Revista Art-emis
Pogromul de la Iaşi din iunie 1941. Date şi documente (5) PDF Imprimare Email
I.I.P.   
Miercuri, 23 Aprilie 2014 22:06
Pogrom Iasi,1941 - 5Am primit la redacţie un text ce se referă la evenimentele din vara anului 1941, de la Iaşi, o analiză sine ira et studio a acelei pagini neagre din perioadei celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu cunoaştem identitatea autorului care a dorit să se semneze doar cu iniţialele I.I.P., însă, după o lectură atentă, am considerat că analiza menţionată prezintă interes. V-o prezentăm spre lectură, rămânând la aprecierea dumneavoastră, a cititorilor să trageţi concluziile pe care le consideraţi a fi cele mai apropiate de adevărul istoric. (Redacţia ART-EMIS)
 
Pogromul din 29-30 iunie 1941 de la Iaşi: cine poartă vina? (Partea I-a)
 
„Dacă cineva spune că sora ta este curvă, îţi va fi foarte greu după aia să dovedeşti că tu nici măcar nu ai o soră”. (Definiţie a calomniei, culeasă în Israel, în perioada 1987-1988)
În ultimii 20 de ani a devenit „la modă” termenul „Holocaustul românesc”, o expresie la stabilirea căreia a avut un rol hotărâtor Rabinul Şef Moses Rosen[1] , acela care a „păstorit” Comunitatea Mozaică din România începând cu anul 1948, când a fost instalat cu sprijinul comuniştilor - aceeaşi comunişti care l-au alungat pe Rabinul Şef de drept al Comunităţii, Alexandru Şafran. Holocaust... un cuvânt cu sonoritate parcă de „sfârşit de lume”, un cuvânt care – înainte chiar de a-i afla definiţia - are deja o rezonanţă ce pare a indica o nenorocire. Şi într-adevăr, definiţia arată că aşa stau lucrurile: dicţionarul Merriam-Webster, de exemplu, explică termenul ca înseamnând „sacrificiu consumat prin foc” sau „distrugere sistematică implicând pierdere de vieţi omeneşti, în special prin foc”.[2] Tot de acolo mai aflăm şi că termenul şi-ar avea originile în limba greacă, şi provine din aceeaşi familie ca şi cuvântul „caustic”.Până în a două jumătate a anilor ‚70 termenul a fost utilizat pentru a indica o posibilă conflagraţie nucleară între est şi vest. Cam în perioada aia a început să fie utilizat în forma sa capitalizată pentru a desemna genocidul perpetuat de Germania nazistă împotriva evreilor, un genocid în care statul german a jucat rolul de organizator cu participarea, în multe din fazele implementării sale, a însuşi poporului german. La fel au stat lucrurile şi cu genocidul din 1915 împotriva armenilor, denumit astăzi „Holocaustul armenesc”: guvernul Imperiului Otoman a organizat şi condus genocidul impotriva populaţiei armeneşti, ucigând prin diferite metode aproximativ 1,5 milioane de armeni (bărbaţi, femei - tineri şi bătrâni - şi copii); la genocid şi-a dat concursul, ca participant direct, populaţia turcească.
Ce s-ar vrea a însemna deci termenul de „Holocaustul românesc” (sau „Holocaustul din România”)? Ar însemna aşadar un genocid îndreptat împotriva evreilor de către România, unde organzator ar fi fost guvernul român din acea vreme, iar poporul român participant direct. O primă remarcă ar fi însă că termenul este cel puţin inconsistent, ţinând seama că, de exemplu, genocidul armenilor menţionat mai sus nu este denumit „Holocaustul turcesc” ci „Holocaustul armenesc” (aşadar, cu referinţă la grupul uman care a fost victimă, şi nu la naţiunea care l-a comis). Asta ar putea duce cu ideea la un termen care a fost „adaptat” pentru folosinţă cu un anumit scop. Poate că, reamintind contextul geo-politic al acelor ani când s-a început a se vorbi de „holocaustul românesc”, s-ar putea trage unele concluzii interesante:
- În prealabil avuseseră loc înţelegerile dintre George Bush Sr. şi Mihail Gorbaciov (S.U.A. şi U.R.S.S.) din Malta, în urma cărora s-a ajuns şi la stabilirea unei noi „ordini mondiale”;
- Tot în anii ‚90, în condiţiile vidului de putere creat de restrângerea URSS (apoi a Rusiei) şi extinderea S.U.A./N.A.T.O., guvernul S.U.A. (cu precădere guvernul Clinton, pentru care electoratul evreiesc din S.U.A. a constituit unul din sustinatoriii importanţi) s-a implicat în a sprijini activ şi extrem de energic a o serie de organizaţii evreieşti care se pretind ca reprezentând victimile Holocaustului Evreiesc[3]  şi care au descoperit că interesele lor (de natură pur economică) pot fi extinse şi la ţări care până atunci nu fuseseră în „sfera lor de acţiune”, ţări care în contextul schimbărilor ce se petreceau cu viteză, căutau să se repoziţioneze politic şi militar; din acele ţări, unele erau conduse de persoane mai interesate de binele ţării, altele mai interesate de... chiverniseală proprie, pentru care erau gata să accepte orice înjosire;
- În condiţiile în care blocul comunist se prăbuşea „controlat”, România era ultima care-şi scutura lanţurile, din păcate trebuind să treacă printr-o luptă sângeroasă;
- Datorită întârzierii, dar şi a altor factori poziţia României atât geografic cât şi politic, de „ţară aflată pe frontiera dintre blocuri” părea a constitui un impediment al înfăptuirii dorinţei naturale, dintotdeauna, a poporului ca ţara sa facă parte din „blocul din vest”, acolo unde îi sunt „rudele” şi unde se simţea mai în siguranţă;
- Datorită situaţiei României în anul 1989, în urma a 25 de ani de regim Ceauşescu, dar şi a caracteristicilor naţionale[4], ţară nu avea o conducere care să se opună cu tărie absolută eforturilor acestor organizaţii care aveau şi au în continuare un suport propagandistic şi economic colosal.[5].
Dar subiectul acestui comentariu se vrea a fi mult mai restrâns, dorind numai a prezenta unele fapte şi documente referitoare la un episod (poate cel mai important) al ceea ce astăzi este denumit „Holocaustul românesc”: Pogromul de la Iaşi.
Pogromul de la Iaşi: o scurtă prezentare pentru cei ce nu sunt familiarizaţi cu acest episod de acum peste 70 de ani
După cedarea fără luptă a Basarabiei şi a nordului Bucovinei în urma ultimatumului U.R.S.S. din iunie 1940, urmată de „Diktatul de la Viena”, prin care România a fost forţată de către Germania (secondată de Italia) să cedeze cam 40% din Transilvania către Ungaria, starea de spirit a poporului român era extrem de încordată. Era o perioadă în care poporul căuta vinovaţii de nenorocirea care se abătuse asupra ţării atât înăuntrul graniţelor cât şi în afară. In aceasta conjunctura Generalul (viitorul Mareşal) Ion Antonescu, Conducătorul Statului, către care se îndreptau acum speranţele naţiei, era perceput ca fiind într-un fel întruchiparea căpeteniei care, în momentele dramatice ale neamului, a apărut de fiecare dată şi a condus poporul spre izbândă.
U.R.S.S., care-şi avea spionii şi agitatorii bine plasaţi în România, şi în mod special în Moldova, căuta să folosească această „coloană a 5-a” (aşa cum mai târziu a folosit-o şi în perioada comunistă) pentru destabilizarea ţării pe care o percepea, în mod corect, ca fiind unicul stăvilar în calea ambiţiilor sale imperiale pan-slaviste. În scopul ăsta U.R.S.S. căuta să deflecteze atenţia poporului român, de la vecinul de la răsărit, către „ţinte” în interiorul României, scop în care organiza diversiuni în ţara pe care apoi le punea (tot prin zvonaci) pe seama celor care au jucat mereu rolul „ţapului ispăşitor”, o minoritate la îndemână şi care se ştia că nu putea să se apere: minoritatea evreiască.
Pregătirile de război s-au făcut pe acest fundal de aşteptare, speranţă şi dorinţă de dreptate crescândă, culminând cu ordinul dat de Generalul Antonescu în noaptea de 21-22 iunie 1941:
 
„Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”
 
Însă pregătirile de război nu însemnaseră numai pregătirea armatei române de luptă: însemnaseră o serie de înţelegeri încheiate în perioada toamna 1940 - primăvara 1941 între România şi Germania, prin care România spera ca Armata Română, slab echipată şi nepregătită de luptă să fie antrenată şi echipată de către Germania, şi totodată că Germania să organizeze apărarea aeriană a ţării (cel puţin în anumite părţi). Ca urmare a cererii regelui Carol II, Germania a trimis o misiune militară în România (care era „misiune” numai de faţă: în realitate era o armată însemnată care avea sarcina de a apăra câmpurile petrolifere de pe Valea Prahovei, extrem de importante pentru Hitler), şi a şi organizat o serie de antrenamente ale trupelor române (dar nu de amploare); în ceea ce priveşte dotarea, promisiunile germane au rămas cam atât: promisiuni.
În fine, ca urmare a pregătirii atacului contra U.R.S.S., în Moldova în perioada imediat anterioară acestuia şi după, existau comasate nu numai armatele româneşti, ci şi armate germane - urmând a ataca în sincronicitate.
În aceste condiţii, aşadar, cam la o săptămână de la începerea atacului impotriva cotropitorului sovietic, pe când trupele româneşti se găseau în Basarabia luptând din greu împotriva rusilor, în timp ce privirile ţării erau îndreptate către zona operaţiunilor de unde se aşteptau ştirile cu sufletul la gură, în ţara în perioada 29-30 iunie 1941 a avut loc unul din cele mai odioase momente din istoria noastră naţională: un masacru al populaţiei evreieşti din Iaşi, care a rămas cunoscut în istoria naţională sub numele de „Pogromul de la Iaşi”. În acele zile au fost ucişi mii[6] de oameni a căror singură „vină” a fost faptul că au fost evrei şi că s-au aflat în zona respectivă. Ce s-a întâmplat poate fi rezumat foarte pe scurt astfel:
Cu câteva zile înainte de pogrom, în condiţiile în care U.R.S.S. bombardase Iaşiul de câteva ori, s-au lansat zvonuri că aviatorii ruşi au ştiut unde să bombardeze pentru că li s-a semnalizat cu lanterne de la sol; evident că vina a fost aruncată pe „ţapul ispăşitor” obişnuit: evreii. S-au făcut arestări care însă nu au dovedit nimic. În fine, s-a emis ordin ca evreii să se prezinte la Chestura de poliţie ca să li se înmâneze bilete de liberă trecere: de fapt, la Chestură fuseseră deja amplasate mitraliere şi erau deja pregătite trupe care i-au lovit pe cei care soseau, cu bâte sau cu patul puştii omorând mulţi dintre ei. În fine, pe la prânz se strânseseră atâţia oameni în curte încât nu se mai putea respira. Atunci trupele au deschis focul în plin, ucigând astfel mii de oameni. Cei care au scăpat au fost încărcaţi în vagoane de vite atât de înghesuiţi încât nu se puteau mişca, şi apoi vagoanele au fost zăvorâte şi ataşate la trenuri care plecau către Muntenia. În cele câteva zile cât a durat acest transport, mulţi au murit de sete sau asfixiaţi, până când au ajuns la destinaţie şi s-au deschis vagoanele. Între timp, în Iaşi au continuat crimele: criminali locali, puşi pe jaf, au profitat de ocazie ca să ucidă evrei pe stradă sau în casele lor, unde îi găseau.
Acest episod macabru a ajuns să fie cunoscut, la scurt timp după ce a avut loc, în toată Europa şi în S.U.A.. Şi, cum era de aşteptat, a devenit o pată neagră pe istoria României.
 
Astăzi, când se discută despre multe din cele întâmplate în anii ʼ40 în special în lumina unor documente care de-abia acum încep să fie accesibile publicului, Pogromul de la Iaşi este un subiect care a fost redeschis. Şi se pune întrebarea, legitimă: cui îi aparţine vina pentru acest act criminal de o bestialitate rar întâlnită? La această întrebare părerile sunt împărţite: mulţi sunt de părere că vina aparţine poporului român împreună cu regimul antonescian, în timp ce alţii au decis că vina îi aparţine doar regimului antonescian.
În cele ce urmează vom încerca să aducem câteva argumente noi în legătură cu cele de mai sus. Mai precis, comentariul de faţă propune argumente în sprijinul următoarei teze:
 
Nu poporul român poartă vina Pogromului din Iaşi
 
Guvernul român din acea vreme poate eventual fi învinuit de nepăsare, de delăsare, dar nu este cel care a organizat pogromul şi nici ceea ce a devenit cunoscut drept „trenurile morţii” - trenurile cu care au fost transportaţi în condiţii inumane, de exterminare, mii de evrei din Iaşi către „Ţara Românească”. De fapt cei direct răspunzători de organizarea şi executarea pogromului au fost germanii, ajutaţi de un grup local de legionari (şi/sau simpatizanţi mai mult sau mai puţin ascunşi ai Legiunii) precum şi de criminali locali puşi pe jaf - aceştia din urmă, desigur, români. Este foarte probabil ca elemente ale Siguranţei Statului (la vremea respectivă sub conducerea lui Eugen Cristescu[7] ) să fi fost nu numai la curent, dar să şi fi înlesnit cele întâmplate, aspect care ar trebui elucidat printr-o cercetare ulterioară şi care depăşeşte scopului comentariului de faţă.
Poporul român
Cum s-ar putea defini şi măsura vina unui popor cu privire la un genocid care a avut loc pe pământul locuit de el? Probabil că cea mai corectă metodă ar fi prin comparaţie cu alte asemenea evenimente şi modul în care poporul respectiv s-a aliniat în spatele guvernului. În cazul genocidului armenesc, este de notorietate că armata regulată a fost ajutată cu râvnă de către populaţiile turceşti şi kurde în realizarea genocidului, cu rezultatul cunoscut: 1,5 milioane de armeni (cea mai mare parte a populaţiei armeneşti din Imperiul Otoman) au fost ucişi.
Tot aşa au stat lucrurile şi cu poporul german: în general, cetăţenii au colaborat la planul scelerat; din această cauză americanii, după capitularea Germaniei, au confruntat civilii în multe comunităţi germane cu rezultatul crimei monstruoase la care se făcuseră părtaşi.[8]
Ca urmare a colaborării guvern-populatie, în Germania la sfârşitul războiului practic întreaga comunitate evreiască era anihilată.
Spre deosebire de exemplele de mai sus, este recunoscut faptul că populaţia evreiască din România a supravieţuit în mare parte războiului, fiind de fapt cea mai mare comunitate evreiască dintr-o ţară aliată Axei care a supravieţuit. Dacă poporul român şi-ar fi dat concursul la uciderea evreilor (aşa cum au făcut-o turcii cu armenii, sau germanii cu evreii, sau chiar polonezii – aşa ocupaţi de germani cum erau[9]- din nou în ceea ce-i priveşte pe evrei), atunci probabil că alta ar fi fost situaţia comunităţii evreieşti din România la sfârşitul războiului, când nu s-ar mai fi aflat în viaţă peste 300.000 de evrei români, care să poată imigra apoi în Israel; şi nu ar mai fi avut motive să mulţumească României preşedintele Israelului, Shimon Peres, în 2010, atunci când a adresat cuvinte de mulţumire poporului român pentru faptul că, datorită lui, au scăpat de ororile naziste aproximativ 400.000 de evrei care au putut apoi emigra către Israel.[10]  
 - Va urma -


[1] Rabinul Şef Moses Rosen îşi exprima, începând cu anii ’90, părerea că de fapt Holocaustul a început în România; ar fi multe de comentat faţă de această poziţie, dar pe moment merită de remarcat pe de o parte faptul că rabinul nu pare să fi avut acest punct de vedere înainte de revoluţia din 1989, când era în graţiile guvernului comunist bucurându-se de un nivel de trăi cu mult peste cel al obştei pe care o păstorea, şi pe de altă parte, că această apreciere (cu evident substrat propagandistic) este contrazisă atât de realitate (oare acţiunile de asasinat zilnice cărora le cădeau victime evreii în Germania începând cu anii `30 nu marchează începutul Holocaustului?) cât şi de cuvintele unora din adevăraţii fruntaşi ai obştei evreieşti din România anilor 30-40, între care Rabinul-Sef Alexandru Safran care a adus cuvinte de laudă poporului român în chiar plenul Parlamentului României în 1995 (e de remarcat faptul că vizita distinsului oaspete şi cărturar a fost posibilă numai după decesul lui Moses Rosen, survenit în 1994).
[3] A se vedea in acest sens magistrala lucrare a Prof. Dr. Norman Finkelstein, “The Holocaust Industry” (Industria Holocaustului)
[4]Din păcate, furtul căciulii vecinului, trădarea, în general realizarea interesului personal în defavoarea celui naţional sunt racile cu care ne luptăm de secole – cam fără succes.
[5] Aşa cum arată Prof. Finkelstein, în spatele acestora se află numele celor mai mari familii de miliardari ai planetei, cum ar fi Bronfman.
[6] Unele surse vorbesc de 14.000…15.000 de oameni.
[7]  Mai multe surse susţin că Eugen Cristescu, oficial mort în închisorile comuniste, în realitate a avut ce „negocia” cu ocupantul sovietic în schimbul libertăţii în anonimat; ba, după unele surse, acesta ar fi fost agent dublu, lucrând şi pentru sovietici. Pentru rolul posibil jucat de elemente ale Siguranţei Statului independent de guvernul român nu trebuie să privim mai departe decât la rolul jucat de Securitate în evenimentele din 1989.
[9]  Polonezii nu s-au lăsat nici măcar după război, continuând – când au avut posibilitatea – să-I ucidă pe evrei; a se vedea, de exemplu:  http://www.haaretz.com/news/historian-threatens-to-reveal-polish-atrocities-against-jews-if-tried-for-slander-1.237256 de unde aflăm că în iulie 1946 polonezii au organizat un „mic” pogrom în oraşul Kielce unde, din 200 de oameni care se refugiaseră într-o clădire, au ucis 27.
[10] Desigur că s-au găsit voci care să-l acuze pe Peres pentru această recunoaştere, pentru că a înţeles să fie un om de caracter:
 http://www.foxnews.com/world/2010/08/13/simon-wiesenthal-center-criticizes-shimon-perez-saying-romania-rescued-jews/ şi  http://www.youtube.com/watch?v=EO7epcOrQ74 aceste voci, din corul celor care l-au criticat şi pe Şef-Rabinul Şafran pentru un discurs asemănător, se înscriu într-o anumită politică.

footer