Pogrom Iasi,1941-6Am primit la redacţie un text al evenimentelor din vara anului 1941, de la Iaşi, o analiză sine ira et studio a acelei pagini neagre din perioadei celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu cunoaştem identitatea autorului care a dorit să se semneze doar cu iniţialele IIP, însă, după o lectură atentă, am considerat că analiza menţionată prezintă interes. Vă prezentăm spre lectură a doua parte a acestui material, rămânând la aprecierea dumneavoastră să trageţi concluziile pe care le consideraţi a fi cele mai apropiate de adevărul istoric. (Redacţia ART-EMIS)
 
Pogromul din 29-30 iunie 1941 de la Iaşi: cine poartă vina? (Partea a II-a)
 
„Dacă cineva spune că sora ta este curvă, îţi va fi foarte greu după aia să dovedeşti că tu nici măcar nu ai o soră”. (Definiţie a calomniei, culeasă în Israel, în perioada 1987-1988)
Pogromul din Iaşi din 1941 a reprezentat un eveniment localizat (aşa cum îl arată numele, a avut loc în Iaşi) în cadrul istoriei româneşti în timpul anilor războiului.[11] A atribui întregului popor român vina pentru acel masacru ar însemna să se utilizeze un sistem de justiţie care atribuie vina generalizată unui întreg popor pentru actele criminale ale unui grup restrâns - ori un asemenea tip de „justiţie” ne-ar duce imediat cu gândul la „justiţia” nazistă sau la cea stalinistă: în ambele sisteme, pentru fapta unuia era pedepsită întreaga comunitate. O asemenea „justiţie” însă nu este de acceptat în nicio ţară care se pretinde a fi „stat de drept”: nu este de acceptat în U.E., nu este de acceptat în S.U.A. şi nu este de acceptat în Israel - şi atunci de ce ar fi în România? Şi în plus, cum rămâne cu vina dacă se va dovedi că organizatorii şi cei de la comandă nu au fost români?
Guvernul român antonescian
Fără a discuta aici convingerile antisemite ale guvernului român antonescian, întrebarea care se pune este: în ce măsură se poate atribui vina pogromului de la Iaşi acestui guvern, aşadar, elementelor sale de decizie? Din acest punct de vedere, excelenta analiză făcută de Teşu Solomovici[12] este foarte la obiect şi ca urmare ceea ce ar fi interesant de aflat ar fi răspunsul la întrebările:
- Cine au fost germanii implicaţi în realizarea pogromului?
- Cine au fost românii implicaţi în realizarea pogromului?
La prima întrebare se poate răspunde cercetând ce trupe germane se găseau în acea perioadă în zona Iaşiului: cum România tocmai începuse războiul împotriva U.R.S.S., soldaţii români trecând Prutul cu aproximativ o săptămână înaintea declanşării pogromului, nu este de mirare că existau trupe germane atât dincolo de Prut, cât şi în partea de vest a acestuia, dat fiind că aveau loc zilnic deplasări de trupe (atât româneşti cât şi germane) spre front. Ori, aşa cum se ştie, trupele germane erau însoţite sau urmate la scurt timp de către „comandourile morţii” - Einsatzgruppen - care aveau misiunea de a implementa „Soluţia Finală” a Reichului în teritoriile cucerite, adică - începând din aproximativ 1940 şi până către sfârşitul războiului - de a extermina evreii din ţările aliate.[13] Ori, din mărturia criminalului Otto Ohlendorf, comandantul lui Einsatzgruppe D[14] care a fost acuzat de genocid între altele în Moldova, şi care în 1951 a fost executat pentru asta, aflăm că Einsatzkommando 10b se găsea staţionată la Făleşti (în Basarabia), la aproximativ 59km de Iaşi.[15] Tot din mărturia acestuia mai aflăm că Einsatzgruppe D a ajuns la Piatra Neamţ la 24 iunie[16] Deci, înaintea şi în perioada declanşării pogromului, în Moldova se găseau grupele acestui Einsatzgruppe D, ai caror membri între timp, până ce-şi începeau activitatea de eliminare în Ucraina, încercau să „se ocupe” de „problema evreiască” în România - „problemă” de care germanii erau nemulţumiţi că românii „nu se ocupă”.
 
La a doua întrebare se poate răspunde încercând a se răspunde la o altă întrebare: ce au devenit legionarii după înfrângerea rebeliunii legionare din ianuarie 1941? Manualele şcolare ne învăţa că o serie întreagă de legionari de frunte (în cap cu Horia Sima, conducătorul mişcării după uciderea lui Codreanu) s-au refugiat în Germania: dacă Hitler se hotărâse să mizeze pe Antonescu, nu acelaşi lucru s-a întâmplat la nivelul „Eşalonului 2” din conducerea Germaniei naziste, unde Legiunea îşi avea susţinători puternici - în acest fel conducătorii acestei organizaţii căpătând azil politic în Germania acelor vremuri. Dar mai departe manualele nu ne mai spun nimic, în afară de faptul că o altă serie de legionari au fost judecaţi şi închişi - şi astfel s-ar putea crede că peste noapte legionarii de la celelalte nivele au dispărut. Dar a crede asta ar fi o eroare [...].Tot aşa s-a întâmplat în 1941 şi cu Legiunea, mulţi dintre legionari schimbându-şi „culoarea” de aşa manieră încât, după 1947, îi regăsim în... P.C.R.! De aici şi celebrele versuri ale lui Păstorel Teodoreanu: „Căpitane, nu fii trist/Garda merge înainte/Prin Partidul Comunist.”[17] Aşadar, la momentul declanşării pogromului, este foarte probabil ca, în timp ce unii din şefii poliţiei locale să îi fi fost loiali lui Antonescu, alţii dintre ei să fi fost ori legionari, ori dintre cei care „jucau la două capete” (un joc care, din păcate, face parte din cultura naţională). Este deci foarte posibil că dintre aceste elemente să-şi fi „cules” germanii „asistenţii locali”.
 
În ceea ce-l priveşte pe Antonescu personal, dacă acesta ar fi ştiut dinainte ce urma să se întâmple, şi mai mult, ar fi fost cel care ar fi ordonat acest masacru, ce rost ar fi avut să ordone a se lua măsuri punitive contra celor vinovaţi (din partea română)? Teza potrivit căreia şi-ar fi dat seama că Germania putea pierde şi voia să se pună bine cu evreii nu stă în picioare: în iunie 1941 părea că nimic nu-i poate sta împotriva Germaniei. Şi atunci ce rost ar fi avut să ordone asemenea măsuri punitive? De altfel, se pare că au fost cunoscuţi foarte bine cei care au avut un rol - din partea română - la pogrom; ca un exemplu, atunci când, în 1947, s-a comunicat decesul col. Constantin Chirelovici, unul din şefii poliţiei în timpul pogromului, organizaţiile evreieşti au lansat o investigaţie, bănuind această veste ca fiind o înscenare.[18] În fine, faptul că teoriile germane cu privire la evrei nu prea au prins la „aliatul” român era un aspect cunoscut la vremea aia şi care se pare că îi nemulţumea profund pe germani.[19]
 
Ar mai exista o posibilitate: anume că, în perioada respectivă, controlul regiunii Iaşiului (şi poate nu numai) nu a aparţinut guvernului român decât nominal: că, în fapt, controlul militar a aparţinut „misiunii” germane în România, misiune care a preluat comanda totală în zona Iaşiului în perioada respectivă. Teza potrivit căreia guvernul român exercita numai un control nominal in zonele socotite importante pentru razboi, că în fapt România fusese de facto ocupată de germani a fost expusă în „Historia” de către Manuel Stănescu.[20] În această situaţie ar fi nerealist să se presupună că guvernul român exercita în zona principală de război de unde urma să fie lansată Operaţiunea Barbarossa mai mult decât un control nominal; ar fi mai realist sa suspectam cum că în fapt cei care controlau zona militarizată erau germanii. Din cele de mai sus rezultă că există o probabilitate reală şi care nu poate fi ignorată ca pogromul să fi fost „opera” unui comando din Einsatzgruppe D, ajutat de elemente legionare locale[21]- toate acestea într-o perioadă în care atenţia conducerii Statului era concentrată în direcţia în care se găsea concentrată întreaga atenţie naţională: eliberarea teritoriului luat prin rapt de către U.R.S.S., şi spălarea ruşinii naţionale - aceea de a fi părăsit teritoriul românesc fără luptă. Însă o probabilitate cum este cea expusă, oricât ar fi ea de „posibilă”, nu oferă un răspuns fără echivoc la întrebarea: cine poartă vina?
 
„Germania cade de acord să plătească compensaţiile evreilor ucişi în Pogromul de la Iaşi.”
 
Până la urmă, răspunsul la întrebarea de mai sus poate fi găsit ori cercetând arhivele vremii, în special cele germane (un lucru care astăzi s-ar putea dovedi nu numai anevoios, dar poate că şi îngreuiat de anumite „părţi neinteresate”), ori cercetând presa vremii - o vreme în care interesele erau altele, căci şi primejdiile erau altele. Se dovedeşte că mergând pe această a doua cale ni se oferă până la urmă răspunsul căutat: anume, că în 1959 Germania (pe atunci, Republica Federală) şi-a admis vina pentru Pogromul din Iaşi, precum şi pentru trenurile morţii care au urmat şi a fost de acord să plătească despăgubiri urmaşilor victimelor, ca şi urmaşilor celor din trenurile morţii. Aceasta a constituit subiectul unei ştiri apărute, între multe alte ştiri, în „Jewish Telegraphic Agency - Daily News Bulletin” din 24 august 1959 (pag. 3) - ştire care astăzi, se vede treaba, este de mult uitată. Ierusalim, 23 august (JTA) - Guvernul vest-german a căzut de acord să plătească compensaţii familiilor persoanelor ucise de către nazişti în timpul unui pogrom în Iaşi, România, în iunie 1941, au dezvăluit astăzi surse ale Ministerului de Finanţe. [22] Traducerea textului ştirii este următoarea: „Germania cade de acord să plătească compensaţiile evreilor ucişi în Pogromul de la Iaşi.” Un acord acoperă de asemenea plata compensaţiilor moştenitorilor evreilor ucişi în trenurile morţii din Iaşi către lagăre. Autorităţile de la Bonn însă, se menţionează, în continuare au refuzat să accepte responsibilitatea pentru toate cazurile de persecuţii ale evreilor în timpul ocupării naziste a României.”
 
De ce ar fi acceptat Germania de Vest (ţara subrogată în drepturi şi obligaţii Germaniei naziste până la unificarea celor două Germanii) să plătească compensaţii pentru ceva ce nu fusese înfăptuit de germani?[23] Dar articolul spune clar: persoane ucise de nazişti (în timpul Pogromului de la Iaşi din 1941). Şi de asemenea acordul prevede compensaţii şi pentru cei decedaţi ca urmare a trenurilor morţii - aşadar, germanii şi-au admis vina pentru întregul episod care, de altfel, poartă amprenta organizării germane: mitraliere în poziţie la Chestură, trenuri pregătite din timp - pe scurt, o operaţiune de exterminare ca atâtea alte operaţiuni de exterminare - domeniu în care erau specialişti germanii. În finalul ştirii mai apare un element, care confirmă teza lui Manuel Stănescu citată mai sus: „... în timpul ocupării naziste a României.” Deci, Germania a admis că România a fost o ţară ocupată (chiar dacă, nominal, şi-a păstrat independenţa). Este de sperat că cele expuse mai sus, culminând cu cele publicate în 1959 chiar de către „Jewish Telegraphic Agency”, vor constitui parte din dovezile care vor pune capăt noţiunii mai mult decât tendenţioasă a „holocaustului românesc”, ca şi un punct de plecare pentru cei cu adevărat interesaţi de aflarea adevărului, în vederea începerii unor cercetări mai avansate în domeniu.
 
Concluzii
 
Astăzi multe lucruri s-au schimbat faţă de anii războiului: inamicii de ieri au devenit aliaţii de azi, alianţele economice sunt şi ele altele... Câteva date însă nu s-au schimbat: la nivel internaţional, fiecare grup şi fiecare ţară îşi vede interesul economic mai presus de orice, aşa încât atunci când e vorba de acesta orice alte considerente pălesc. La nivel naţional, nici apucăturile noastre, ca neam, nu s-au schimbat: la fel jucăm la două capete, la fel nu prea conştientizăm interesul naţional atunci când în joc este cel personal. Şi aşa se face că, atunci când interese economice străine de România şi de poporul ei pun la cale o campanie prin care se „repartizează” vina pogromului de la Iaşi guvernului antonescian şi prin el poporului român, inventând pentru asta termenul de „Holocaustul românesc”, şi mai mult, se ajunge la aberaţia conform căreia „Holocaustul a început în România”[24], dinspre partea română oficială se aud doar câteva voci slabe, şi alea repede înăbuşite de către personaje înregimentate (de care, ca de obicei, nu ducem lipsă).
Poporul doarme, aşa cum îi este obiceiul, neinteresat de lucruri care se întâmplă mai departe de poarta casei, în timp ce calomnia este lansată şi repetată bine, până prinde rădăcini - după care începe să îşi dezvolte o viaţă proprie, aşa cum numai minciună sfruntată are capacitatea de a o face. „The English follow the principle that when one lies, one should lie big, and stick to it.” (Goebbels)[25]
-------------------------------------------------
[11] S-ar putea aduce ca şi contraexemplu la această afirmaţie omorurile din perioada rebeliunii legionare, când au fost ucişi de legionari sute de evrei; dar sub nicio formă nu se va putea spune că acei sceleraţi (care au ucis şi o serie de personalităţi marcante, începând cu Nicolae Iorga) au reprezentat poporul român.
[9] Polonezii nu s-au lăsat nici măcar după război, continuând – când au avut posibilitatea – să-I ucidă pe evrei; a se vedea, de exemplu:  http://www.haaretz.com/news/historian-threatens-to-reveal-polish-atrocities-against-jews-if-tried-for-slander-1.237256 de unde aflăm că în iulie 1946 polonezii au organizat un „mic” pogrom în oraşul Kielce unde, din 200 de oameni care se refugiaseră într-o clădire, au ucis 27.
[10] Desigur că s-au găsit voci care să-l acuze pe Peres pentru această recunoaştere, pentru că a înţeles să fie un om de caracter:
[11] S-ar putea aduce ca şi contraexemplu la această afirmaţie omorurile din perioada rebeliunii legionare, când au fost ucişi de legionari sute de evrei; dar sub nicio formă nu se va putea spune că acei sceleraţi (care au ucis şi o serie de personalităţi marcante, începând cu Nicolae Iorga) au reprezentat poporul român.
[13] Einsatzgruppen aveau misiunea de a-i lichida nu numai pe evrei, ci în general pe oricine era „indezirabil” in concepţia germană.
[21] Faptul că au mai participat şi criminali cunoscuţi ai oraşului duce la suspiciunea că se urmărise a se utiliza „tehnica” deja clasică în astfel de cazuri: o serie de infractori şi criminali care altfel zac în închisoare sunt lăsaţi liberi cu consemnul (secret) de a ataca acolo unde „e nevoie”; ori aşa ceva nu se putea înfăptui fără cunoştinţa Siguranţei – o dovadă circumstanţială că elemente de vârf ale Siguranţei Statului au fost implicate.
[23] Desigur că Germania nu a acceptat să plătească din mărinimie faţă de aliatul uitat (România): nu de alta, dar astăzi vedem că Germania încearcă să scape de responsabilitatea plăţii unei datorii certe către România, contractată din timpul războiului, şi care astăzi ar fi evaluată la aproximativ 20 miliarde de Euro:  http://www.rumaniamilitary.ro/tag/datoria-germaniei-fata-de-romania
[24] Ar fi fost poate bine ca evreii din Europa să fi avut parte, în timpul războiului, de o soartă asemănătoare cu cea a evreilor români (cu excepţia celor care au avut nenorocul să se găsească în partea din Transilvania pe care România a pierdut-o prin Diktatul de la Viena): asta ar fi însemnat că majoritatea evreilor europeni ar fi supravieţuit războiului, aşa cum a fost cazul comunităţii evreieşti din România, şi nu ar mai fi existat nici pe departe 6 milioane de victime. Asta ar fi însemnat de asemenea să nu fi fost deportat niciun evreu la Auschwitz (a se vedea discursul Rabinului şafran în Parlamentul României din 1995). Din păcate, aşa cum ştim, nu astfel au stat lucrurile - şi 6 milioane de oameni au murit pentru „vina” de a fi fost evrei.