spirit de adaptare la noua situaţie, dovedind, totuşi, o totală inactivitate şi lipsă de dinamism. Casa Regală a rămas un simbol al speranţei, al vremurilor trecute ce nu aveau să mai revină niciodată. Abdicarea nu putea fi evitată şi nici măcar negociată. Posibilităţile Casei Regale de a mai însemna ceva pe eşichierul politic al României, la sfârşitul anului 1947, în contextul specific al raporturilor Est-Vest, erau aproape nule. Maniera în care a fost tratat în Vest, după terminarea războiului și după abdicare,  relevă faptul că importanţa sa politică nu a fost pe măsura speranţelor camarilei regale şi ale exilului românilor, în contextul specific Războiului Rece.

Din păcate, la 9 mai 2010, la Moscova, Regele Mihai I, (însoţit de Radu Duda, în uniforma Armatei Române) prin declaraţiile făcute mass-media, s-a situat, voluntar sau involuntar, de partea celor care au tratat cu duritate România pentru faptul că a participat la atacul din 22 iunie 1941 asupra U.R.S.S., dar mai ales pentru faptul că a „făcut război împotriva lor”.

Notă: Faptul că Ţarul Putin l-a decorat în 2005, la Moscova, cu medalia „60 de ani de la Victorie” (a lor, nu a românilor) a fost o confirmare a trădării şi a serviciilor aduse Uniunii Sovietice de către regele de atunci al României - Mihai I -, într-un moment în care soarta celui de-Al Doilea Război Mondial nu era pe deplin decisă, dar şi a lipsei de demnitate a ultimului suveran în viaţă, contemporan cu acele evenimente. (Ion Măldărescu)

Grafica - Ion Măldărescu

footer