Revista Art-emis
Procesul de modernizare a Armatei Române cu armament şi tehnică de luptă, 1951-1955 (3) PDF Imprimare Email
Lt. col.(r) Dr. Petre Opriş   
Miercuri, 19 Martie 2014 15:58

Lt. col. (r) dr. Petre Opriş, art-emisAur românesc pentru tehnică de luptă din Cehoslovacia 

În perioada 11-14 mai 1955 s-au desfăşurat în capitala Poloniei lucrările „Conferinţei statelor europene pentru asigurarea păcii şi securităţii în Europa”. Cu acel prilej, reprezentanţii Albaniei, Bulgariei, Cehoslovaciei, Republicii Democrate Germane, Poloniei, României, Ungariei şi Uniunii Sovietice au semnat un document care a fost cunoscut ulterior sub denumirea convenţională de „Tratatul de la Varşovia”. Pentru liderii statelor europene din blocul sovietic, crearea oficială a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia nu a fost o surpriză deoarece uniformizarea organizatorică, doctrinară şi logistică a armatelor poloneză, cehoslovacă, ungară, română şi bulgară a început încă din ianuarie 1951, iar modelul militar ordonat de Iosif Stalin la „Conferinţa reprezentanţilor statelor de democraţie populară” (Moscova, 9-12 ianuarie 1951) a fost pus în practică în toate ţările respective, în perioada 1951-1955.[1] Din momentul constituirii oficiale a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia la 14 mai 1955, planul de creare a armatelor de tip sovietic în fiecare stat membru al acelei alianţe a intrat într-o nouă fază. Imediat după reuniunea de la Moscova din ianuarie 1951, o mare parte din resursele materiale şi financiare româneşti au fost consumate pentru importurile de armament, tehnică de luptă şi muniţii din U.R.S.S., Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, pentru construirea de fortificaţii la graniţa cu Iugoslavia şi în partea de sud a litoralului românesc al Mării Neagră, precum şi pentru diferite importuri de maşini-unelte şi instalaţii necesare industriei naţionale de apărare. În acelaşi timp, autorităţile de la Bucureşti au continuat cooperativizarea forţată a agriculturii şi lucrările la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Toate acestea au generat o slăbire a economiei româneşti şi vânzarea masivă de aur din rezerva Băncii de Stat a R.P. Române.

În conformitate cu măsurile stabilite la conferinţa de la Moscova din ianuarie 1951, armata română trebuia să adopte pentru timp de pace, până la sfârşitul anului 1952, următoarea structură organizatorică: trei comandamente de Regiuni Militare; patru comandamente de Corp de Armată; zece divizii de infanterie (şase cu câte 8600 de militari, fiecare şi patru divizii cu câte 4000 de militari); două divizii de vânători de munte; două brigăzi de cavalerie; o divizie de artilerie de ruptură, echipată cu obuziere şi tunuri-obuziere cal. 152 mm; patru brigăzi de artilerie grea (obuziere şi tunuri cal. 122 mm); trei brigăzi de artilerie antitanc; două divizioane de aruncătoare de proiectile reactive R-2, care s-au importat din Cehoslovacia; cinci divizii de artilerie antiaeriană şi opt regimente A.A. independente, echipate cu tunuri fabricate în URSS şi Ungaria; două divizii de artilerie antiaeriană operativă; un corp de tancuri, organizat pe regimente; o divizie şi două brigăzi de tancuri T 34-76; un regiment de tancuri T 34-85 şi autotunuri grele ISU 152; o divizie motomecanizată; o divizie de aviaţie de vânătoare reactivă, echipată cu 90 de aparate MiG-15; două divizii de aviaţie de vânătoare, dotate cu avioane clasice La-9; o divizie de aviaţie de asalt, care urma să primească din Uniunea Sovietică 30 avioane Il-10; o divizie de bombardament formată din 62 aparate Tu-2; patru regimente de aviaţie independente (cu şase avioane de cercetare-bombardament Tu-6, trei avioane de transport Li-2, aparate de legătură Po-2 şi Fieseler Fi-156 „Storch”, hidroavioane Heinkel-114); un regiment de paraşutişti; patru regimente de pionieri; patru regimente de pontonieri; o brigadă de căi ferate; patru regimente de transmisiuni.[2] Totodată, reprezentanţii Marelui Stat Major sovietic au stabilit în luna ianuarie 1951 să trimită Marinei Militare Române şase vedete torpiloare, şase vedete blindate, două distrugătoare, două submarine mici, trei baterii de artilerie de coastă (12 tunuri cal. 130 mm) şi o staţie de demagnetizare.[3] 

Planurile Kremlinului privind crearea unei forţe aeriene militare româneşti puternice au fost îmbunătăţite treptat, astfel încât, la începutul anului 1953, majoritatea unităţilor de aviaţie de vânătoare aveau în dotare aparate IAK-23, MiG-15 şi S-102.[4] În acelaşi timp, liderii militari din URSS au renunţat la trimiterea masivă în România a avioanelor clasice „Lavocikin La-9”, în favoarea S-102 – comandat în număr foarte mare în Cehoslovacia de către autorităţile de la Bucureşti, la sfârşitul anului 1952. De asemenea, s-au modificat anumite importuri de produse deoarece, de exemplu, aparatele clasice Il-10, Tu-2 şi Tu-6 erau deja uzate moral.[5] În şedinţa din 30 ianuarie 1953 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Miron Constantinescu a prezentat o cerere imperativă a guvernului de la Praga privind expedierea de către România a 12 tone de aur, în scopul achitării unei părţi din tehnica de luptă comandate în Cehoslovacia de statul român în anul 1952. Preşedintele Comitetului de Stat al Planificării a menţionat că, potrivit înţelegerii dintre cele două guverne, autorităţile de la Bucureşti au fost de acord să trimită în anul 1953 numai 10 tone de aur în Cehoslovacia - o treime din cantitatea respectivă urmând să ajungă la Praga până la sfârşitul lunii iunie 1953, ca urmare a cererii guvernului condus de Antonín Zápotocký.[6] La aceeaşi reuniune, membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au respins categoric solicitarea aceluiaşi guvern privind achitarea imediată, cu două tone suplimentare de aur românesc, a tehnicii militare livrate de autorităţile de la Praga până la sfârşitul anului 1952 (probabil avioane S-102, varianta cehoslovacă a aparatului sovietic de vânătoare MiG-15). Cererea respectivă îi luase prin surprindere atât pe Ana Toma, adjunct al ministrului Comerţului Exterior, cât şi pe Miron Constantinescu, preşedintele Comitetului de Stat al Planificării.[7] Deoarece datoria externă a României s-a mărit foarte mult în 1951 şi 1952 ca urmare a ordinului de înarmare rapidă dat de Iosif Stalin la Moscova în ianuarie 1951, autorităţile de la Bucureşti au fost nevoite să accepte o creştere a exportului de carne românească în celelalte state din Europa aflate în sfera de influenţă sovietică, până la nivelul de 35.000 de tone. În consecinţă, penuria de carne de pe piaţa internă din România s-a accentuat, concomitent cu solicitările făcute de autorităţile est-germane şi cehoslovace de a nu se micşora exporturile româneşti de carne în ţările respective.

În scopul prevenirii declanşării unor conflicte sociale în România, liderii sovietici au recomandat celor de la Bucureşti, în vara anului 1953, să renunţe la mai multe investiţii masive (de exemplu, Canalul Dunăre - Marea Neagră), să achite o parte din datoria acumulată şi să nu întrerupă exporturile de carne destinate mai ales R.D.G. şi Cehoslovaciei. Pentru a plăti acea datorie şi a detensiona în acelaşi timp situaţia din România, autorităţile de la Bucureşti au stabilit să exporte 17.000 de tone de carne în anul 1954 şi 12.000 de tone în următorul an, iar Cehoslovacia şi R.D.G. au fost menţinute pe lista ţărilor destinatare. În plus, Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat că nu va mai permite folosirea aurului Băncii de Stat a R.P. Române pentru echilibrarea balanţei de plăţi a statului.[8] În acele condiţii, achitarea în totalitate a datoriei României faţă de Cehoslovacia s-a amânat pentru anul următor, fapt ce a generat nemulţumiri la Praga. Situaţia respectivă a fost reanalizată în şedinţa din 3 aprilie 1954 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., unde s-a stabilit faptul că o delegaţie compusă din Chivu Stoica, Miron Constantinescu, Emil Bodnăraş şi Leontin Sălăjan urma să plece la Moscova „pentru a trata problemele de import de materiale necesare dotării Forţelor Armate ale R.P.R.”[9]. La aceeaşi reuniune s-a hotărât ca Miron Constantinescu să se ocupe de întocmirea unui „calcul economic-financiar care să stabilească ce posibilităţi efective are economia noastră pentru achitarea în rate a creditelor la importul de materiale pentru armată, în aşa fel încât să avem un sold activ la Comerţul Exterior”, iar Chivu Stoica şi generalul-maior Nicolae Muică au fost desemnaţi să pregătească „un studiu cu privire la capacităţile de producţie specială de care dispune ţara noastră şi care nu sunt folosite din lipsă de comenzi”[10] Totodată, delegaţia care urma să se deplaseze la Moscova a primit mandat din partea Biroului Politic al C.C. al P.M.R. pentru a propune cehoslovacilor „să accepte plata comenzii de producţie specială ce o va face R.P.R. în cel puţin 3 rate anuale”. În cazul în care nu se accepta soluţia respectivă, România îşi reverva dreptul de a limita comenzile noi „la posibilităţile de plată ce vor rezulta din calculul economic financiar de care se vorbeşte mai sus”[11]

Documentele descoperite până în prezent în arhivele româneşti ne dezvăluie faptul că singurul rezultat al vizitei la Moscova, în aprilie 1954, a delegaţiei conduse de Chivu Stoica a fost încheierea unui protocol între România şi URSS „cu privire la livrarea de materiale speciale în valoare de 18 milioane ruble, în condiţiile plăţii a câte 6 milioane 200 mii ruble în 1954, iar restul în 10 rate anuale egale”[12]. Problema achitării datoriei pe care statul român o avea faţă de Cehoslovacia nu s-a aflat pe ordinea de zi a şedinţei din 8 iunie 1954 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., unde s-a discutat şi aprobat documentul guvernamental încheiat la Moscova, referitor la importurile speciale din U.R.S.S.. În concluzie, procesul de înarmare la care a participat România în perioada 1951-1955 a avut la bază ordinul emis de Iosif Stalin la 9 ianuarie 1951 şi s-a desfăşurat sub coordonarea şi supravegherea strictă exercitată de liderii politici şi militari sovietici. Autorităţile de la Bucureşti nu au fost capabile să elaboreze un plan coerent de achiziţionare şi achitare în acelaşi timp a armamentului, muniţiilor şi tehnicii de luptă importate şi au ajuns în situaţia de a plăti cu aur pentru avioanele MiG-15 (S-102) şi IL-10 (Avia B33) cumpărate din Cehoslovacia. În momentul în care liderii politici sovietici şi-au exprimat dezaprobarea faţă de politica economică falimentară a autorităţilor de la Bucureşti, Gheorghe Gheorghiu-Dej a stopat vânzarea de aur românesc în scopul echilibrării balanţei de plăţi a României. Această măsură a generat nemulţumire la Praga şi, în cursul negocierilor care au urmat în a doua parte a anului 1953 şi în 1954, reprezentanţii Cehoslovaciei au insistat pentru ca autorităţile române să-şi onoreze la timp şi întocmai obligaţiile financiare prevăzute în contractele de cumpărare a avioanelor şi tehnicii de luptă produse în Cehoslovacia. Deşi solicitările guvernului de la Praga erau corecte, Gh. Gheorghiu-Dej a încercat să prelungească termenul de achitare a datoriilor respective cu trei ani deoarece balanţa financiară a statului român era precară din cauza incompetenţei comuniştilor care au preluat puterea politică la Bucureşti cu ajutorul Armatei Roşii.



[1] În opinia noastră, comitetul de coordonare creat de sovietici la reuniunea de la Moscova din ianuarie 1951 şi-a dovedit pe deplin utilitatea. Într-o notă informativă privind evaluarea capacităţii de luptă a armatei române la data de 1 mai 1951, sovieticii au afirmat că forţele armate române nu erau pregătite pentru a face faţă unei mobilizări, iar nivelul de pregătire militară şi politică al membrilor armatei române era slab. În documentul respectiv s-a precizat astfel: „Ca urmare a slabei pregătiri militare şi politice a unităţilor şi marilor unităţi, a prezenţei însemnate în cadrul corpului ofiţeresc a elementelor reacţionare, al nivelului scăzut de disciplină şi, de asemenea, a slabei baze tehnico-materiale, gradul de mobilizare şi de luptă al armatei [române] rămân la un nivel scăzut ca şi mai înainte”. Un document asemănător a fost întocmit de sovietici şi pentru a evalua starea în care se afla armata bulgară, capacitatea de luptă a acesteia fiind considerată „nu foarte bună” din cauza lipsei de personal calificat la armele tehnice (tancuri, artilerie, antiaeriană, marină). La rândul lor, evaluatorii militari ai NATO au semnalat la 28 martie 1950 faptul că „armatele română şi ungară şi-au mărit considerabil efectivele”, dar „acestea încă nu pot fi considerate eficiente pentru ducerea acţiunilor de luptă în următorii câţiva ani”. Apud N.V. Vasilieva, Războiul Rece şi formarea blocurilor militare, în „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”, an VIII, nr. 4 (30)/2005, p. 29.
[2] Cf. Alexandru Oşca, Vasile Popa, Stalin a decis: lagărul socialist se înarmează, în „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”, an I, nr. 2-3/1998, p. 71-76; idem, În culisele preliminariilor Tratatului de la Varşovia, în „Dosarele Istoriei”, nr. 8 (60)/2001, p. 3-8.
[3][[iii]] Idem, Stalin a decis: lagărul socialist se înarmează, loc. cit., p. 76. În zilele de 21 şi 23 iunie 1951, autorităţile sovietice au restituit în mod oficial României submarinul „Delfinul”, distrugătoarele D. 21 (ex-„Ferdinand”) şi D. 22 (ex-„Regina Maria”), o şalupă de dragaj, cinci monitoare fluviale şi cinci şalupe de serviciu. Acestea au fost rechiziţionate şi transportate în URSS la câteva zile după lovitura de stat de la 23 august 1944 şi au reintrat în compunerea marinei militare române la 16 iunie 1951. Navele respective au fost retrocedate în stare de funcţionare, cu excepţia monitoarelor, care se aflau la acea dată în stare de conservare. În anul 1952, Forţele Marinei Militare române au primit în înzestrare şase vedete blindate sovietice (probabil s-a respectat hotărârea adoptată în cadrul Consfătuirii de la Moscova din ianuarie 1951), iar trei ani mai târziu s-au primit din URSS trei nave de vânătoare de submarine. Serviciul Istoric al Armatei (în continuare: S.I.A.), fond 467, dosar nr. 885, f. 203; 272.
[4] Istoria aviaţiei române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 375; 380-381.
[5] La şedinţa cu activul de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964), Leontin Sălăjan a descris modul cum au fost achiziţionate avioanele IL-10 şi problemele cu care s-au confruntat aviatorii români după aceea, astfel: „«IL-10», la îndemnul tovarăşilor sovietici, «tovarăşi, luaţi un avion», şi am luat, bată-le Dumnezeu, vreo 200 de bucăţi, 240 de bucăţi, când de acuma IL-ul ăsta nu mai avea nici o valoare, e o namilă care nu avea viteză, avea un consum extraordinar (300 de litri de benzină într-o oră de zbor – nota Petre Opriş) şi mai lua şi foc în aer, când de-acuma se terminase, «hai, cumpăraţi». Asta nu acum, acum 10 ani, deci nu e vorba aci de nişte chestii care acum au început (subl.n.)”. S.I.A., fond Direcţia Superioară Politică a Armatei, dosar 10976, f. 155. Proiectarea aparatului IL-10 a început în anul 1943 şi era destinat înlocuirii treptate a avionului de asalt IL-2 „Şturmovik” - produs din 1941 în uzinele din Uniunea Sovietică. Ministrul român al Forţelor Armate a evitat să amintească la şedinţa din 6 mai 1964 faptul că el era şeful Marelui Stat Major român în momentul acceptării primirii a 30 IL-uri 10 pentru Divizia 4 Aviaţie Asalt şi echiparea marii unităţi cu alte 60 de aparate de acelaşi tip, plus două avioane IL-10 cu dublă comandă (pentru antrenament). La rândul lor, autorităţile comuniste de la Varşovia demaraseră încă din anul 1949 procesul de înlocuire a 158 de IL-uri 2 M3 (existente în patru regimente de aviaţie de asalt) cu IL-10 şi Avia B33 (IL-uri 10, realizate sub licenţă sovietică în Cehoslovacia). Hotărârea din ianuarie 1951 a Marelui Stat Major sovietic nu a fost comentată de Leontin Sălăjan şi de membrii delegaţiei române care au participat la consfătuirea de la Moscova (9-12 ianuarie 1951), în cursul căreia Iosif Stalin a declarat astfel: „Trebuie să creaţi, în doi-trei ani, în ţările de democraţie populară, armate moderne şi puternice care la sfârşitul perioadei de trei ani să fie complet gata de luptă. Acesta este scopul consfătuirii noastre. Atrag atenţiunea că această consfătuire este neoficială şi strict secretă (subl.n.)”. Alexandru Oşca, Vasile Popa, Stalin a decis: lagărul socialist se înarmează, loc. cit., p. 72. Zece IL-uri 10 ale Diviziei 4 Aviaţie Asalt (din 1952, Divizia 68 Av.Asalt) au provenit de la o unitate sovietică de pe aerodromul de la Ianca (aparatele fiind livrate pe calea aerului Regimentului 251 Av.Asalt în primăvara anului 1952), iar 140 de Avia B33 (IL-uri 10 cehoslovace) şi 16 Avia B33 cu dublă comandă au fost importate în 1953 pentru Regimentele 167 (Braşov), 251 (Sibiu) şi 263 (Turda) Av.Asalt. Vasile Tudor, Modernizarea aviaţiei militare române, în „Orizont Aviatic” nr. 26, decembrie 2004,  http://www.virtualarad.net/orizont_aviatic/decembrie_2004/articol4/articol_4.htm (07.07.2013). Divizia 68 - comandată de lt.col. Alexandru Atanasiu – şi două regimente de asalt (251 şi 263) s-au desfiinţat în iunie 1958, în timp ce Regimentul 167 Av.Asalt a avut aceeaşi soartă doi ani mai târziu. În perioada 1957-1960, IL-10 şi Avia B33 au fost retrase şi din dotarea regimentelor poloneze de aviaţie de asalt, fiind înlocuite cu avioane de vânătoare-bombardament Lim-2 (MiG-15 UTI), produse sub licenţă sovietică în sud-estul Poloniei, începând din 1954, la Fabrica nr. 1 a Uzinei de Mijloace de Comunicaţii de la Mielec („Wytwórnia Sprzętu Komunikacyjnego - zakład nr 1”).
[6]Camelia Moraru, Constantin Moraru, Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. - 1953, vol. V, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2012, p. 84.
[7] Ibidem, p. 94.
[8] Liviu Ţăranu, „Noul curs” în politica economică a României comuniste. August 1953, II, în „Arhivele Totalitarismului”, Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului, anul XII, nr. 3-4 (44-45)/2004, p. 177.
[9]Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 32/1954, f. 2.
[10]Ibidem.
[11] Ibidem, f. 2-3.
[12] Idem, dosar nr. 66/1954, f. 2.
footer