Revista Art-emis
Regatul Daco-Românilor (1) PDF Imprimare Email
Cercetător dr. Gabriel Ungureanu   
Duminică, 30 Martie 2014 19:48

Dac  1, art-emisDefiniţie incompletă şi limitată

Poporul dacoromân este o ființă socială, distinctă între naţiuni, larg cuprinzătoare a cele ce sunt şi care, fiind natural omniprezent în istoria inteligentă a lumii, participă direct la evoluţia necesară. Având o statură filosofică universală, pozitivă şi echilibrată, se dovedeşte a fi perfect adaptat cerinţelor pragmatice ale vieţii moderne însă este şi dotat cu geniul inteligenţei sclipitoare pentru viitor. Efectele şi valoarea acestui popor în istoria umanităţii se pot proba şi prin aportul consistent de răspunsuri geniale ale fiilor săi date la testele Marelui Creator ce îşi cercetează câteodată Creaţia în Planul uman. Are ca antecesori pe Marii Pelasgi ai începuturilor și ulterior pe Nobilii Traco-Daco-Geți ai antichității. Ne cutremură sufletele cu respectul începuturilor, marele nostru savant Nicolae Densuşianu (1846 – 1911), atunci când traduce cu precizie din elină afirmaţia lui Eschil (525-456 î.e.n) pe care acesta o citise la rândul său din limba pelasgă: „Eu sunt Pelasg, fiul lui Palaechton, născut din Terra (Gaea), domnul acestei ţări, şi, după mine, regele său, s-a numit, cu drept cuvânt, Gintea Pelasgilor, ce stăpâneşte acest pământ.”. „Pelasgii, scrie la rândul său şi anticul Dionysiu din Halicarnas, şi-au primit numele de la Pelasg, fiul Niobei” (Adrian Botez, A.S.). Cel mai mare filosof antic al umanităţii Platon în lucrarea Timaios ne explică cine era zeiţa Niobe. Ea este Mama Neamului Omenesc şi Zeiţă Primordială fiind prima iubită şi soţie a lui Zeus stăpânul zeilor. Aceste lucruri fiind spuse şi repetate de antici în texte istorice şi filosofice, literare, în tragedii, poezii etc. (Homer, Eschil, Sofocle, Bachilide, Pindar, Sappho, Calimah, Ovidiu) se observă şi din Cosmos că avem o descendenţă hierogamică la fel de nobilă cu a grecilor sau latinilor (aviz cortorarilor asiatici cu gloaba de dârlog şi cu tăgârţa în spate care ne contestă identitatea).

Sinteza produsă de cucerirea romană a Daciei (106-270 e.n) este ultimul act al identității noastre istorice întru adevăr, definitiv şi cu voia Marelui Creator pentru totdeauna. În secolele V , VI, e.n. apare și limba protoromână ca element central al etnogenezei dacoromâne ce punctează încheierea acestui proces identitar traversând secolele ca o dovadă de netăgăduit pentru eternitate a ce suntem şi mai ales cine suntem. În legătură cu această devenire putem să aducem dovezile pe care ni le prezintă doi mari istorici ai acelui timp: Theofilact din Simocatta (570-640) descrie întâmplarea care evidenţiază apariţia limbii protoromâne în lucrarea ,,Istoriile”. Astfel aflăm că în timpul unui marș de noapte al armatei bizantine condusă de Comentiolus, unul dintre soldați a observat cum stătea să cadă un sac cu provizii aflat pe un catâr. Vrând să-și atenționeze camaradul, a strigat „în limba băștinașă”: torna, torna! (adică să întoarcă sacul pe catâr). Peste încă două secole şi Teofan Spovednicul (752-817) în „Cronographia” sa povesteşte aceaşi întâmplare.Anume că, soldatul văzuse povara catârului căzând și rostește „în limba părintească” torna, torna, fratre! (adică fratele să se întoarcă după sacul căzut). Limba română deja apăruse şi bucura cu armonia ei sufletele trăitorilor dacoromâni.

Acest grai omenesc cu descendență și ascendenţă ancestrală, este plin de iubire pentru oameni, natură și pentru Slava lui Dumnezeu (Dominus Deus-Zeul Stăpânitor, lb. lat.); iniţial limba română se originează din limba latină iar mai apoi coboară din aşa zisa latina vulgaris care de fapt, era latina vorbită de ţăranii de pe tot cuprinsul Daciei Latine.

Aşa cum spune poetul:„Limba noastra-i limbă sfîntă, Limba vechilor cazanii, Care-o plâng și care-o cântă, Pe la vatra lor, țăranii”. Câteva cuvinte dacice, exemple luate la întâmplare vin să arate că vorbirea dacilor nu a dispărut nici astăzi: viscol, zăr, zimbru, brusture, vatră, urdă, ţarină, ţarc, ţap, strungă, strugure, pârâu, prunc, pânză, murg, moş, mugure, măceş, gorun, genune, doină, custură, copil, copac, ciocârlie, brad, balaur, baligă, aprig, Abrud, etc.etc.etc. Vi se par plăcute? Vi se par cunoscute? Sunt ale noastre! 100% şi le purtăm în inimă şi minte pe mai departe, pentru totdeauna! Cum credeaţi că o să abandonăm limba noastră sfântă înfiinţată aici în urmă cu 30 de secole! (Sunt unii cetăţeni români cărora această limbă nu le face plăcere astăzi, nu-i nimic, să schimbe cu telecomanda pe cea care le face placere!!!, dar credem că aceşti oameni au un conflict psihologic interior care îi va duce în final la balamuc).

Poporul român are caracteristica nativă a unui comportament de blândețe și empatie față de celălalt, de iubire de oameni şi înţelepciune, de muncă, creaţie și construcție şi nu în ultimul rând de respect pentru celelalte neamuri. Este un popor natural autorganizat, armonizat între vecini şi de cuvânt.

Ca organizare politică și religioasă se distinge în istoria lumii dintotdeauna prin Credința Sa în Dumnezeu și Rege (Nihil Sine Deo), mărturisită dar și demonstrată de mii de ani în continuu, prin fapte eroice. Adică așa cum ar spune Hermes Trismegistul (Cel de Trei ori Mare): ,,Ce este sus, este și jos”. Deci concluzia care se desprinde este că urmăm credinţele pe care le-am avut acolo sus, de unde venim. Din dorinţa de a lupta pentru emanciparea naţională Miron Costin afirmase: „De la Râm ne tragem!” adică dorea să afirme că la Roma este originea noastră. Cu privire la această chestiune şi B. P. Haşdeu şi N. Iorga au sesizat eroarea patriotică a acestuia, preluată mai apoi şi de Şcoala Ardeleană şi au tras semnalul de alarmă: „Nu distrugeţi istoria acestui popor” spuneau ei. Esenţa poporului nostru este aici. (Arcul Carpato-Danubiano-Pontic - n.a). Putem spune astăzi că ne tragem şi de la „Râm” tot aşa cum prin părinţii latini (Virgiliu , Enea, Eneida ) curge în vinele noastre şi sângele strămoşilor troieni. (Dar puţin, tare puţin, procente mici şi doar la unii - n.a.). Totuşi Noi, Daco/Românii suntem originari de aici din Spaţiul Pelasg: Carpato-Danubiano-Pontic, esenţa noastră sufletească vitală, autentică, este aici în Hiperborea. O altă mică problemă apare cu faptul dovedit ştiinţific, că romanii nu au cucerit şi administrat nici douăzeci la sută din teritoriul Daciei. Nici nu aveau cum să facă asta vreodată. Mica lor aventură militară s-a sfârşit în 271 e.n. când după ce au furat aurul de la Alburnus Maior adică Roşia Montană şi sarea de la Potaisa (Turda), precum şi alte metale şi minerale au declanşat ce a ce s-a numit retragerea Aureliană. Ce convenabil, acum puteau să abandoneze această ţară, îşi făcuseră plinul. Jefuiseră totul până la ultimul gram de aur sau argint. Nu mai merita să lupte pentru Dacia şi cetăţenii ei. Cortorarii migratori nu aveau decât să vină, nu vor mai găsi nimic. Exceptând praful de pe tolbă. „Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane, nu mai puţin de 500 tone de aur şi 950 tone de argint au părăsit Dacia pentru a consolida economic Imperiul Roman”. (a se citi că romanii au luat-o la sănătoasa cu tot cu administraţia lor de frica cortorarilor care se apropiau).Şi scrie despre apariţia distişilor vizitatori marele nostru boier Vasile Alecsandri în poezia Sentinela Română: „Iată oardele avane,/ Iată limbile duşmane/ De gepizi şi de bulgari,/ De lombarzi şi de avari!/ Vin şi hunii, vin şi goţii,/ Vin potop, potop cu toţii/ Pe cai iuţi ca rândunele,/ Fără frâie, fără şele,/  Cai sirepi ce fug ca vântul/ De cutremură pământul!/ Mulţi sunt ca nisipul mării,/ Mulţi ca ghearele mustrării/ Într-un suflet păcătos,/ Într-un cuget sângeros!”. (Dacii liberi au rămas, demni fără frică în faţa puhoaielor de cortorari care sărau carnea pe spinarea calului sub şaua de lemn şi se fugăreau unii pe alţii prin toate ţările „Ieuropei”. Când se se mai opreau din plimbare cortorarii crestau caii la crupă şi le sugeau sângele. Un mod grozav de eficient de a-şi pregăti masa, plescăiau din limbă şi se aplecau la burta calului să-i bea sângele aşa de nobili ce erau).

Suntem europeni get beget de la începuturi sau mai bine spus hiperboreeni cu toată fiinţa noastră, aici ne-au născut mamele noastre încă de la începuturi, aici rămânem şi de aici vom continua Existenţa dulce sau amară pentru eternitate. Nu trebuie să demonstrăm nimic nimănui, pentru simplul motiv că noi am început totul Aici în arcul Munților Albaștri (Carpații, locul tribului Carp n.a) veniţi din pământul mamei Geea şi tot noi suntem cei care venim de sus din Fiinţa de Lumină (aviz cortorarilor asiatici cu gloaba de dârlog şi tăgârţa în spate, care se rugau la lemne cioplite, la boscheţi şi la frunze şi se aruncau la pământ plângând când tuna sau fulgera). Adică noi dacoromânii avem o ascendenţă hierogamică. Ne-am născut din contopirea cerului cu pământul.

Fragmente din începuturi

A fost odată o țară care se numea Dacia. Aceasta era așezată pe atunci ca şi acum între fluviul Dunării (Danubius- zeul fluviu, cum îl numeau strămoșii latini sau Istru cum îi spuneau mai spuneau grecii) și o mare întindere de apă sărată numită Mare Schythicum sau Pontus Euxinus pe latineşte. Denumirea de Marea cea Mare (Megali thalassa, greceşte.) cum a fost prezentată mai târziu de către bizantini, şi-a preschimbat numele mai apoi în Marea Neagră (Karadeniz,turceşte.) pentru că tare se mai întuneca atunci când furtunile din răsărit îi atingeau luciul apei. Se mai găsea așezată această țară și între râurile de hotar, Tisa la nord (Tissus, Tisia, Pathissus lat. după Plinius cel Bătrân), şi bătânul Nistru la est (Tiras lat.). Acest teritoriu vast are în jurul munţilor, dealuri şi câmpii cu holde mănoase întinse cât se vede cu ochii în zare, de la apus la răsărit și înapoi până spre munții cei albaștri. Acești munți erau vegheați de vârful Omu (Kogaionon) care era Muntele Sacru al Daciei (şi totodată Olimpul preelenicde care vorbesc Hesiod şi Homer). Toponimia acestui loc se pare că vine până la noi din vremuri străvechi. Se pare că noi pelasgo-traco-dacogeţii am exportat şi în sanscrită o seamă de cuvinte (ex.lb. sanscrită, mantras: Om mani padme hum). Pădurile seculare formau o linie naturală de apărare de lungul râurilor de hotar şi nu era chiar o placere să te surprindă noaptea prin acele locuri pline de animale sălbatice, fără o invitaţie clară şi oficială din partea proprietarilor acestei ţări.

Primii locuitori ai acestor locuri binecuvântate de Cel de Sus se numeau daci. După cum ne spune Herodot supranumit şi părintele istoriei aceştia ,,erau cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” fiind totodată şi „neamul cel mai numeros după inzi”. Ei trăiau alături de geţi (get înseamnă vechi, bătrân), şi de alte 30 de triburi întinse pe tot cuprinsul țării cu care se înfrăţeau în bună pace şi împreună făceau parte din acelaşi mare neam al tracilor. După o altă definiţie mai recentă şi controversată ei, dacii erau: „Daci m. pl. popor de origină tracă, așezat mai ales în Oltenia, Transilvania și Banat. Dacii erau bărboși și necurați, dar viteji și răsboinici. După lupte înverșunate, ei adoptară limba și cultura romană și, astfel altoiți deteră naștere unui neam nou, poporului român.[1]

Dacii nu erau deloc necuraţi şi bărboşi aşa cum arată acest lingvist. Îmbrăcămintea dacilor era din lână moale şi albă, din in sau cânepă. În mare se asemăna cu portul tradiţional actual din Banat, Maramureş, Oaş, Zona Sibiului, Parâng, Retezat, Oltenia, Bucovina etc. care precede portul tradiţional (originar) dacic. Paleta cromatică a hainelor era la aceea vreme destul de estompată, sobră şi exprima într-un fel seriozitate şi asprime în cazul bărbaţilor, astfel culorile erau: alb, negru, maro, ocru, rosu, arată o litografie originală realizată de Friedrich Hottenroth în anul 1883 după izvoare istorice autentice şi de încredere. Uzual aveau cămaşă şi iţari, brâu şi căciulă iar în picioare purtau opinci. Iarna aveau îmbrăcăminte groasă croită din piei de oaie ori vită sau din animale sălbatice: urs,vulpe, lup, zimbru, etc. Iarna purtau de asemenea nelipsita sarică de oaie aşa chiar cum au şi astăzi (şi o poartă cu plăcere) toţi ciobanii dacoromâni de la munte. Firesc, că la război puteau fi şi prăfuiţi şi asudaţi de atâta călărit, bătălii, manevre sau istoviţi de muncile războiului. Într-o campanie fulger de apărare a ţării în care călăreau de la un capăt la altul al Daciei nu puteau să miroasă a levănţică ori a flori de câmp şi să apară gătiţi ca pentru petrecere. Nu este însă cazul dacilor luaţi ca popor să fie murdari. Cei care propagă asemenea „poante” nu ştiu nimic despre daci şi vorbesc ca să nu adoarmă sau sunt duşmănoşi la adresa noastră introducând intenţionat informaţii mincinoase pentru a ne defăima şi compromite la nivel istoric. De asemenea dacii nu au preluat nici o limbă latină pentru motivul că ei vorbeau latina ci au admis doar anumite elemente pe care le-au considerat ei mai potrivite. Şi nici nu au preluat nici o cultură romană, aveau ei propria lor cultură care le ajungea cu asupra de măsură. (Aşa că: foaie verde foi de fag, unde nu ştiu, nu mă bag! le-am transmite noi dacoromânii unor istorici amatori, bătători de câmpi). Deasemenea se ştie că tinerii aveau faţa rasă până când intrau în rândul bărbaţilor luptători. Atunci pentru a-şi accentua prestanţa unii îşi lăsau barbă. Dar unii bărbaţi purtau doar mustaţă iar alţii nu purtau nici barbă nici mustaţă. Părul îl tăiau drept aşa după cum se vede şi în sculpturile de pe Columnă.

Femeile şi fetele aveau cămaşa de pânză (iie), poale şi o piesă ţesută din lână, având motive mai simple sau mai complicate, care acopereau partea inferioară a trupului. Aceasta din urmă s-a numit în funcţie de formă şi de zonă: catrinţă, valnic, fotă, opreg. Portul femeiesc era completat cu găteala capului, unde se foloseau ţesături şi podoabe sub forma unor marame, năframe sau cununi. O caracteristică generală a portului femeilor dace consta în utilizarea albului ca fond, în ţesăturile de in, cânepă si lână. După părerea mea umilă erau cele mai frumoase femei din lume. De ce? Deoarece după încheierea războiului dacoroman s-au înghesuit toate legiunile romanilor ca nişte disperaţi să pună mâna pe femeile dace rămase în sate fără apărare. Aşa au crezut ei că ele erau fără apărare, dar lucrurile nu stăteau deloc aşa. Grupuri mici de luptători, dacii liberi vegheau din pădurile întunecate, de necuprins şi în scurt timp romanilor le-a pierit cheful de peţit şi distracţie prin sate după ce mulţi dintre ei şi-au lăsat oasele prin marginile de şanţ ale drumurilor Daciei. Erau neânchipuit de frumoase femeile dacilor doarece făceau parte din rasa divină Pelasgo-Geto-Dacă, dar nu era deloc de glumă în această privinţă (şi după cum nu este nici astăzi). „Acolo, la geţi, femeia nu se face vinovată faţă de copiii vitregi, ci poartă de grijă celor lipsiţi de mamă iar soţia cu zestre nu ajunge stăpâna bărbatului şi nici nu se încrede într-un amant chipeş. Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinţilor şi virtutea femeii pentru care legământul căsătoriei rămâne trainic; ea se teme de un alt bărbat. Păcatul se pedepseşte cu moartea”. Arăta despre comportamentul femeilor dace poetul Horaţiu în volumul Ode făcând o aluzie evidentă la degradarea obiceiurilor matrimoniale din Roma.

Cu privire la căsătorie aflăm că „...femeile de măritat nu sunt date bărbaţilor lor de către părinţi ci în mod public sunt cumpărate spre a fi luate în căsătorie sau vândute. Se face într-un fel sau altul după cum sunt de frumoase sau de cinstite. Cele cinstite şi frumoase au un preţ bun. Pentru celelalte se caută cu bani cineva care să le ia de soţie.” ne spune Pompenius Mela în lucrarea sa „Descrierea Pământului”.

Poligamia era un fapt natural, tracii aveau mai multe soţii, iată ce ne relatează „Menandru”: Aşa suntem noi tracii, toţi şi mai ales geţii. Mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă: nu suntem din cale afară de cumpătaţi. Nici unul dintre noi nu i-a o singură femeie ci zece, unsprezece sau doisprezece şi unii chiar şi mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru cinci neveste, oamenii din partea locului spun: bietul de el n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea”. Evident găsim acest obicei triangulat din generaţie în generaţie până astăzi la Târgul de pe Muntele Găina. Iată forţa şi adevărul tradiţiei chiar dacă astăzi feministele ar putea să condamne ferm aceste practici păgâne. Munceau pământul cu plugul de fier încă din sec. al III-lea, pe care cultivau orz, secară, linte, grâu şi viţă de vie. Dar dispreţuiau profund această activitate agricolă. Mai degrabă ar fi mers bucuroşi la război decât la arat. De asemenea creşteau vitele mari şi mici (oi şi capre) pe care le îmulţeau în turme mari. Creşteau de asemenea o rasă de cai mici şi iuţi cunoscuţi în toată antichitatea. Caii dacilor au fost foarte renumiţi în antichitate pentru rapiditatea lor. Poetul Ovidiu îi descrie ca fiind rapidus” şi celer”.

Istoricul latin Vopiscus, care trăise în timpurile lui Constantin cel Mare, aminteşte de un cal luat de soldaţii romani din regiunile de dincoace de Istru, care nu era nici frumos, nici mare, dar care era în stare să facă pe zi câte 100 de mile (160,934 km.) şi să continuie astfel timp de 8-10 zile. Poetul Ovidiu, exilat în Pont, scrie despre geți și sarmați: „Cea mai mare parte din popoarele acestea nu se tem de armele ostaşilor romani. Ei au o deplină încredere în arcurile şi în tolbele lor pline cu săgeţi şi în caii lor învăţaţi să facă curse foarte lungi şi să suporte timp îndelungat setea şi foamea. În lunca Dunării se ocupau cu pescuitul folosind plasele pe care le ataşau de plute şi monoxile (erau un fel rudimentar de bărci făcute dintr-un trunchi de copac scobit prin cioplire şi ardere). De necrezut, atunci când prindeau un somn sau un sturion îl trăgeau pe mal cu ajutorul a doi boi sau doi cai. „….Peştele e biruit de cele două animale, răpus şi tras pe ţărm” ne relatează Claudius Aelianus în lucrarea sa „Despre animale”. Aceste cunoştiinţe de autoadministrare pe baza agriculturii ne apropie fără îndoială foarte mult şi de rasa indoeuropeană arya (a ara). Arienii în afară de a face foarte bine război, ştiau să administreze economic un teritoriu, pe baza agriculturii intensive şi extensive. Celelalte popoare nu prea ştiau şi atunci furau sau încercau să cucerească prin război.

În sec I î.Chr s-au dezvoltat schimburile comerciale şi cu lumea romană. Aduceau de la sud de Dunăre în special vinuri, obiecte de lux utilizate în gospodărie şi podoabe. Dacii exportau animale vii pentru carne sau transport, miere, ceară, fructe, brânză, sare, metale, piei de animale salbatice. Vânătoarea zimbrilor şi bourilor (care, apropos nu erau aceaşi specie) aducea mari foloase economice în viaţa comunităţilor de oameni şi se practica asiduu pe tot întinsul ţării cu o măiestrie legendară. Nu în ultimul rând dacii cunoşteau albinăritul, meşteşug pe care îl practicau de a lungul şi de latul ţării îndulcindu-şi hrana şi folosind produsele micilor vietăţi prietene pentru vindecări miraculoase.

 - Va urma -

----------------------------------------

[1]L.Șăineanu, ed. a VI-a, 1929.

footer