A ordonat generalul Antonescu declanşarea pogromului de la Iaşi?
În cadrul ciclului de articole referitoare la pogromul de la Iaşi din anul 1941, am considerat oportună republicarea unui text apărut la 23 iulie 2005[1] sub semnătura cunoscutului publicist şi autor de cărţi cu teme legate de iudaism, evrei şi Israel, Teşu Solomovici. (Redacţia ART-EMIS)
La Cimitirul Evreiesc din Iaşi s-au adunat, şi in acest an, supravieţuitori ai Pogromului de la Iaşi din 1941. Un cărturar al obştei evreieşti din Iaşi, academicianul Silviu Sanie, a amintit că de-a lungul ultimelor şase decenii istoricii au căutat să dea un răspuns la întrebarea-cheie: „Din ordinul cui a fost declanşat pogromul?” Profesorul Sanie este categoric: pogromul „a fost programat” şi „nu ar fi ajuns la dimensiunea măcelului fără implicarea forţelor care aveau datoria să apere cetăţenii ţării”. În ce-l priveşte pe generalul Ion Antonescu, Conducătorul României, el „a fost implicat direct în tragedia care a marcat pe veci comunitatea evreiască ieşeană...” Majoritatea istoricilor ar putea subscrie la aceste afirmaţii, dar una este să spui că Antonescu a fost implicat în tragedia de la Iaşi, şi alta e să scrii că generalul, personal, a iniţiat, patronat şi dirijat măcelul. E ceea ce încearcă să demonstreze istoricul israelian Jean Ancel în noua sa lucrare „Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 194” (Editura Polirom). Ancel este socotit cel mai important istoric al Holocaustului din România, cercetător la Institutul Yad Vashem din Ierusalim, el este editorul unui corpus de 12 volume de documente foarte preţios privind soarta evreimii-române în anii celui de-Al Doilea Război Mondial şi autorul lucrarii „Transnistria”, în trei volume.
Cronica evenimentelor de la Iaşi a început să fie scrisă chiar din vara anului 1941, întâmplarea a făcut ca la faţa locului să se afle unul dintre cei mai faimoşi reporteri ai planetei, italianul Curzio Malaparte. Cartea sa „Kaputt”, a făcut înconjurul lumii, i-a urmat o altă lucrare, mai documentataă, mai profundă, „Cartea Neagră” de Matatias Carp, un evreu care nu intenţiona să facă nici literatură şi nici istorie; autorul era un simplu lefegiu al Comunităţii evreieşti din Bucureşti, care s-a ambiţionat să consemneze evenimentele pentru posteritate. Despre Iaşiul însângerat au scris, în ultimele decenii, mulţi istorici români si evrei, dar tot lui Jean Ancel îi revine meritul să fi îmbogăţit istoriografia cu o monografie esenţiala. La întrebarea „Cui îi aparâine ordinul?”, Ancel raspunde fără nici-o reţinere: generalului Ion Antonescu. Numai că în puzzle-ul construit de Ancel, lipşeste ceva serios. Sper că nu voi fi acuzat că-i iau apărarea lui Antonescu după ce voi incerca să arăt, în continuare, unde se clatină demonstraţia istoricului de la Ierusalim.
Rămas singur la cârma României, după zdrobirea rebeliunii legionare şi fuga lui Horia Sima în Germania, generalul Ion Antonescu putea, în sfârşit, să se dedice, aşa cum şi-a dorit-o, „reconstrucţiei ţării”. Discursul sau politic promitea românilor prosperitate, eliberarea ţinuturilor prăduite de unguri şi de bolşevicii ruşi. Dar şi „purificarea ţării”. În cartea mea „Istoria Holocaustului din România” am arătat cum sub aceasta nebuloasă sintagma se ascundea voinţa generalului de a-i alunga pe evrei din România. Strigătul naţionalist „România-românilor, a tuturor românilor şi numai a românilor” - formulat în anii puseului naţionalist al istoricului Nicolae Iorga - a catalizat elanurile şi gândirea extermistilor români, dându-i un sens violent militant şi o puternică coloratură antisemită. Inspirat de acest slogan, Antonescu a inventat politica „purificării ţării”, cu un conţinut antisemit identic. Conducătorul Statutului ar fi preferat ca evreii să părăsească Romania de bună voie, plecând în Palestina sau oriunde, numai să nu rămână între hotarele ţării. În primele zile ale guvernării asociate cu legionarii, generalul explica tactica şi strategia sa în problema evreiască: „Eu voi rezolva problema evreiască în cursul reorganizării Statului, substituind încetul cu încetul pe evrei cu români, şi în primul rând cu legionari care între timp se vor pregăti. Bunurile evreilor vor fi în mare parte expropiate în schimbul unor indemnizaţii. Evreii care au venit în ţara după 1913, cu alte cuvinte după a doua parte a războiului balcanic, vor fi înlăturaţi de îndată ce aceasta va fi cu putinţă, chiar dacă au devenit cetăţeni români, în vreme ce ceilalţi, o repet, vor fi substituiţi încetul cu încetul. Evreii vor putea trăi, dar nu vor putea fi beneficiarii resurselor şi bogatiilor acestei ţări. În România trebuie să trăiască şi să fie puşi în valoare mai întai românii: Ceilalţi, dacă rămân locuri libere, vin după ei”.
Evreii, avertiza Antonescu, vor trăi dacă... Această condiţionare o vom mai auzi în cursul viitoarelor discursuri şi rezoluţii antonesciene, ea nu prevestea lucruri bune pentru evrei. La 7 februarie 1941, Antonescu a convocat Consiliul de Cabinet şi a pus în discuţie un pachet de măsuri de „purificare a ţării". Stenograful a notat spusele generalului: „...Este, apoi, aspectul celălalt al purificarii atmosferei de elementele iudaice. Dacă timpurile ar fi normale, eu aş proceda în mod normal la eliminarea din statul român, în masa, a elementelor evreieşti, adică la izgonirea lor peste graniţă. Dar astăzi nu pot s-o fac. Neuman nu pot să fiu, sau unde să-i trimit şi nici nu pot să-i las să moară de foame. Şi atunci, problema aceasta o întrevăd sub un aspect cu totul special, adaptat la situaţia internaţională de azi... ”
Conducătorul Statului nu ştia, încă, ce să facă cu sutele de mii de evrei.
După întâlnirea cu Hitler, generalul declansează „purificarea ţării”. Promisese „purificarea ţării”, dar o soluţie nu avea. Berlinul nazist se va grăbi să-i propună Soluţia Finală. Din clipa în care începuse să se gândească la atacarea Uniunii Sovietice, Hitler înscrisese România în agenda sa cotidiană. În martie 1941 au sosit la Bucureşti emisarii lui Heinrich Himmler. Marea căpetenie nazistă dorea să ştie ce are de gând să facă Antonescu cu evreii locali. O forţă uriasă a Wehrmacht-ului staţiona deja în România, circa 700.000 de soldaţi super antrenaţi şi înarmaţi. Conducerea românească a apăsat pe accelerator. La 23 martie 1941, Antonescu a ordonat: „În toată ţara, în Capitală ca şi în centrele urbane si rurale, evreilor să li se fixeze anumite cartiere unde să fie obligaţi a locui.” Ordinul de ghetoizare a evreilor s-a dovedit inoperant. Generalul Radu Rosetti, ministrul Culturii Naţionale şi al Cultelor, considerând că „fiinţa etnica a neamului românesc trebuie ferită de amestecul cu sânge evreiesc”, a semnat decretul interzicerii convertirii evreilor la creştinism. La Berlin se ştia că, în pofida caracterului draconic al prevederilor, nu se putea stabili cu exactitate cât de departe s-a mers cu „excepţiile” şi „inlesnirile”. Dată fiind corupţia ce domnea în România, responsabilii naziţti cu rezolvarea problemei evreimii europene nu puteau conta pe informaşiile provenite din cercurile guvernamentale.
Sosirea la Bucureşti a emisarului nazist Gustav Richter
La sfârşitul lunii aprilie 1941, soseşte la Bucureşti Gustav Richter, Hauptsturmfuhrer SS, un ofiţer important în ierarhia Gestapo-ului şi al aparatului exterminator al evreimii-europene. Planul lui Gustav Richter nu era altceva decat aceeaşi Soluţie Finală germană pe care Berlinul vroia s-o aplice şi evreimii-române. Ion Antonescu va refuza să contrasemneze acest plan şi să-i predea pe evreii-români lui Adolf Eichmann şi Gustav Richter. Nu se ştie dacă în cursul întâlnirilor sale cu Hitler, Conducătorul României i-a spus-o, dar este evident că Antonescu nu a agreat ideea unui monopol german în rezolvarea problemei evreimii-române. După vizita delegaţei germane la Bucureşti, (din care făcea parte şi Gustav Richter), din martie 1941, serviciile speciale germane au început să-i pârască lui Hitler pe conducătorii români că ar fi prea „blânzi” faţă de evrei. Antonescu începuse să aibă alte priorităţi. Informat de Hitler asupra datei începerii războiului în Răsărit (22 iunie 1941), toată energia generalului se consuma cu pregătirea armatei. Dacă Antonescu vedea în războiul german împotriva Uniunii Sovietice cea mai strasnică oportunitate pentru recuperarea Basarabiei şi Bucovinei, pentru evrei, acest război va fi catastrofal. Trei zile înainte ca generalul Antonescu să ordone armatelor române să treacă Prutul, generalul Ilie Ştefea transmitea comandamentelor Armatei Române ordinul secret al Conducătorului: „Toţi jidanii, comuniştii şi agenţii să fie identificaţi. Ministerul de Interne trebuie să ştie unde se află aceştia, pentru a le interzice deplasarea şi pentru a fi în stare să aplice orice ordine care vor putea fi transmise la un moment dat”. Marea vânătoare împotriva evreilor putea să înceapă. În viziunea militară a lui Antonescu, zona frontului trebuia „curăţată” de populaţia evreiască locală. Inclusiv cea din Iaşi. La 22 iunie 1941, generalul a ordonat trupelor române sa treacă Prutul. [...]
A iniţiat şi dirijat personal generalul Ion Antonescu pogromul de la Iaşi?
Întrebarea dacă Ion Antonescu a iniţiat şi dirijat personal pogromul de la Iaşi va continua să stârnească controverse, dar nimeni nu se îndoieste că generalul era stăpân pe toate mijloacele militare şi polişieneşti care i-ar fi permis să impiedice declanşarea tragediei sau, cel puţin, să-i limiteze proporţiile. A intervenit atunci când mii de evrei erau deja morţi. [...] În zilele precedente pogromului, Iaşiul devenise un oraş de front; trupele române şi germane îl traversau îndreptandu-se spre primele linii de luptă, din când în când avioanele ruseşti îl bombardau, provocând puţine pagube, dar multă panică şi zvonistică. Oraşul respira cu greu, evreii presimţeau nenorocirea care îi pândea. Se împlinise un an de la pierderea Basarabiei şi Bucovinei, destui antisemiţi îi căutau pe evrei ca să răzbune ruşinea ciuntirii României... În plus, evreii erau spionii care semnalizează aviatorilor ruşi ţintele de bombardat. 45.000 de evrei trăiau la Iaşi în acele zile. Dacă nu puteau fi cu toţii evacuaţi, cel putin era cazul să fie „răriţi”.
La 21 iunie 1941, Ion Antonescu ordonase evacuarea tuturor evreilor, între 18 şi 60 de ani, din zona cuprinsa între Siret şi Prut. După unii istorici, mişunau în Capitala Moldovei specialişti ai serviciilor secrete ale armatelor române şi germane, cele ale lui Eugen Cristescu, agenţii Gestapo-ului, SS şi Geheim Feldpolitzei (Poliţia militară de campanie germana). Nu le-ar fi fost greu acestora să aprindă scanteia care avea să provoace incendiul. Evreii au început să fie acuzaţi ca semnalizeaza avioanelor sovietice şi că trag asupra soldaţilor români şi germani. În cursul zilelor de joi 26, vineri 27 şi sâmbătă 28 iunie au loc execuţii sporadice de evrei. În după amiaza zilei de 26 iunie, şefii oraşului, prefectul Dumitru Captaru, colonelul Constantin Lupu, comandantul Garnizoanei, colonelul Constantin Chirilovici, chestorul Poliţiei, inspectorii de Siguranţă Emil Gioseanu şi Matei Cosma etc., au ordonat percheziţii în casele evreieşti. 140 de poliţişti şi 677 de jandarmi au năvălit în locuinţele evreilor. Urmează arestări, jafuri, maltratări, violuri, execuţii. Ca să aflăm ce s-a întâmplat în următoarele ore, avem la dispoziţie rapoartele adresate de responsabilii Iaşiului către superiorii lor.
Rapoartele sunt contradictorii, istoricul Jean Ancel a demonstrat că documentele esenţiale ar fi fost măsluite, cu scopul de a se arunca toată vină pe germani, şi de a-i disculpa pe marii şefi de la Bucureşti. Din ziua de 28 iunie, situaţia s-a complicat şi autorităţile române nu au mai fost în stare să impună ordinea. Poate nu aveau nici un interes sau poate că au dorit să se ajunga la un haos sângeros. Apar şi provocatorii care trag - cu cartuşe oarbe (?) - asupra soldaţilor germani. Aceştia atâta aşteptasera. La vânătoarea împotriva evreilor se înroleaza soldaţi, jandarmi şi politişti români, soldaţi germani, şi, bineinteles, declasaţii orasului. După masacru, îmbarcarea supravieţuitorilor în „Trenul morţii” Abia când masacrele s-au potolit şi victimele din „Trenurile Morţii” au fost îngropate, generalul Ion Antonescu a cerut explicaţii. Generalul Emanoel Leoveanu, directorul general al Poliţiei, s-a deplasat personal la Iaşi şi a trimis Conducătorului, un raport detailat. Leoveanu avea convingereaca, într-adevăr, Antonescu vrea să cunoască adevărul.
Ion Antonescu citeşte raportul generalului Leoveanu şi nu-i vine să creadă, adică cum vine asta, evreii nu sunt vinovaţi? Un alt raport va fi pritocit în grabă şi Leoveanu îl va semna fără să-l mai citească. După război, generalul Leoveanu a relatat: „Antonescu, căruia i-am raportat concluziile, a replicat că sunt complet greşit în ceea ce priveşte pe legionari, pentru că el cunoaşte situaţia în zonă, adica evreii au tras în trupă şi deci merită sancţiunile ce li s-au aplicat de germani”. Mi s-a atras atenţia să nu amestec pe germani în acest pogrom pentru că îmi dau seama de situaţie. Desigur, voi fi obligat să justific aceste grave acuzaţii, care vor fi greu de dovedit, când ei sunt aşa cum sunt... Precizez că atunci cand m-am dus la mareşalul Ion Antonescu pe front, la 23 km est de localitatea Sculeni, fiind trimis de către Ministrul de Interne de la acea data, generalul Jak Popescu, mareşalul, fără a deschide plicul în care se afla memoriul meu privitor la pogromul de la Iaşi, mi-a pus întrebarea: „Ce-ai găsit acolo?” Eu am răspuns că în ce priveşte aceste întâmplari, a fost aranjat de legionari, ajutat de nemţi şi la care s-au alăturat borfaşii oraşului Iaşi. La cele raportate de mine oral, mareşalul mi-a răspuns: „Să vezi că te-ai înşelat. Eu ştiu că altfel este situaţia şi alţii sunt vinovaţii”. Chiar dacă Leoveanu îi arata cu degetul, prea ostentativ, pe legionari şi germani ca principalii vinovaţi, raportul său dezvăluie o anume stare.
Nu numai lui Leoveanu i-a cerut Antonescu rapoarte despre evenimentele din Iaşi; El i-a solicitat şi lui Eugen Cristescu, şeful serviciilor secrete româneşti (SSI), „să facă o serie de investigaţii informative spre a lămuri cum au luat naştere aceste masacre”. Cu câteva zile înainte de pogrom, Eugen Cristescu se întâlnise cu amiralul Wilhelm Canaris, şeful Abwehr-ului, singurul serviciu de spionaj german care avea, oficial, dreptul să funcţioneze în România. Apoi, Eugen Cristescu s-a deplasat, împreuna cu „Eşalonul Special” spre zona frontului. „Eşalonul S.S.I.”, format din 160 de agenţi, era o unitate a serviciilor secrete românesti, care acţionau pe front, în spatele trupelor germane. Eşalonul, a declarat Eugen Cristescu, „n-a avut nici-o legătură cu Pogromul de la Iaşi... Am constatat că acei care au provocat pe germani şi care i-au înştiinţat ca evreii au tras în germani au fost legionarii... Centrul meu (Eşalonul, n.a.) era plecat în Basarabia. Nici Statul Major (al Armatei Române, n.a.), n-a avut informaţii, nici noi nu am avut informaţii. Pogromul s-a produs repede. A surprins pe toată lumea. Probabil că legionarii i-au informat pe germani ăi acestia i-au omorat (pe evrei, n.a.).”
E evident că Eugen Cristescu minţea, aruncând toată vina asupra germanilor şi legionarilor. Era imposibil ca el să nu fi fost informat de participarea unor politişti, militari şi civili români în evenimentele sângeroase de la Iaşi. Ulterior, Cristescu şi-a nuanţat depoziţia declarând: „Pe când un grup numeros de evrei se găsea în Chestura Poliţiei, în ziua de 29 iunie, iar trupele germane treceau în marş prin faţa Chesturii, se produc o serie de impuşcături spre germani, dar fără ca vreunul să fie rănit. Germanii se servesc de acest pretext şi se îndreapta spre curtea poliţiei unde se dezlănţuie masacrul. După informaţiile S.S.I., rezultă că provocarea s-a făcut de un grup de elemente antisemite din Iaşi, în inţelegere cu germanii, sub conducerea unui oarecare Marinescu, care a şi plecat apoi în Germania pentru a nu fi arestat. Deci, nu putea fi vorba de un atac al evreilor, cum susţineau germanii, ci de o provocare organizată chiar de ei. După terminarea masacrului, au început atacuri izolate prin cartierele oraşului, provocate de patrule germane dar şi române, operaţie care a durat şi în ziua de 30 iunie. Continuând informaţiile, S.S.I. a mai stabilit că la Iaşi se găseau în acelaşi timp formaţiuni ale mai multor servicii de informaţii germane... ”
Să rezumăm: S.S.I. nu a ştiut nimic, Marele Stat Major al Armatei Romane nu a fost informat, nu Ion Antonescu e cel care a iniţiat pogromul şi Eugen Cristescu nu a manipulat. Germanii şi numai ei au fost vinovaţii. De ce a ales Cristescu aceasta poziţie bizară, tocmai într-un moment în care ar fi putut să-şi apere pielea, aruncând vina pe mareşal? După razboi, Cristescu a scăpat de gloanţele plutonului de execuţie devenind omul K.G.B.-ului şi al comuniştilor. Fostul şef al serviciilor secrete românesti a fost stors ca o lămâie de toate informaţiile pe care le deţinea. Ce motiv ar fi avut să păstreze secretul că Ion Antonescu a fost iniţiatorul şi organizatorul pogromului de la Iaşi? Absolut niciunul. Eugen Cristescu aprecia că la Iaşi au murit 13.000 de evrei, în schimb ambasadorul german von Killinger a informat Berlinul de moartea la Iaşi a 4.000 de evrei; istoricul american Raul Hilberg citează această cifră comunicată de von Killinger şi n-o comentează.
La 2 iulie 1941, Guvernul antonescian a dat publicităţii un comunicat, macabru, şi în acelasi timp hilar, atribuind vina pogromului... evreilor: „Sovietele urmăresc pe toate căile să producă acte de sabotaj, de dezordine şi de agresiune în spatele frontului. În acest scop, lansează din avion cu paraşutele spioni şi agenţi terorişti, care iau contactul cu agenţii rezidenţi din ţara si cu populaţia iudeo-comunistă pentru a organiza împreună acte de agresiune. Câţiva din aceşti agenţi au fost prinşi, iar actele de agresiune încercate au fost sancţionate. La Iaşi au fost executaţi 500 de iudeo-comunişti care trăsesera focuri de arme din case asupra soldaţilor germani şi români. Toate încercările ce se vor mai face de a tulbura liniştea şi ordinea, vor fi reprimate pe loc, fără cruţare. Populaţia paşnică are datoria de a semnala imediat autorităţilor locale pe toţi cei suspecţi şi pe toţi străinii apăruţi de curând în localitate. Cine nu divulgă la timp pe aceşti tulburatori ai ordinii şi siguranţei vor fi executaţi împreuna cu toata familia”.
La 4 iulie 1941, generalul Ion Antonescu a considerat că e timpul să dea o declaraţie publică. O face prin Ordinul nr. 4914, caracteristic pentru politica sa faţă de evrei, când odioasă, cand reparatorie, justificând ideologic pedepsirea populaţiei evreieşti, care a nenorocit România vreme de secole, şi, concomitent, mustrându-i, pe cei care au jefuit ţi masacrat crezând, în mod fals, că au dreptul să-şi facă singuri dreptate:
Ordin al generalului Ion Antonescu transmis de M. A. I.
„Dezordinile întâmplate acum câteva zile la Iaşi au pus armata şi autorităţile într-o lumina cu totul nefavorabilă. Cu ocaziunea evacuării Basarabiei, a fost pentru armată o adevărată ruşine că s-a lasat insultată şi atacată de evrei şi comunişti, fără a reacţiona. Ruşinea este şi mai mare când soldaţii, din proprie initiaţiva şi de multe ori numai în scopul de a jefui sau maltrata, atacă populaţia evreiască şi omoara la întamplare, astfel cum a fost la Iaşi. Neamul evreiesc a supt, sărăcit, a speculat ăi oprit dezvoltarea neamului românesc timp de câteva secole. Nevoia de a ne scapa de aceasta plagă a românismului este de nediscutat, dar numai guvernul are drept de a lua măsurile necesare. Aceste măsuri se afla în curs de aplicare şi ele vor fi continuate după normele ce le voi hotărî. Nu este admis însă ca fiecare cetăţean sau fiecare soldat să-şi asume rolul de a soluţiona problema evreiască prin jafuri si masacre. Prin asemenea procedeuri arătăm lumii că suntem un popor nedisciplinat şi necivilizat şi punem autoritatea şi prestigiul statului român într-o lumină cu totul neplăcută. Opresc dar cu desăvârşire orice acţiune pornită din initiativă individuală şi fac răspunzător autorităţile militare şi civile de executarea întocmai a acestui ordin. Crimele de asemenea natură constituie o pată ruşinoasa pentru neamul întreg şi ele sunt plătite mai târziu de către alte generaţii decât aceia care le-au comis. Cei ce se vor abate sau s-au abătut de la ordinul de mai sus, vor fi daţi în judecată şi li se vor aplica sancţiunile cele mai severe prevăzute de lege”. Semnat, general Ion Antonescu.”
Cum să judece istoricul acest ordin al generalului?
Îl disculpă pe Antonescu de acuzaţia că el ar fi iniţiat şi ordonat pogromul de la Iaşi? Aparent, îl disculpă. Există însă istorici care cred contrariul. Între aceştia, cel mai convingător încearca să fie Jean Ancel. Cronicarul evreu Matatias Carp, aminteşte de 8.000 de victime. El denunţă serviciile de spionaj şi ale poţitiei române şi germane pentru pregătirea şi organizarea pogromului. Cu deosebire a fost socotită potrivită pentru îndeplinirea acestei sarcini reţeaua de iscoade şi raufacatori ai S.S.I. (al cărui şef era Eugen Cristescu, n.a.). Carp nu-l acuză pe Antonescu de a fi condus, direct şi personal, operaţiunile de la Iaşi. Masacrele, făra indoială, s-au agravat şi datorita ordinelor transmise de cei doi Antoneşti; am văzut că, la 29 iunie, Mihai Antonescu a ordonat evacuarea populatiei evreieşti, în timp ce Ion Antonescu, în noaptea de 28-29 iunie, i-a ordonat telefonic colonelului Lupu ca „toţi evreii comunişti din Iaşi, precum şi cei asupra carora s-au găsit steaguri roşii şi arme să fie executaţi chiar în noaptea aceasta”. Ordine cu consecinţe grave, dar probează aceste ordine faptul că Antonescu a fost organizatorul pogromului?
Istoricul Radu Florian, un supravieţuitor al Holocaustului, denumeşte pogromul de la Iaşi primul semn al „« Morţii anunţate » ce urma să se abată asupra miloanelor de evrei din Europa. Puţinele texte oficiale care s-au păstrat - scrie Radu Florian -, sunt redactate în aşa fel încât « să nu se afle niciodată autoritatea care a ordonat organizarea masacrului, cea care a luat initiaţiva şi l-a pus în mişcare », astfel ca «întreaga răspundere să fie aruncată asupra armatei germane şi a unor elemente legionare, ca şi când ele puteau acţiona autonom sau puteau să aibă legatură directa cu comandamentul german». În ce priveşte problema răspunderii directe a Conducătorului, Radu Florian sublinia că deşi Ion Antonescu a negat, pretinzând că n-a ştiut nimic, există informaţii veridice (care sunt acelea? - n.r.) potrivit carora Eşalonul S.S.I. - care a plecat pe 19 iunie spre Iaşi - s-ar fi intâlnit cu Ion Antonescu la Marele Cartier General al Armatei Romane, aflat în acele zile la Piatra Neamţ.
Să presupunem că şefii Eşalonului s-au întâlnit cu generalul; înseamnă acest lucru că Antonescu dirija din comandamentul său de la Piatra Neamţ macelul de la Iaşi? (Nimic concret, doar presupuneri - n.r.)
Debarasarea cadavrelor din „Trenul morţii” Iaşi-Calaraşi, Nici Radu Ioanid, un prestigios istoric evreu-american al Holocaustului din România, nu-l incrimineaza direct pe generalul Antonescu de organizarea măcelului de la Iaşi. Argumenteazş Ioanid: „Pogromul de la Iaşi a fost o izbucnire antisemită violentă de mari proporţii, dar nu izolată şi nici întâmplătoare, înscriindu-se într-o serie lungă de omoruri în masă înfaptuite de unii români”. În privinţa numărului victimelor, Radu Ioanid subliniază: „Numărul victimelor pogromului de la Iaşi nu a putut fi stabilit cu exactitate; în funcţie de diverse surse, acest număr oscilează între 3.500 si 12.000”. Istoricul german Andreas Hillgruber menţionează 8.000-10.000 de victime, iar în Actul de acuzare al Procesului care a avut loc in România după război, apare cifra de 10.000 de victime.
Istoricul israelian Jean Ancel amplifică numaărul victimelor la 15.000 (8.000 de evrei ucişi la Iasi, şi 7.000 în cele două „Trenuri ale morţii”). Ancel mărturiseste că a ajuns la concluzia că Ion Antonescu a ordonat executarea pogromului de la Iaşi după ce a descoperit ordinul secret si confidenţial al Conducătorului către generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat Major al Armatei. Antonescu i-a ordonat generalului Şteflea „să fie identificaţi, pe regiuni, în Moldova, toţi jidanii, agenţii comunişti sau simpatizanţi. Ministerul de Interne trebuie să ştie, să le interzică circulaţia şi să fie în masură să facă cu ei ceea ce voi ordona, când va fi momentul oportun”. Ancel consideră că „ideea pogromului s-a cristalizat la Marele Stat Major al Armatei Române şi în structura sa secretă, Secţia II-a si în S.S.I. care era subordonat direct lui Antonescu. Aceste organe au colaborat cu Wehrmacht-ul în România şi cu comandamentul Corpului 30 german din Iaşi. În timpul pogromului, autorităţile române au pierdut controlul evenimentelor, iar oraşul Iaşi a devenit o zonă în care soldaţii din ambele armate (române şi germane, n.a.), jandarmii, poliţiştii români şi civilii, organizaţi şi neorganizaţi, au vânat evrei, i-au jefuit şi apoi i-au ucis. Această pierdere temporară a controlului şi frica de reacţia lui Antonescu au determinat diferitele organe ale regimului român sa fabrice scuze pentru ineficienţa lor în finalul orelor de măcel, aruncând vina unii asupra celorlalţi şi, împreună, asupra germanilor”.
Documentul nu dezvăluie nimic mai mult decât s-a ştiut
Unităţile de lichidare naziste Einsatzgruppe D nu se aflau în acele zile la Iaşi şi deci nu ar fi putut participa la pogrom, dar există numeroase mărturii despre soldaţi şi ofiţeri germani mânjiti de sângele evreilor ieşeni. În aceeaşi ordine de idei, cunoscute fiind documentele privind prezenţa masiva a trupelor germane la Iaşi şi în jurul Iaşiului, cuantumul de participare al acestor trupe germane la pogrom reprezintă o altă problema controversată. Ancel demonstrează că toate documentele esenţiale privitoare la pogromul de la Iaşi au fost redactate în cel puţin două versiuni, corectate sau măsluite (rapoartele generalului Emanoel Leoveanu, şeful Siguranţei, prefectului Dumitru Captaru, chestorului de Poliţie Constantin Chirilovici, comandantului militar al Iaşiului Dumitru Carlaont), şi în paralel s-a desfăşurat o campanie de falsificare a documentelor aflate în arhivele Marelui Stat Major. Ancel concluzionează că toate aceste măsluiri au fost făcute cu scopul de a se ascunde ca „pogromul de la Iaşi a fost o crimă natională românească, şi pentru a crea un alibi naţional a fost necesar un efort de proporţii naţionale”. O asemenea învinuire colectivaă, statală, la nivelul întregii naţiuni române, îi irită pe mulţi istorici din România. Aceştia nu neagă „raspunderea românească” şi nici participarea unor responsabili oficiali şi a unor civili români la săvârşirea ororilor, dar consideră că escamotarea participării germane şi mai ales culpabilizarea poporului român, iîn totalitatea sa, nu e un act de probitate istorică. Ancel consideră că „trăind cu iluzia că a reuşit să ascundă adevărul”, România „a încercat să induca în eroare puterile democratice şi opinia publică liberă în privinţa crimelor comise împotriva evreilor din România şi Ucraina. Dar nu a reuşit”. Curios e că în continuarea aceluiaşi paragraf, istoricul scrie: „Dar de fapt, statul român a obţinut un succes total, realizandu-şi intenţia, şi aceasta datorita tăcerii Departamentului de Stat al Statelor Unite şi a preşedintelui american. Adevărul despre pogromul de la Iaşi şi exterminarea din Transnistria n-au ajuns la cunoştinţa opiniei publice din Occident”.
Un puzzle neîncheiat
Am urmărit cu atenţe expozeul lui Jean Ancel, cercetarea sa e impresionantă, sunt însă nevoit să observ că atunci când analizează „ordinul explicit” al generalului Ion Antonescu, ceva nu se potriveşte în puzzle-ul pe care l-a construit cu atâta migalp. Dacp vinovaţia morala şi politicp a lui Ion Antonescu nu e pusp în discuţie, el fiind principalul responsabil pentru crearea climatului de pogrom în România anilor 1941-1944, acuzaţia ca generalul a iniţiat şi a condus personal, în taină, ca un conspirator oarecare, operaţiunile nu este destul de convingătoare. Dacă ar fi dorit cu adevărat să evacueze întreaga populaţie evreiască a Iaşiului, generalul Antonescu ar fi realizat-o fără să aibă vreo zbatere de conştiinţă. Simplu, ar fi semnat un ordin şi ar fi urmărit ca ordinul să se şi execute - în fond oraşul se afla pe linia frontului, justificări militare de tot soiul s-ar fi găsit (şi în faţa cui ar fi trebuit să se justifice?). Pentru a „purifica” oraşul de evrei, Conducătorul Romaniei nu avea de ce să comploteze cu subalterni periferici în ierarhia militară, declanşarea unui pogrom. Un aventurier fanatic ca Horia Sima ar fi putut s-o facă, nu generalul Ion Antonescu.
---------------------------------------------