Revista Art-emis
Transnistria (1) PDF Imprimare Email
Viorel Dolha   
Duminică, 30 Martie 2014 20:25
Transnistria - Viorel Dolha, art-emisTransnistria în sens geografic este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului şi litoralul de 150 km al Mării Negre. [1] Prin români transnistrieni înţelegem însă pe toţi cei de dincolo de Nistru,cuprinzând Podolia şi mergând până la Nipru ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz şi Siberia. Începuturile întinderii marginii estice a românităţii la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre tyrageţi (geţii de la Tyras sau Nistru), deci între supuşii lui Burebista, care la gurile Bugului stăpânea Olbia şi românii ale căror urme se găsesc la tot pasul. Din vremuri foarte vechi a început între români şi ruteni sau ucrainieni un vădit proces de interpenetraţie etnografică şi demografică continuat în decursul veacurilor prin colonizări şi emigrări ale acestor două rase. Stăpânirea cnejilor bolohoveni se afla pe cursul râului Sluci şi pe Bugul superior care sunt şi cei care îi vor preceda pe cazaci.[2] Istoricul ucrainian V. B. Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului „nu a aparţinut nici principilor halicieni nici altor principi ruşi”.[3] Lupta corp la corp cu triburile slave şi turaniene nu va împiedica realizarea statului moldovean în sec. XIV, principatul de la Baia alăturîndu-se altor aşezări româneşti mai vechi, unele răspândite până în Polonia şi Volhinia.[4] Între voievozii bolohovenilor mai cunoscuţi sunt Alexandru din Belţi şi Gleb al lui Ieremia.[5] Încă la debutul mileniului al II-lea, această românitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul XI semnalând prezenţa „blakumenilor” dincolo de Nistru, iar o cronică veche rusească menţionează pe aceiaşi „volohove” în zonă.[6] În Crimeea ne întâmpină la 1287 un Crăciun, la 1280 o „unguroaică Mărioara” de la Caffa, iar în sec. XV „ungurii” Radu, Stanciu, Stoica în aceeaşi colonie[7], elementul românesc cunoscând iată din excesul său de vitalitate şi fenomenul de diasporă. La 25 mai 1455 orăşenii din Cetatea Albă nemulţumiţi de acţiunile piratereşti ale genovezilor din castelul Lerici de la gurile Niprului pun stăpânire pe această fortificaţie şi îi trimit captivi domnitorului Petru Aron pe conducătorii cetăţii.[8] Podolia epocii lui Ştefan cel Mare este socotită de N. Iorga ca aparţinând „de fapt nimănui”, deşi succesiv ţinuse nominal de cnejii tătari, Marele Cnezat al Lituaniei şi Polonia. Pe nesimţite s-a născut o Moldovă „nouă” dincolo de Nistru cu sate din ce în ce mai numeroase. Cetatea Lerici este ocupată de Moldova între 1455-1475.[*]

Cazacii români
 
Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români.[9] Prin denumirea de cazac, tătarii înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui Petru Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei.[10] După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei „Domnişori” - fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc şi-l vor încerca şi alţi români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă
[11], Petre Lungu, Petre Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară, Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al cazacilor în lupta pentru independenţa Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul secolelor al XVI-XVIII-lea, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav), Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov), Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre „dacii transnistrieni” sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă, Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul, Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654[12], iar alţii precum generalul Ciorbă şi coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în servicul Rusiei.[13]

Domnii Moldovei au stăpânit Transnistria
 
După ce în 1574, Ion Vodă Armeanul pomenea de „ţara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”, după ce în 1602 boierii[14] vorbesc de neamurile lor de peste Nistru, Ghe. Duca devine la 1681 „Despot al Moldovei şi Ucrainei”[15] împlinind pe lângă rolul de domnitor al Moldovei şi rostul de hatman[16] şi administrator al Ucrainei, unde în vremea aceasta se vor scrie şi acte redactate în româneşte.[17] Dacă până acum doar hotarul etnic depăşise Nistrul, Duca va duce şi hotarul politic în zona transnistreană având în stăpânire toate teritoriile dintre Carpaţi şi Nipru. După el au mai deţinut conducerea Ucrainei, Ştefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino şi Ene Drăghici, iar cu mari funcţii au fost şi Simeon Paliş şi Sandu Colţea.[18] Consecinţă a stăpânirii lui Duca Vodă (care a ridicat curţi domneşti la Ţicanova pe Nistru şi Nimirov pe Bug) Moldova continuă până la 1765 să administreze şi malul stâng al Nistrului.[19] Importantele centre ale Transnistriei erau Movilăul, Dubăsari, Silibria, Iampol, Jaruga, Raşcov, Vasilcău. În noua oblastie formată de ruşi la Oceakov (la a cărei construcţie Petru Şchiopu participase cu 15.000 salahori şi 3.000 care) au primit în sec. XVIII pământuri boierii: Cantacuzino, Rosetti, Catargiu, Badiul, Sturza, Manuil, Macaresu, Cucu, Boian, Iliescu, Sabău, Cănănău, Crăciun, Pascal, Hagilă, Săcară, Nicoriţă, Ghenadie, Dodon, Zurucilă etc. Cetatea a fost cerută de Mihai Viteazul la 1600 şi apărea încă de pe atunci, ca fiind unul din oraşele Moldovei). Într-un recensământ din 1793, între Nistru şi Bug din 67 de sate, 49 erau exclusiv romăneşti.[20]

Biserica transnistreană subordonată din vechime bisericii române
Ţinutul gravita şi bisericeşte spre Moldova, astfel la 1657 mitropolitul Sucevei hirotoniseşte pe Lazăr Branovici ca episcop la Cernigov. [21] Într-un act dat la Thighina în 1769 se face următoarea precizare privind subordonarea bisericească: „mitropolitul Proilavei (Brăilei), al Tamarovei (Reniului), al Hotinului, al tuturor marginilor Dunării şi al Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului”. [22] În câteva rânduri ţinutul dintre Nistru şi Bug a intrat sub jurisdicţia episcopiei Huşilor. După 1792 (dată la care ruşii ating Nistrul) Transnistria va aparţine bisericeşte de Ecaterinoslav în fruntea căreia însă era românul Gavril Bănulescu-Bodoni, care după anexarea Basarabiei va reuni sub aceeaşi mitropolie Chişinăul, Hotinul şi Oceacovul „fiindcă în ţinutul Oceacovului precum şi în Basarabia locuiesc moldoveni, vlahi, greci, bulgari şi colonişti de diferite neamuri, iar ruşi sunt foarte puţini”. Din 1837 se va înfiinţa eparhia Chersonului şi Tauridei cu reşedinţa la Odesa. [23] Pe malul stâng al Nistrului şi pe alocuri şi în stepa Chersonului până la Bug, erau aşezări în care fiinţau cam 100 de biserici moldoveneşti, iar tot sudul Rusiei până aproape de Kiev era în stadiul de colonizare abia cu două decenii înainte de răpirea Basarabiei.[24] În 1717 domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, atestă printr-un act o dăruire de moşie făcută peste Nistru lui Apostol Leca.[25]
 
Capitala unei ţări poartă numele unui român transnistrean
 
Ruşii vor ajunge în 1772 la Bug, în 1792 la Nistru şi în 1812 la Prut. La fiecare din aceste etape Rusia avea şansa să obţină clauze privind dreptul supuşilor creştini rămaşi sub suzeranitate turcească să se mute între graniţele ei pentru a-i coloniza. Ţarii doreau ca sudul Ucrainei să nu rămână nepopulat. Astfel la 1739 Constantin şi Dumitraşcu Cantemir (urmaşi ai celui ce la 1711 au trecut Nistrul cu 4.000 moldoveni) conduceau voluntarii moldoveni în luptele cu turcii şi încheiau la 5 septembrie o convenţie cu Rusia obţinând recunoaşterea independenţei ţării.[26] La retragerea ruşilor aceştia au luat cu ei pentru colonizări peste 100.000 de suflete.

Ecaterina a II-a ne-ar fi mutat pe toţi la est de Nistru
 
La 1769-1774 la curtea Ecaterinei a II-a se făceau proiecte de „transplantare a populaţiei amânduror Principatelor”, iar la 1792 se raporta că au fost aşezaţi între Nistru şi Bug „două treimi din locuitorii Moldovei” fiind vorba ca acestei „Moldove Noi” să i se dea autonomie şi domn pe A. I. Mavrocordat.[27] Acordând scutiri de serviciu militar şi dări, acoperind cheltuielile de călătorie, asigurând autonomie, biserică românească, magistraţi români, şcoală de limbă populară, tipărire de cărţi în limba română şi chiar pecete cu capul de zimbru, Ecaterina a II-a atrăgând deja români din principate şi Transilvania reuşeşte la 1783 să aşeze chiar dincolo de Bug 2.000 de familii cu 15 biserici româneşti.[28] Se făceau colonizări chiar şi în jurul Kievului, dar şi în sudul Rusiei, aducându-se câte 25-40 de familii pentru o aşezare. Ciobanii din Ardeal s-au aşezat în Crimeea, la Marea de Azov până în Caucaz sau în Donbas. Salariaţi din direcţia oficiului de studii sub conducerea lui A. Golopenţia în cercetările etnografice şi folclorice efectuate dincolo de Bug între 1942-1944 găsesc în oraşul Melitopol de la Marea de Azov, unicul restaurant din localitate cu numele de Bucureşti. Bătrânii spuneau că fiecare familie primise 50 ha, două perechi de boi, scutiri pe 50 de ani, şi că sosiseră din sudul Basarabiei. [29]

Cu gust pentru numele antice, Ecaterina a II-a va construi puternice fortăreţe pe malul stâng al Nistrului: Tiraspol în faţa Tighinei şi Ovidiopol în faţa Cetăţii Albe.
[30] Marea majoritate a transnistrienilor fiind români, aceeaşi Erhani, Soltani, Buşilă, Codreanu, Munteanu, Braşoveanu, Ardeleanu, Eşanu vor fi mâna de lucru la ridicarea Odesei, dar şi printre fruntaşii locali. Bănulescu e cel care sfinţeşte temelia oraşului Odesa şi contribuie la planul de organizare al oraşului, iar Manole e menţionat ca arhitect pe lângă guvernator. Pe firmele Odesei apăreau ciobotarul Ştirbei, croitorul Sturza, restaurantul Catargi, iar suburbia „Moldovanca” populată cu români va deveni un oraş întreg cu peste 40.000 de locuitori.[31]

Românii pun bazele culturii ruse

În 1796 la Dubăsari ori Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba română (versuri originale şi traduceri de I.Cantacuzino).
[32] În 1799 rusul Pavel Sumarcov notează că în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăieşti majoritatea locuitorilor sunt moldoveni.[33] Cultura românească a influenţat şi cultura ucrainienilor şi ruşilor prin românii ce şi-au găsit rosturi în Rusia. Petru Movilă a devenit mitropolit al Kievului şi întemeietorul Academiei ruseşti. Călugărul român Paul Berândă este întemeietorul lexicografiei ruseşti. Milescu Spătaru pe lângă activitatea diplomatică şi ştiinţifică a fost învăţătorul lui Petru cel Mare. Dimitrie Cantemir a depus o rodnică activitate ştiinţifică fiind şi consilier intim al împăratului. Herăscu (Hirăstov) a fost literat şi întâi curator al universităţii din Moscova.[34] Dosoftei va ajunge episcop al Azovului, Antonie (trecut peste Nistru împreună cu cei peste 100.000 moldoveni la 1739) a devenit mitropolit de Cernigov şi Bielgorod. Mihail Strilbiţchi din Moldova îşi va muta tipografia la Dubăsari apoi la Movilău. Ioan Silviu Nistor în „Istoria românilor din Transnistria” mai aminteşte de un român Turcu ca autor al codului penal rusesc, de Mihail Voloşaninov ca organizator al Ministerului de externe rus şi Grigore Voloşeninov (Românul) de asemenea diplomat al Rusiei.[35] Literatura rusă recunoaşte că poezia rusească modernă începe cu Antioh Cantemir. Prin Dimitrie Cantemir, prin Spătaru Milescu (care în China la popasuri dă comandă cazacilor să îi cânte „Dunăre,Dunăre”), prin Leon Donici şi alţii capătă nişte mari oameni de cultură.[36]


În 1737 se năştea în Rusia, Nic Bantânş Camenschi urmaş de boier moldovean ce va deveni membru de onoare al Academiei ruse şi universităţii.
[37] Mihai Frunză geniu militar al Armatei Roşii, mort în 1925 la 40 de ani, este cel al cărui nume l-a purtat capitala R.S.S. Kirghiză (Frunze) şi Academia militară a U.R.S.S. Acesta se născuse în Turkestan, urmare a unor colonizări ale basarabenilor şi transnistrienilor în 1878 în regiune. [38] În 1854 se stingea la Odessa Al. Sturza, filozof al religiilor. N. Donici a întemeiat în 1908 la Dubăsarii Vechi, Observatorul de astronomie fizică. [39] Guvernul rus refuză oferta lui Mihail Stroescu (fratele filantropului V. Stroescu) de a finanţa deschiderea unei catedre de limba română la Universitatea din Odesa. Academicianul sovietic L. S. Berg, afirma: „Moldovenii ce locuiesc în Moldova, Basarabia şi până în guberniile învecinate, Podolia, Herson, iar într-un număr mai mic în gubernia Ecaterinoslav sunt români”, iar Take Ionescu privitor la Rusia „este duşmanul nostru natural”.[40]

Toponimia confirmă românitatea Transnistriei
 
Iată în continuare o serie de nume ale localităţilor de dincolo de Nistru: Singuri, Voloşovca, Cioban, Beseni, Voloşschie, Caracinţi-Valahi, Cotiujani, Uşiţa, Voloşcovţa, Bârliadca (lângă izvoarele Bugului); Glodoasa, Troianca, Mamaica, Adăbaşi, Alexandria, Perepeliţino, Şantuia, Malai (pe lângă Kirovograd); Buric, Fundescleevca, Vărsaţi, Curecni (între Cigirin şi Novomirgorod); Băbanca, Burta, Tecucica (lângă Novoarhanghelsk); Răzmeriţa, Şelari, Moldovca, Moldovscaia, Odaia, Moldovanca (lângă Olviopol); Arcaşi, Cantacuzinca, Moldovca Braşoveanovca, Pădureţ, Urâta, Şerbani, Arnautovca (lângă Voznerensk); Baraboi, Grădiniţa, Dobrojeni, Grosulovo, Moldovanca (lângă Odessa); Coşuri, Guşa, Şura-Bondureni, Buda, Soroca, Chişleac, Bursuci, Odaeva, Şura (lângă Gaisân) etc.

Th. Burada înfăţişează din gubernia Cherson în 1893 următoarele sate moldoveneşti: Iasca, Grădiniţa, Sevărtaica, Belcauca (spre Ovideopol), Mălăieşti, Floarea, Tei, Coşarca, Buturul, Perperiţa, Goiana, Siclia, Corotna, Cioburceni, Speia, Caragaciu, Taşlâc, Doroţcaia, Voznisevsca (pe Bug), Moldovca şi Cantacuzinovca. Acelaşi aromân Burada în 1906 găseşte în Podolia satele româneşti: Lescovăţ, Ruda, Ivaneţ, Rogozna, Studeniţa, Uşiţa, Lipciani, Serebia, Buşa, Coşniţa, Gruşca, Ocniţa, Camenca, Lăpuşna, Sărăţei, Râbniţa, Botuşani, Pietrosul, Slobozia, Domniţa, Balta, Moşneagul, Senina, Bursucul.
[41] Tot atunci potrivit cifrelor oficiale existau în Cherson şi Podolia 532.416, în Ecaterinoslav 11.813, iar în Taurida (Crimeea) 4.015 români. Aprecierile asupra cifrelor reale merg până la 1.200.000. Încă de la mijlocul secolului XIV se găseau în Transnistria peste 400 de sate curat româneşti.[42]

Alexis Nour (care a identificat în Transnistria o localitate „Nouroaia”) numeşte ca ultime sate ale zonei compact româneşti spre răsărit Glodoşi - cam la aceeaşi paralelă cu Cernăuţiul şi Şerbani -la o paralelă cu Iaşul însă la 200-250 km de la Nistru.
[43] Acesta a găsit în Kiev un liceu care purta numele celui care îl întreţinea prin donaţii uriaşe „Pavel Gălăgan”. La fel de vestiţi erau cei din familiile Funduclea (numele îl purta şi o stradă în Kiev), Cordunean, Frunzetti, Macarescu, Bontaş, Gredescu etc. [44).

Dintre numele de ape din Transnistria amintim Tiligul, Ingul, Inguleţul, Baraboi, Volosica, Balacliica, Berezan, Cuciurean, Tigheci, Putred, Soroca, Ocniţa, Dârla, Udici, Sahaidac (veche denumire pentru desagă), Moldovca, Buşa, Tătrani, Humor, Merla, Uşiţa etc.
[45]


În 1918 Transnistria cânta „Deşteaptă-te române”
 
Între 1909 şi 1913 ieromanahul Inochentie a condus în Transnistria, la Balta o „mişcare” pentru reintroducerea limbii române în biserică. Zeci de mii de moldoveni veneau în pelerinaj la Balta unde li se vorbea şi li se împărţeau gazete în limba lor. Apărat de ţărani (60 vor cădea ucişi), Inochentie este ridicat de cazaci şi închis. Autorităţile vor permite însă folosirea limbii române în biserici.[46]
Pe vremea când ni se oferea Odesa
În 1914 Austria promitea României „toată Basarabia cu Odesa” promisiune ce o va reînnoi.[47] Prezenţa voluntarilor ardeleni şi bucovineni în Ucraina a avut un rol benefic în redeşteptarea conştiinţei naţionale la românii din Imperiul Ţarist. Ofiţerii români vor desfăşura o vie activitate culturală atrăgând de partea lor studenţii din Kiev. La Odesa se aflau 40.000 de ostaşi şi ofiţeri români din armata rusă, care vor avea şi ei o puternică înrâurire asupra studenţilor din Odesa şi împreună vor organiza un congres la 23 martie 1917. În 18 aprilie la Odesa a avut loc o manifestare a soldaţilor români la care au luat parte 12.000 de ostaşi şi studenţi basarabeni şi transnistrieni. La 9 aprilie ziarul „Cuvânt moldovenesc” publicase programul P.N.M. care cuprindea printre altele şi drepturi naţionale pentru românii de dincolo de Nistru, iar în 14 aprilie se înfiinţase „Asociaţia învăţătorilor moldoveni din Basarabia şi de dincolo de Nistru”.[48] Congresul învăţătorilor români din Rusia, ţinut la Odesa, a cerut pentru transnistrieni serviciu divin, şcoli, inspectorat şcolar, episcopie la Dubăsari, seminar la Odesa, toate în limba română.

„Pe noi cui ne lăsaţi?...”
 
În şedinţa Radei ucrainene deputatul Ion Dumitraşcu (transnistrean) va protesta împotriva pretenţiilor Ucrainei asupra Basarabiei.[49] Acelaşi împreună cu Ion Precul şi Valeriu Cicate vor conduce „Deşteptarea - societate naţională a românilor din Ucraina” înfiinţată la Kiev la 26 noiembrie 1917”. Congresul ostăşesc moldovenesc de la începutul lui noiembrie 1917 din Chişinău a avut pe ordinea de zi la punctul 8 „Moldovenii de peste Nistru” şi a hotărât ca în Sfatul Ţării, românii de peste Nistru să deţină 10 mandate.[50] S-a mai cerut Ucrainei să recunoască românilor de peste Nistru, din Caucaz, din Siberia aceleaşi drepturi pe care Basarabia le recunoaşte minorităţilor etnice. Chişinăul mai cerea administraţiilor transnistriene să notifice numărul copiilor români de vârstă şcolară.[51] La acest congres ţăranul transnistrean Toma Jalbă a întrebat „şi cu noi care trăim pe celălalt mal al Nistrului, cum rămâne fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?”.[52]

La 17 decembrie s-a organizat un congres al românilor transnistrieni la Tiraspol precedat fiind de adunări pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi Grigoriopol în 21 noiembrie hotărându-se ca fiecare sat să trimită doi delegaţi. Ţinut sub semnul tricolorului, congresul a votat pentru crearea de şcoli naţionale cu predare în limba română şi alfabet latin, introducerea limbii române în biserici, justiţia în limba băştinaşilor, medici români la sate, moldovenii să facă armată în oastea naţională şi alegerea a opt reprezentanţi în Rada ucraineană. S-a mai hotărât tipărirea de gazete, împărţirea moşiilor la ţărani şi să se facă tot posibilul ca Transnistria să fie alipită Basarabiei. Şi cum nu ştiau dacă Basarabia va lupta pentru această alipire, sublocotenentul transnistrean Bulat atenţiona „dacă vom lăsa Ucraina să taie o ramură azi, alta mâine, din copacul nostru va rămâne buturuga”.
[53] Trimisul Radei ucrainene a urat în încheiere „Slavă Moldovei slobode”. Comitetul Naţional Român ales a deschis 52 şcoli româneşti, Rada ucraineană a aprobat manualele româneşti tipărite la Chişinău cu litere latine, Consiliul Zemstvei din Tiraspol a început să introducă şi în administratie şi în justiţie cunoscători ai limbii române. Timotei Pleşca şi Toma Jalbă au organizat batalionul românesc, ostaşii primind echipament, armament, cazarmă. Cadrele didactice nu au fost silite să urmeze cercurile de vară în limba ucraineană, ci 30 dintre ele au urmat cursuri la Chişinău. În satul Lunca s-a jucat chiar „Piatra din casă” de V. Alecsandri. Până ce teroarea bolşevică va pătrunde peste tot, pe alocuri, în şcoli şi în 1919 se mai cânta „Deşteaptă-te române”.

În 9 ianuarie 1918 Ion Precul, moldovean din stânga Nistrului în calitate de deputat în Rada ucraineană ia cuvântul şi cere drepturi egale pentru compatrioţii lui.
[54] Se preconiza un congres general al românilor din Ucraina în iunie 1918, dar abia în decembrie 1919 la o Adunare naţională au cerut organizarea lor într-un stat naţional. La 21 martie 1919, în urmărirea bandelor bolşevice, românii trec Nistrul şi ocupă pentru scurt timp Tiraspolul şi Razdelnaia.

La Conferinţa de pace de la Paris, România nu a reclamat Transnistria şi rămân de domeniul istoriei motivele pentru care dezrobirea fraţilor transnistrieni nu s-a înfăptuit atunci, fiind siliţi să înfrunte încă o epocă de suferinţe, după spusele lui Dominte Timonu (născut în Măhala lângă Dubăsari, membru mai apoi al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor din România) perioada a fost „mai grea şi mai cumplită”.
[55] Într-o cuvântare ţinută la Varşovia în noiembrie 1920, Take Ionescu spunea că „600.000 de români trăiesc dincolo de frontiera estică”.[56] În aprilie 1920 încep mari revolte ţărăneşti, răsculaţii conduşi de Tutunică ocupă Balta, răscoala întinzându-se în raioanele Codâma şi Ananev (raion despre care „Marea enciclopedie rusă” spunea că „moldovenii sunt locuitorii autohtoni ai raionului”). În 1922 sub conducerea lui Chirsula revolta a reizbucnit. După înăbuşirea în sânge a acestora s-au făcut deportări în masă.[57]
- Va urma -   
Grafica - Ion Măldărescu
--------------------------------------------------------------
[1]. A. Nour, Basarabia nr.1/1992 pag. 82.
[2]. G. Brătianu, „Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti”, Bucureşti 1980, pag. 170.
[3]. A. Boldur, Teritoriul Moldovei faţă de principatele..., „Patrimoniu” nr.4 1991, pag. 14.
[4]. S. Mehedinţi, Fruntaria României spre răsărit, „Neamul Românesc”, Chişinău nr. 1/1991, pag. 6.
[5]. I.S. Nistor, „Istoria românilor din Transnistria”, Bucureşti 1995, pag. 13.
[6]. E. Lozovan, Românii orientali de la Nistru la Vladivostok, „Neamul Românesc, pag. 31, nr. 1/1991.
[7]. Ghe. Brătianu, op.cit. , pag. 170.
[8].*** Istoria României în date, pag. 9
[9]. I. Nistor, „Basarabia” nr.10/1990, pag. 159.
[10]. N. Iorga, „Istoria românilor pentru poporul românesc”, Chişinău 1992, pag. 103.
[11]. A. Boldur, „Istoria Basarabiei”, Bucureşti 1992, pag. 177.
[12]. D. Pocitarencu, Cetatea Thighina, „Patrimoniu” nr.2/1991, pag. 22, Chişinău.
[13]. I. S. Nistor op. cit., pag. 16.
[14]. E. Şt. Holban, Figuri basarabene, „Basarabia” nr.3/1992, pag. 89.
[15]. A. Crihan, Basarabia nr. 10/1991, pag. 69.
[16]. XXX „Istoria României în date”, Chişinău 1992, pag. 138.
[17]. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti 1981, pag. 276.
[18]. I. S. Nistor, op. cit. , pag. 19.
[19]. N. Iorga, Românii de peste Nistru, „Basarabia”, nr. 11/1992, pag. 87.
[20]. E. Lozovan, Românii orientali..., „Neamul Românesc”, nr.1/1991, pag. 32.
[21]. I.S. Nistor, op. cit., pag. 23.
[22]. E. Şt. Holban, Figuri basarabene, „Basarabia”, nr.1/1992.
[23]. I. S. Nistor, op. cit., pag 26.
[24]. Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia, Chişinău 1992, pag. 23.
[25]. E. Şt. Holban, Prin veacurile învolburate..., „Basarabia”, nr.1/1992.
[26]. M. Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Bucureşti 1993, pag. 35.
[27]. N. Iorga, Românii de peste Nistru, „Basarabia”, nr.11/1992, pag. 89.
[28]. I. S. Nistor, op. cit, pag. 27.
[29]. A. Raţiu, Avertismentul, „Neamul Românesc”, nr. 1/1991, pag. 29.
[30]. D. A. Lăzărescu, „Imaginea României prin călători”, Bucureşti 1986, vol. II, pag. 102.
[31]. A. Nour, op. cit., pag. 82.
[32]. XXX Istoria României în date, pag. 156.
[33]. N. Iorga, „Istoria românilor prin călători”, Bucureşti 1981, pag. 445.
[34]. Şt. Ciobanu, op. cit., pag. 250.
[35]. I. S. Nistor, op. cit., pag. 32.
[36]. Al. Matcovski, „Basarabia”, nr.5/1990, pag. 143.
[37]. Ibidem, nr.11/1991, pag. 157.
[38]. I. S. Nistor, op. cit. pag. 109.
[39]. Şt. Holban, Prin veacurile învolburate…în „Basarabia”nr.5/1992
[40]. F. Bichir, „Baricada”,nr.178,pag.6
[41]. N. Iorga, Românii de peste Nistru, în „Basarabia” nr.11/1992,pag 92
[42]. I. S. Nistor, op. cit., pag. 35
[43]. A. Nour, în „Basarabia” nr. 1/1991, pag. 82
[44]. Ibidem, pag. 85
[45]. I. S. Nistor, op. cit., pag. 35
[46]. Ibidem, pag. 39
[47]. A. Boldur, op. cit.., pag. 512
[48]. E. Şt. Holban, Figuri basarabene, în Basarabia, nr.3/1992, pag. 89
[49]. Ibidem, pag. 91
[50]. C. Botoran, M. Retegan, 1918 - Făurirea României Mari, Buc. 1993, pag. 48
[51]. I. S. Nistor, op. cit., pag. 49
[52]. A. Chiriac, Mic dicţionar al membrilor Sfatului Ţării, Patrimoniu nr.4/1991, pag. 77
[53]. Şt. Bulat, Şedinţele Sfatului Ţării, Patrimoniu, nr.2/1991,pag. 140
[54]. E. Şt. Holban, Figuri basarabene, Basarabia nr.12/1991, pag. 97
[55]. D. Timonu, în Basarabia nr. 12/1992, pag. 198
[56]. XXX 1918, vol.VI, Buc. 1986, pag. 466
[57]. I. S. Nistor, op. cit., pag. 60
footer