Revista Art-emis
1941 - Pogromul de la Iaşi - Date şi documente (1) PDF Imprimare Email
Redactia ART-EMIS   
Miercuri, 02 Aprilie 2014 22:45

Pogrom Iaşi, 1941-1Prin amabilitatea distinsului nostru colaborator, neobositul cercetător Mircea Vâlcu-Mehedinţi vă supunem atenţiei un material documentar cu trimitere directă la împrejurările în care a avut loc pogromul de la Iași din iunie 1941. Pentru a înlătura orice comentarii sfertodocte neavizate (s-a întâmplat în cazul publicării în revista ART-EMIS a dialogului din ziua de 23 august 1944 dintre Mareşalul Ion Antonescu şi Regele Mihai, când o serie de veleitari au contestat autenticitatea documentului, deşi sursa verificabilă[1] fusese indicată), şi documentul de faţă poate fi consultat în arhive.[2](Redacţia ART-EMIS)

Unul dintre autorii documentarului este un evreu - Oliver Lustig -, născut în nordul Transilvaniei. Pe când era copil, a fost trimis, împreună cu familia și alţi mulți evrei, de către armata lui Horthy, în lagărul de la Auschwitz. Chiar are tatuat pe braț numărul din lagăr. Am fost coleg cu el, pe când era ziarist la ziarul Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului. Atunci avea gradul de colonel. Era un tip cinstit, corect și bun ziarist. (Mircea Vâlcu-Mehedinți)

1. Îndată după începerea războiului contra U.R.S.S. (22 iunie 1941) orașul Iași, situat la numai 16 km de Prut, a intrat în regimul zonei de front, respectiv cu o stare de încordare specifică războiului nemijlocit. În oraș se aflau concentrate numeroase trupe germane comandamentul Corpului 30 Armată, sub ordinele generalului Hans von Salmuth, Div.198, o formație S.S., o unitate de muncă „Todt”, un batalion de pionieri etc.), altele aflându-se în împrejurimi (armata a XI-a germană). Existau, de asemenea, trupe românești (Divizia 14 infanterie română, comandată de generalul Gh. Stavrescu). În Iași trăia o importantă populație evreiască (din totalul de 105.000 locuitori, 51.200, adică aproximativ 50% erau evrei), ce se bucura de o relativă libertate de mișcare. Această situație a iritat comandamentul german, care a apreciat că securitatea trupelor proprii este periclitată de prezența unei populații evreiești atât de numeroase în apropierea frontului, cunoscute fiind sentimentele ei antifasciste, precum și filosovietismul acesteia („iudeo-bolșevismul”).

Divizia 14 infanterie română trebuia să asigure ordinea internă în zona Iași pe care o deținea, dar de la 21 iunie 1941, în ajunul declanșării războiului, comandantul corpului 30 german a făcut cunoscut că începând de la acea dată, Divizia 14 infanterie română se află sub ordinele sale. Pretextând că orașul Iași se situa în zona operațiilor militare, generalul von Salmuth și-a extins treptat controlul și în afara atribuțiilor de ordine interioară, arogându-și funcții ce reveneau organelor civile și militare românești. Această situație a creat derută în rândul autorităților autohtone și, în zilele următoare, ele au cedat treptat din atribuțiile lor, privind menținerea ordinei interne în favoarea autorităților militare germane, li s-au supus acestora care, într-o serie de cazuri, chiar le-au înlocuit. Pe măsură ce amestecul german devenea tot mai mare, s-a agravat și situația populației evreiești din Iași. Dimpotrivă, repunerea autorităților românești în drepturile legale, prin intervenția lui Ion Antonescu, care a ordonat trimiterea de noi întăriri la Iași, situația s-a ameliorat.

Situația s-a agravat după bombardamentul sovietic din 26 iunie. Acum au fost lansați parașutiști de către armata sovietică, mulți dintre ei fiind evrei din Iași. Totodată, s-a răspândit zvonul - care nu s-a putut dovedi, dar care a fost alimentat de comandamentul german, de elemente legionare locale și din armata română, - că evreii din Iași ar semnaliza avioanelor sovietice. În seara zilei de 26 iunie, autoritățile române au procedat la razii și percheziții la locuințele evreiești, fără să recurgă însă la brutalități și excese, reținând 20 de femei suspecte. Concomitent, hoți și vagabonzi, indivizi fără vreo meserie, sub pretext că ajută autoritățile, s-au dedat la jafuri prin locuințele evreilor. A doua zi, 27 iunie, în Iași s-au săvârșit primele crime împotriva evreilor: un sergent T.R. legionar (Manole - n.n.), ce escorta un grup de cinci evrei la Divizie pentru a fi cercetați, i-a împușcat, motivând că au vrut să fugă de sub escortă.

Evenimentele s-au agravat brusc la 28 iunie, când armata germană a început percheziționarea și maltratarea populației evreiești din cartierul Tătărași, sub pretextul depistării aparatelor de radio-emisie și obiectelor de semnalizare. Germanilor li s-au alăturat soldați izolați, precum și elemente legionare din armata română, derbedei din Iași care au jefuit locuințe evreiești. Autoritățile române, văzând că lucrurile iau amploare, au întreprins unele acțiuni ce s-au dovedit absolut insuficiente pentru calmarea situației. Astfel, militarii români participanți la jafuri au fost arestați și trimiși la Comandamentul Diviziei 14 infanterie, dar împotriva legionarilor civili nu s-a întreprins nimic. Totodată, comandantul Diviziei 14 infanterie română a dat ordin ca soldații să nu mai părăsească unitățile fără ordine de serviciu. În noaptea de 28/29 iunie, în cartierele orașului, nu numai în cele evreiești, au avut loc intense schimburi de focuri. Armata germană a apreciat că s-a tras asupra ei și asupra armatei române, dar în rândul trupelor germane și române nu a fost nici o victimă. Provocatorii n-au putut fi descoperiți și arestați. Este evident că ei au urmărit să stârnească panică în rândul trupelor, să dezorganizeze spatele frontului, să accentueze starea de groază în rândul populației evreiești. În legătură cu făptuitorii atacului (ai diversiunii - n.n.) s-au emis diverse ipoteze: „agenți bolșevici, evrei, și comuniști notorii”, „aviatori sovietici”, „legionari și borfași care urmăreau să producă panică pentru a devasta”. Faptul că focurile au început concomitent în mai multe cartiere i-au determinat pe mulți să aprecieze că acțiunea a fost pregătită din timp și a avut un caracter provocator. Cele petrecute în noatea de 28/29 iunie au fost folosite de trupele germane pentru a începe, a doua zi, masacrul. În acest scop, au fost aduse în oraș noi trupe germane. O nouă provocare la gara Nicolina a fost apoi, folosită pentru a trece la represalii. Au avut loc numeroase arestări și execuții.

Toate documentele arată că trupele germane au avut rolul hotărâtor în pogrom. Lor li s-au adăugat, din proprie inițiativă, soldați români răzleți aflați în oraș, numeroși indivizi organizați în bande, unii dintre ei îmbrăcați în flanele și cămăși verzi. Autoritățile române au încercat să intervină, e adevărat insuficient de energic, dar nu au putut opri asasinatele. Unele au fost dezarmate de trupele germane (personalul circumscripției a V-a Poliție). O serie de ofițeri superiori români (lt.col. C. Chiriacescu, chestorul poliției; col. C. Lupu, comandantul garnizoanei; gen. Gh. Stavrescu, comandantul Diviziei 14 și mulți alții)au reușit să salveze grupuri mai mici sau mai mari de evrei. (subl.n).

La aceste pierderi de vieți omenești trebuie adăugați cei omorâți la Iași (cca 500 după comunicatul oficial), plus încă 50 omorâți la Iași la 30 iunie, când trupele germane au continuat să-și facă de cap, ajutate de soldați români izolați (unii dintre ei legionari), vagabonzi, hoți. În total, cifra victimelor se ridică la 3.233, așa cum s-a stabilit prin cercetările de ani de zile după documentele disponibile. Abia după 1 iulie autoritățile române au reușit să preia controlul asupra orașului Iași și să facă să înceteze fărădelegile, după ce au sosit întăriri ordonate de Ion Antonescu (mai multe batalioane și detașamente militare și de jandarmi).[3] În legătură cu numărul victimelor de la Iași circulă diverse cifre. La procesul intentat în 1946 Mareşalului Ion Antonescu s-a vorbit de 10.000; în rechizitoriul întocmit de Parchetul Curții București s-au citat 10.000 victime; Mattias Carp (autorul celei mai cunoscute cărți despre situația evreilor în România între 1940-1944) crede că au fost cu mult peste 6.000; cercetările lui Yad Vashem (Ierusalim) ridică cifra la 12.000. Ziaristul italian Curzio Malaparte dă cifra de 5.000. În platforma-program a P.C.R. din 6 septembrie 1941, care condamnă ferm pogromul, cifra este de 2.000. La 9 mai 1975, tovarășul Nicolae Ceaușescu a declarat: „Imediat după declanșarea războiului antisovietic, a fost organizat un adevărat pogrom”.[4] .

Lucrarea „Zile însângerate la Iași - 28-30 iunie 1941”, apărută la Editura Politică, condamnă fără echivoc, după cum reiese chiar din titlu, pogromul, ca și întreaga politică fascistă de discriminare rasială despre evenimentele dramatice de la Iași. Autorii - obiectivi cu privire la fapte și responsabilități - prezintă rezultatele cercetărilor de până în 1978 despre evenimentele dramatice de la Iași, pe care le descriu așa cum au fost. Prefața la acceastă carte modestă 9120 pag.) a fost scrisă și publicată în revista „Magazin istoric” de dr. Nicolae Minei, actualmente domiciliat în Israel. Nici față de această prefață, nici față de acest studiu, la vremea respectivă, nu s-au formulat proteste sau obiecțiuni.

3. Autorul romanului „Kaputt”, ziaristul și scriitorul celebru, Curzio Malaparte, este una dintre cele mai controversate figuri ale literaturii italiene din acest secol. Pesonalitate culturală proeminentă a fascismului italian, aflat când în grația, când în disgrația lui Mussolini, Curzio Malaparte a devenit, ulterior (după 1936), din ce în ce mai ostil fascismului, intrând în legătură cu serviciile speciale anglo-americane, participând la lupta de partizani, dobândind un mare prestigiu în rândul scriitorilor de stânga, ajungând în anii 1950 corespondent de presă al ziarelor comuniste la Moscova și Beijing și, la sfârșitul vieții,membru al Partidului Comunist Italian. Romanul său „Kaputt”, publicat imediat după război s-a bucurat de o faimă mondială, fiind în același timp criticat pentru o serie de extravaganțe estetice și exagerări istorice.

Malaparte a sosit în România trimis de Mussolini, în calitate de corespondent de război pentru Frontul de Est și a frecventat mai ales cercurile de presă și literar-diplomatice ale Capitalei, culegându-și materia primă pentru reportajele sale din aceste surse. Unul din autorii acestui documentar (Cristian Popișteanu) a stat de vorbă cu scriitoarea Cella Serghi, care l-a cunoscut personal, cu George Macovescu și Mircea Grigorescu, cu Alexandru Balaci și Aurel Baranga despre șederea sa la București și toți au confirmat aceste aprecieri. Deplasarea sa la Iași, care nu poate fi contestată, s-a făcut însă, se pare, în timpul pogromului, dar nu din prima zi, întrucât, în seara de 27 iunie scriitorul mai era la București, stând o noapte întreagă de vorbă cu scriitoarea Cella Serghi, iar Mircea Grigorescu a spus că Malaparte a plecat la Iași în duminica sângeroasă (29 iunie 1941), și tocmai ca urmare a veștilor auzite în Capitală despre cele ce se întâmplă la Iași. De altfel, și istoricii Karețki și Covaci susțin în lucrarea lor: „ziaristul italian Curzio Malaparte, și el martor ocular al evenimentelor, în lucrarea sa « Kaputt », deși comite multe inexactități, descrie veridic atrocitățile trupelor germane” (subl.n.). Articolul lui Mihai Pelin, „Aproximațiile unui reporter frenetic” apărut în „Almanahul Săptămâna” conține concluziile - absolut personale - la care ajunge autorul în urma unei investigații, pe cont propriu, a unor documente privind activitatea în calitate de corespondent de presă, a lui Malaparte. Autorul nu-și propune nici să analizeze, nici să aprecieze pogromul de la Iași din 29 iunie-3 iulie 1941. Din lectura articolului și a protestului pe care l-a generat din partea rabinului șef Moses Rosen se desprind două aspecte:

a) Pe baza propriei documentări, Mihai Pelin susține că Malaparte n-a fost la Iași în zilele pogromului și, în consecință, n-a putut fi martor ocular al desfășurării lui, din care cauză - afirmă Moses Rosen -, în romanul său „Kaputt” „întâlnim numeroase inadvertențe, erori flagrante și suprasolicitări ale fanteziei care ne determină să ne îndoim de calitatea de martor ocular al pogromului”. Mărturiile existente, inclusiv concluziile cercetărilor Karețki și Covaci atestă că Malaparte realmente a fost prezent la Iași în timpul tragicelor evenimente. Evident, metodele de investigație, concluziile la care ajunge Mihai Pelin pot fi greșite, contestate. Documente și mărturii noi - cum sunt și cele la care se referă rabinul șef, pot ajuta la stabilirea adevărului. Este drumul firesc al cercetării. Eventuale erori și eșecuri în acest efort nu trebuie însă transformate în cap de acuzare împotriva nimănui.

b). Urmărind de-a lungul întregului articol, activitatea lui Malaparte, Mihai Pelin face mai multe referiri la dimensiunile pogromului, la desfășurarea lui, la înfăptuitorii fărădelegillor, la vinovați. El nu diminuează câtuși de puțin gravitatea celor întâmplate; arată că este vorba de „masacrarea unui număr important de evrei la 29 iunie 1941”, precum și de agonia tragică a supravețuitorilor bestialității fasciste”, de fapte petrecute „în zilele tragicelor excese antisemite”. În scrisoarea rabinului şef Moses Rozen i se impută lui Pelin că în privința „Câți evrei au fost omorâți în măcelul de la Iași [...] îi surâde cifra de... cinci sute”. Este evident că autorul are în vedere doar pe cei care au murit în oraș, și nu și pe cei aproape 3.000, care au fost asfixiați în „Trenurile morții” și la care se referă în continuare în mod distinct. Reiese că în privința victimelor, Mihai Pelin este de acord cu rezultatele cercetărilor întreprinse de Kerețki și Covaci care în cartea lor susțin, pe bază de documente, cifra de 2.233. Se știe că în diferite publicații atunci când s-a judecat procesul de la Iași și până în zilele noastre s-au pus în circulație cifre foarte diferite. Dată fiind lipsa de documente, susținerea unei cifre mai mici sau mai mari nu poate fi considerată, în nici un caz, drept tendință de diminuare sau de nesocotire a pogromului de la Iași.

Mihai Pelin precizează just: „...nu e vorba să contestăm responsabilități. Au participat și români la masacru - legionari, ostași cu moralitate alterată de vântul de barbarie, care sufla deasupra întregului continent. Au existat și autorități românești care s-au complăcut în pasivitate și nu și-au exercitat cu decizie prerogativele. (Acest punct de vedere nu este logic. Armata germană era destul de numeroasă la Iași. Ce puteau face polițiștii sau autoritățile civile pentru a împiedeca masacrul sau divizia românească ce fusese trecută sub ordinile Comandamentului German și, deci, potrivit legilor și regulamentelor militare această Mare Unitate trebuia să execute ordinul superiorului. „Ordinul este lege pentru subordonați. Nu se discută ci se execută!” Puteau lupta aceștia împotriva germanilor? Doar eram aliați cu nemții. Cel mult. comandantul diviziei putea să raporteze că faptele comise de germani sunt împotriva tuturor normelor civilizate. Pentru a-i elibera pe evreii închiși în curtea secției de poliție, Ion Antonescu a trebuit să mai aducă trupe românești la Iași, spre a-i intimida pe germani. Numai atunci comandantul armatei germane a cedat. Autorul nu se situează concret, nu trăiește timpurile de atunci. Esențialul este acela că nu Ion Antonescu sau autoritățile românești i-au arestat și masacrat pe evrei, atât în secția de poliție, cât și în „Trenurile morții”, ci armata germană și trupele S.S.(n.n.). Mai devreme sau mai târziu și-au primit toți pedeapsa, unii chiar în săptămânile de după masacru, iar alții după război”. Cu toate acestea, Pelin procedează cu totul lipsit de răspundere, când afirmă că Malaparte nu a fost la Iași și că „au plătit cum nu s-ar fi meritat și oameni nevinovați”, referindu-se concret la generalul Gheorghe Stavrescu, la colonelul Constantin Lupu și la colonelul Dumitru Captaru, care după cum se știe, au fost condamnați, la 26 iunie 1948 la muncă silnică pe viață - primii doi și la temniță grea pe viață - ultimul. Și mai grav este faptul că deși această sentință nu s-a revizuit, autorul declară că „au fost reabilitați public abia în 1978, prin tipărirea cercetărilor întreprinse de Maria Covaci și Aurel Karețki.”

Este evident că punctul de vedere al unui cercetător istoric despre un condamnat nu poate însemna o reabilitare publică atât timp cât sentința judecătorească nu este revizuită.Fără a pune sub semnul întrebării răspunderile celor trei în funcțiile pe care le îndeplineau, se pare că ei - după cum atestă nu puțini martori evrei - au dovedit în repetate rânduri umanism, atitudine de sprijinire și apărare față de evreii prigoniți (subl.n.). De altfel, în legătură cu organizatorii pogromului și cu atitudinea față de pogrom a celor trei condamnați există puncte de vedere diferite, chiar printre evrei. Iată, de pildă, declarația lui Gh. Iosub-Stoica, martor ocular al pogromului, făcută în 1976 la I.S.I.S.P. de pe lângă C.C. al P.C.R., care relevă în repetate rânduri preponderența inițiativei germane în realizarea sălbăticiilor de la Iași (vezi anexa 1). În același sens se exprimă și preotul Iosif Tincoca (vezi anexa 2). Și revista „Cultul Mozaic”, editată de Federația Comunităților evreiești a susținut un punct de vedere asemănător cu cel al istoricilor A.Karețki și Maria Covaci și al lui Mihai Pelin atunci când în grupajul de articole și declarații „Ecouri la articolul «Eroii se află printre noi»”, publicat la 1 iulie 1971, scria:„Acestea și alte fapte atestă pe deplin că și atunci au fost oameni. Dacă, în ce privește întâmplările de la Iași, cel mai elocvent exemplu de omenie este cel al doamnei Agarici. el n-a fost singurul. Se pot cita și alte nume de oameni, cu funcții mai înalte sau mai mărunte sau cu simpla funcție de om, care și-au manifestat dezaprobarea față de orori, nu prin vorbe. Generalii Carlaonț, Stavrescu și Pârvulescu, colonelul Chirilovici, chestorul militar al orașului Iași, personalul comisariatului 2 Nicolina (comisar-șef Suvei, comisar Mircescu, subcomisar Goniță) au încercat și în bună măsură au reușit să amelioreze situația evreilor în acele zile, să limiteze numărul victimelor, să-i salveze pe unii. Se poate scri chiar o istorie pozitivă a tragediei de la Iași ca și a celorlalte tragedii din acele vremuri”. (vezi anexa 3).

Dacă au existat o mulțime de martori care, sub jurământ, la proces, au arătat că acei care au fost inculpați sunt nevinovați, ba mai mult, au și salvat evrei, se pune întrebarea legitimă: de ce au fost condamnați la ani grei de închisoare și nici în prezent nu au fost reabilitați juridic acești oameni? Răspunsul este simplu: dușmănia unor evrei față de poporul care i-a hrănit, le-a acordat azil în țara noastră, unii chiar au făcut averi aici, în România, este fățișă, fără nici un fel de paravan. (Rușine acelei justiții evereiești, care i-a judecat și condamnat! - n.a.). Anexăm, de asemenea, un articol scris de Mircea Grigorescu, despre Curzio Malaparte, apărut în „Cuvântul liber (anexa 4).

5. În ce privește poezia publicată în suplimentul literar-artistic al ziarului „Scânteia Tineretului”, sunt de reținut următoarele: În legătură cu existența unor cadavre evreiești agățate în cârligele de la abator, în timpul rebeliunii din ianuarie 1941, în „Jurnalul de dimineață” din 21 ianuarie 1946 a apărut un artricol semnat de I. N. Vlădescu, fost procuror militar, care declara, ca martor ocular: „trupurile celor uciși la abator au fost atârnate de ceafă în cârligele folosite de parlagii”. Ținând seamă de această împrejurare, cititorul poate face o asociere între imaginea sugerată de autor și faptele bestiale săvârșite. După cum, istoricește privind, versurile în discuție pot trimite și la Vlad Țepeș cu trasul în țeapă și la alți voievozi români care foloseau - ca și toți conducătorii din epocă - metoda spânzuratului celor ce încălcau drepturile domniei sau atentau la libertatea țării. Desigur însă că sub raportul susceptibilității unor evenimente de tristă amintire atât punerea problemei reabilitării celor condamnați în procesul de la Iași de către M ihai Pelin, ca și versurile din poezia lui P. Ivancu prejudiciază propagandei noastre de orice fel de insinuări discriminatorii ca și orice abateri de la politica națională a Partidului Comunist Român.
(ss) Oliver Lustig, Cristian Popișteanu, Ion Calafeteanu
(Va urma)

[2] Fond C.C. al P.C.R. - Secția Propagandă și Agitație - Dosar 97/1986.
[3] După cum se vede, din materialul prezentat, Ion Antonescu a depus tot efortul, și autoritatea de care putea să dispună, în conjunctura dată (limitată totuși), pentru salvarea evreilor. Cu toate acestea a fost acuzat drept criminal de război, de către niște juriști evrei (din „Tribunalul Poporului”) și condamnat la moarte. Datorită faptului că țara noastră este condusă tot de aceeași speță, nici până astăzi, Antonescu nu a fost reabilitat. Ba mai mult, s-a dat o lege (O.U.G. 31/2002) că acei care contestă holocaustul,- aducând chiar documente care să sprijine că poporul român n-a fost niciodată ucigaș, ci, dimpotrivă, a fost și este exagerat de indulgent, primitor și chiar servil față de alogeni - vor fi judecați și condamnați la închisoare - n.n.
[4] Aurel Karețki și dr. Maria Covaci, cercetători științifici „Zile însângerate la Iași - 28-30 iunie 1941”
footer