Revista Art-emis
Vulturul Frontului de Est PDF Imprimare Email
Laurenţiu Dologa   
Miercuri, 23 Aprilie 2014 22:50

Colonel aviator Hans Ulrich Rudel, art-emisIstoria trebuie acceptată cu toate bunele şi relele ei! Nu putem schimba trecutul! Putem doar ţine cont de erorile comise pentru a nu le repeta. În acest an, 2014, întreaga creştinătate a sărbătorit ziua de Paşti. La 20 aprilie s-au împlinit 125 de ani de la naşterea mult hulitului Adolf Hitler. Coincidenţă! Fără a-i scuza sau diminua responsabilităţile şi păstrând proporţiile, vopseaua neagră de care a „beneficiat” Führerul celui de-Al treilea Reich a fost, cantitativ, mult mai „generoasă” decât cea folosită pentru omologul său, conducătorul Uniunii Sovietice, Stalin - cu peste 20  de milioane de victime la activ -, Mao Tze Dun - cu cca. 50 de milioane - sau Pol-Pot care şi-a ucis de trei ori mai mulţi compatrioţi decât evreii ucişi în Al Doilea Război Mondial. De ce? Nu-i greu de răspuns! De la declanşarea ultimei mari conflagraţii mondiale au trecut mai mult de 70 de ani. Cert fiind faptul că Istoria nu se rezumă la „alb şi negru”, vasta gamă de „cenuşiu” nu poate fi ignorată. Istoria nu se „face”, nu se scrie cu „dacă” şi „poate”, iar în analiza unei confruntări militare de o asemenea amploare, „simpatiile”, „antipatiile” şi deosebirile bazate pe principii şi clasificări hollywoodiene nu sunt permise. Se impune înlăturarea obligatorie a obsesivei şi constantei demonizări prin timorare a Wehrmachtului şi a aliaţilor Axei, în contrapondere cu glorificare excesivă a armatelor Aliaţilor (S.U.A., Marea Britanie, U.R.S.S.), deseori la fel de vinovate de acte criminale ce nu trebuiesc date uitării.[1] De asemenea este incorectă relatarea faptelor de arme ale unor militari, fie ei americani, englezi, francezi, germani, români, italieni sau sovietici, cântărindu-le actele de curaj, demnitate şi bravură cu balanţă dublă. Astăzi, vă invităm să citiţi relătări despre un as al Lufwaffe, un aviator-militar care, la momentul când a fost chemat, şi-a făcut datoria faţă de ţara lui. (Ion Măldărescu)

Ei au fostmilitari care şi-au făcut datoria pe câmpul de luptă

Puntea cuirasatului Marat roia cu marinari. Deasupra lor, avionul Stuka pilotat de Rudel intrase în picaj. Şrapnelele bateriilor antiaeriene îl sufocau, dar era prea târziu. De la nici 300 de metri lansează bomba care loveşte în plin cuirasatul. Trăgând de manşă cu putere, pilotul german reuşeşte sa iasă din picaj la nici trei metri deasupra apei, spre disperarea mitraliorului său. Privind în urmă, vede nava sovietică cuprinsă de flăcări şi fum, care, în scurt timp se şi scufundă. Era doar începutul pentru Hans Ulrich Rudel, care va deveni cel mai decorat militar al Germaniei din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Începând cu invazia Poloniei şi încheind cu prăbuşirea Berlinului, Rudel a efectuat 2.350 de misiuni în care a distrus peste 2.000 de ţinte, de la vehicule blindate şi de transport sau baterii de artilerie până la nave de desant. Nu degeaba va fi numit „Vulturul Frontului de Est”. Rudel a pilotat îndeosebi aparate Junkers Ju 87, numite colocvial şi Stuka. Ele erau avioane de bombardament în picaj cu două locuri, unul pentru pilot şi unul pentru mitralior, avioane care s-au dovedit a fi unele dintre armele de război emblematice pentru cel de-Al Treilea Reich. Nu doar precizia lor remarcabilă, dar şi sunetul înspăimântător pe care îl faceau când intrau în picaj le-au transformat în mijloace excelente de teroare psihologică, iar în mâinile unui pilot talentat ca Rudel deveneau o armă redutabilă. Succesul său s-a datorat, nu în mică măsură, si curajului său de-a dreptul nebunesc. Obişnuia să intre în picaj de la distanţe mici şi să aştepte până în ultima secundă posibilă înainte să atace. De multe ori ridica aparatul şi scapa la doar câtiva metri de pământ. Cu totul remarcabil, el nu a fost doborât niciodată în luptă de către un alt avion, ci numai de antiaeriene, de nu mai putin de 32 de ori.

Lev Shestakov impotriva lui Hans Ulrich Rudel

O singură dată a fost cât pe ce să fie pus la pământ de un pilot inamic şi asta în timpul luptelor purtate pe Nistru spre sfârşitul războiului.

După o misiune de atac, un Lavochkin La-5 îl surprinde şi îi pică în spate. Încercând cu disperare să scape, Rudel îl duce prin viroage, ca să nu mai poata ţinti, dar vânătorul sovietic nu se lasă. Gloanţele trec razant pe deasupra carlingii pilotului german şi mitraliorul său se vede neputincios pentru că arma i se blocase. Rudel, dintr-odată coboară şi îl poartă apoi la doar câtiva metri de pământ. Trage de avion violent în dreapta, iar inamicul încearcă din răsputeri să se ţină în coada lui, dar la un moment dat se prăbuşeşte. Niciodată nu a aflat precis ce s-a intamplat. Poate ca lonjeroanele avionului inamic au cedat la un moment dat şi din cauza asta a căzut, se gândea Rudel retrospectiv. Un lucru era cert. Un mesaj radio interceptat în următoarea seara reclama pierderea unui as sovietic, Erou al Uniunii Sovietice, Lev Shestakov. Rudel şi-a dat seama că tocmai înşelase moartea, recunoscând că cel căzut într-adevăr fusese un excelent aviator, ceea ce nu a putut spune despre restul „Vulturilor Roşii”.

Trucurile unei armate deznadajduite

În timpul luptelor, piloţii sovietici erau apostrofaţi până şi de propriii lor comandanţi, scoşi din minţi de neputinţa lor, în timp ce Rudel se amuza teribil de caraghioslacurile lor. Nu de puţine ori frecvenţele le erau inundate de răcnetele sovieticilor într-o încercare inutilă de a-i face să-şi piardă cumpătul. Ba, mai mult, în timpul misiunilor de atac, pe când se îndreptau spre obiectivele lor, Rudel şi escadrila sa primeau ordine, într-o germana uneori de invidiat, prin care li se spunea să-şi schimbe ţintele şi primeau coordonatele celor noi… care se aflau în interiorul liniilor germane. Numai că niciunul dintre şiretlicurile folosite de sovietici nu au avut succes. Piloţii Stuka rămâneau în continuare un blestem pentru Armata Roşie. De pildă, în timpul unei misiuni ei surprind un convoi apărat de artileria antiaeriană şi de tancuri şi îşi încep atacul. După ce distrug armele antiaeriene se împart în grupuri şi lovesc întreaga coloană de la un cap la altul, lăsând în urma lor o devastare cumplită. Rudel asemuia drumul unui „şarpe de foc”.

Fapte de arme pe Frontul de Est

Notoriul pilot s-a remarcat de nenumărate ori. În timpul luptelor din Caucaz, gara Goitsch era apărata de un tren blindat care îi ataca pe germanii ce înaintau spre Tuapse. După ce tragea câteva salve se retragea într-un tunel, evitând atacurile aviatorilor. Odată este luat prin surprindere şi este lovit, dar scapa în Junkers Ju-87 Kanonenvogelbarlogul său; reapare la câtva timp după aceea. Rudel, nemulţumit, că nu a reuşit să distrugă trenul, încearca următorul cel mai bun lucru şi aruncă în aer una dintre intrările tunelului, blocând trenul înăuntru.

Cu o altă ocazie, în timpul unei acţiuni de traversare a ruşilor în timpul luptelor din Kuban, aviatorii germani sunt trimişi să atace portul Jeisk, unde se aflau concentrate navele inamice de desant. Nu mai puţin de 70 dintre ele sunt distruse doar de Rudel. Nu-i de mirare ca tocmai el este ales sa testeze şi noul Junkers Ju 87 Kanonenvogel, în primavara anului 1943. Deşi era înarmat cu doua tunuri Bordkanone de 37 de mm, nu este mulţumit de modul manevrabilitatea greoaie şi mai ales de viteza redusă a noului avion. Chiar şi în aceste condiţii, pune la punct cateva tactici menite să diminueze aceste dezavantaje şi pentru a putea profita de puterea de foc extraordinară ce o confereau tunurile, folosibilă în special împotriva tancurilor sovietice.

Pe 28 martie 1944, se consemna că până la acea dată efectuase 1.800 de misiuni în timpul cărora pulverizase 202 tancuri inamice. Numai în Batalia pentru Kursk el distrusese câteva zeci de tancuri ale Armatei Roşii, iar până la sfârşitul războiului, bilanţul său se va ridica la 516. Rudel este recompensat pe măsură, primind mai multe decoraţii decât oricare alt militar german. Ba mai mult, el primeşte, de la însuşi Hitler, „Crucea de Cavaler cu Frunze de Stejar Aurii, Săbii şi Diamante”. Führerul german avea un deosebit respect pentru faptele de arme ale lui Rudel, recunoscându-i şi marele potenţial propagandistic. Îngrijorat de efectul asupra moralului militarilor daca el ar fi fost ucis, Rudel primeşte chiar şi interdicţii de a mai zbura, de la şeful statului german, însă, de fiecare dată acesta reuşeşte să-l convingă pe Führer să-l permisă zboare în continuare.

Marea evadare a lui Rudel

El n-a putut fi ţinut prea departe de razboi, a continuat să se pună în situaţii riscante. Nu de puţine ori şi-a salvat camarazii doborâţi în spatele liniilor inamice, însă, nu întotdeauna a avut succes; în câteva ocazii abia a scăpat cu viaţă. De pilda, în timpul luptelor de pe Nistru, doi începatori germani se prăbusesc în teritoriul inamic, iar el nu pierde timpul şi încearca să-i scape. După ce aterizează lângă ei trenul de aterizare se cufundă în noroiul gros şi nu mai poate decola.

Rudel, împreuna cu mitraliorul său, Henschel, şi cei doi tineri germani sunt apoi fugăriţi de sovietici kilometri întregi până la Nistru. Henschel se îneacă în râul îngheţat pe când îl treceau înot. Îndurerat de pierderea prietenului sau, el continuă neîndoielnic trăgându-i pe ceilalţi doi după el.

Înghetaţi până la os, au fugit până când au dat de câtiva soldaţi, care de la distanţă păreau români si le fac semn. Numai ca inima le-a stat în loc când au văzut însemnele Armatei Roşii pe uniformă. Rudel nu a stat pe gânduri şi o rupe iaraşi la fugă. Este împuşcat în umăr, dar nu cade în mâinile sovieticilor. Ceilalţi doi sunt însă prinşi. Este ajutat de un ţăran român şi de ibovnica sa germană să ajunga la Floreşti, unde încă se mai aflau trupe ale Wehrmachtului. În cele din urmă se reîntoarce la unitatea sa, după ce parcursese zeci de kilometri prin teritoriul inamic. Rudel a trăit în Romania o bună parte a anului 1944, potolindu-şi din resentimentele pe care le purta românilor. Considera ca din cauza lor Stalingradul a fost pierdut: „[...] pe Don, linia este deţinută de unităţile române [...]. Într-o dimineaţă, după primirea unui raport de urgenţă, aripa noastră decolează spre capul de pod de la Kletskaya [...] Ce trupe sunt acelea care vin spre noi? Nu Stalingrad-1942am parcurs nici jumătate din drum[...] sunt ruşi? Nu. Români. Unii dintre ei chiar îşi aruncă puştile ca să fugă mai repede, o privelişte şocanta, ne pregătim pentru ce era mai rău. Zburăm întreaga lungime a coloanei îndreptandu-ne spre nord, acum am ajuns la poziţiile de artilerie ale aliaţilor nostri. Tunurile sunt abandonate, nu distruse. Muniţia lor stă lângă ele. La ceva distanţă de ele zărim şi primele trupe sovietice. Ei găsesc poziţiile romanesti părăsite. Noi atacăm cu bombe şi mitraliere, dar la ce folos când nu există nicio rezistenţă la sol? [...] La întoarcere îi observăm iarăşi pe românii care fugeau, e bine pentru ei ca am rămas fără munitii pentru a opri aceasta laşă fugă. Chiar şi aşa, cât timp s-a aflat la noi în ţara a fost îmbunat de ospitalitatea românească, pentru care a avut numai cuvinte de laudă.

Zile de cumpănă

Rudel se afla încă în România în timpul actului de la 23 august 1944 şi este cu totul luat prin surprindere de capcana mişelească întinsă germanilor „pentru care guvernul român este de vină!”. Ţinea speranţa că măcar o parte a „armatei noastre galante” să scape. Însă lucrurile rele aveau să se ţină lanţ pentru Rudel. În luptele date înspre sfârşitul războiului o schijă trece prin carlinga şi îi sectionează piciorul drept. „Eu vreau să trăiesc. Eu iubesc viaţa. O simt în fiecare respiraţie din adâncul meu, în fiecare por al pielii, în fiecare fibra a corpului meu.” Erau gândurile care-i treceau prin mintea-i năucita. Gadermann, mitraliorul, îl dezmeticeşte prin răcnetele sale şi-l face atent. Urletele lui îl îndrumau spre liniile prietene şi se prabuşeşte în cele din urmă într-un câmp, înainte de a-şi pierde cunoştinţa. Iese din comă pe când se afla la un spital in Selow. Piciorul nu i-a putut fi salvat, dar inginerii îi construiesc „un mecanism ingenios ca o potcoavă de diavol şi cu ea pot să zbor. E ataşata sub articulaţia genunchiului [...] numai că la [...] fiecare apăsare pe ea, adică atunci când trebuie să lovesc pedala cârmei de dreapta, pielea de la capătul ciotului, care se chinuia să se vindece, este frecată până la inflamare. Rana este deschisă din nou cu o violentă sângerare. Mai ales în luptele aeriene când trebuie să ma înclin mult spre dreapta, eu sunt jenat de rana şi uneori mecanicul trebuie să ştearga carlinga de sângele stropit.”

Sfârşitul războiului şi fuga la americani

Nu mai avea să lupte pentru mult timp. Trăieste drama sinuciderii lui Hitler şi cea a capitulării necondiţionate a Germaniei lui. Rudel, împreună cu alţi camarazi, hotărăsc că cea mai buna soluţie ar fi ca ei să zboare până la liniile americane, să nu încapă pe mainile sovieticilor. Piloţii germani îşi fac intrarea în mod spectaculos prăbuşindu-şi avioanele pe pista unui aerodrom american, nevrând să predea americanilor aparatele în stare de funcţionare. De cum a aterizat, aRudel, intoarcere pe front deschis carlinga, iar un soldat îi vâră un pistol în faţă. Văzându-i Frunzele de Stejar Aurii, s-a întins să i le smulgă, la care Rudel s-a tras înapoi şi s-a inchis în carlingă.

Interogatoriile şi eliberarea lui Rudel din prizonierat

Nişte ofiţeri americani sosesc degrabă şi calmeaza spiritele. Rudel este luat şi bandajat din cauza rănii de la picior ce sângera puternic. Este luat apoi la interogatoriu. Traducătorul intră şi-l intreaba dacă ştie engleza, dar Rudel i-o taie imediat „Chiar dacă pot vorbi engleza, noi suntem în Germania aici şi vorbim numai germana. Spune-i comandantului tău că suntem aripa Immelmann [...].” Nu a fost prima oara cand i-a iritat pe americani. Este chemat la sediul Armatei a 9-a Aeriene la Erlangen, unde i se arată fotografii cu atrocităţile naziştilor din lagărele de concentrare. Rudel a negat că ar fi ştiut de existenţa unor astfel de lagăre şi adauga: „Dacă aceste excese au fost comise sunt regretabile şi vrednice de dispreţ, iar cei care le-au înfăptuit trebuie pedepsiţi. Le arăt totuşi ca astfel de cruzimi nu au fost intreprinse doar de poporul nostru, ci de toate popoarele, în toate epocile. Le amintesc de Războiul Burilor. Aşa că aceste excese ar trebui judecate în funcţie de acelaşi criteriu. Nu-mi pot imagina ca acele mormane de cadavre înfăţişate în fotografii sunt făcute în lagare de concentrare. Le spun că noi am văzut asemenea lucruri, nu în poze, ci în Hans Rudel, Medaliirealitate, după atacurile aeriene împotriva Dresdei, Hamburgului şi în alte oraşe cand bombardierele Aliate [...] le-au copleşit [...] cu bombe [...] şi nenumarate femei şi nenumarati copii au fost masacraţi. Şi îi asigur pe aceşti domni că daca ei sunt interesaţi de atrocităţi o să găseasca dovezi abundente [...] printre Aliaţii lor Estici”. Unul dintre americani nu s-a putut stăpâni şi a murmurat: „Ofiţer nazist tipic”.

În timpul nopţii majoritatea lucrurilor lui Rudel au fost furate, până şi piciorul lui de lemn, care este recuperat de sub patul unuia dintre soldaţii americani. El nu a putut suporta o astfel de insultă şi cu greu a fost convins să coopereze în continuare cu autorităţile americane. Urmează apoi luni întregi pe care şi le petrece în diferite tabere pentru prizonieri până în anul 1946, când este eliberat. Pe când se afla în Marea Britanie, Rudel îşi aminteşte de un capitan englez care i-a văzut „Frunzele de Stejar Aurii” şi, cu groază aproape, i-a spus „Câte vieţi oare a putut costa?”. Moare la Rosenheim, Bavaria la 18 decembrie 1982.[2]

------------------------------------------------------

[1] vezi bombardamentele aviaţiei britanice şi americane de la Dresda şi Hamburg, asasinatele ofiţerilor şi intelectualilor polonezi din anul 1940 de la Katyn, masacrarea civililor români de la Lunca şi Fântâna albă, masacrarea prizonierilor români şi germani din 1944 în mlaştinile de la Bălţi de către trupele NKVD, bombamentul masiv al Aliaţilor de la Monte Casino (1944), Bombardamentele americane de la Hiroshima şi Nagasaki (1945)...
footer