Revista Art-emis
„Români şi evrei în secolul XX” (3) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Petre Turlea, Membru A.O.Ş.R.   
Sâmbătă, 08 Martie 2014 06:31

Petre Turlea - Romani şi evrei - 3Text extras din primul volum al trilogiei profesorului universitar doctor Petre Ţurlea, apărut recent la Bucureşti, Editura Semne, 2014, sub titlul „Români şi evrei în secolul XX”. Lucrarea este bazată pe docu­mente inedite de arhivă, pe analiza presei româneşti şi evreieşti, seria celor trei volume fiind compusă din:

- Volumul I. Români şi evrei 1900-1938;
- Volumul II. „Români şi evrei 1938-1944”;
- Volumul III. „Români şi evrei 1944-2000”.
Volumele III şi III vor apărea până la sfîrşitul anului 2015. (ART-EMIS)

Concluzii

În 1938 se încheia perioada democratică din secolul XX a Isto­riei Românilor, perioadă în care relaţiile dintre români şi evrei au fost foarte complexe şi cu o importanţă mare în evoluţie gene­rală a României; ca urmare, prezentarea lor este necesară. Dar, o prezentare conformă cu adevărul istorie, fără partizanate; ceeace se încearcă în cartea de faţă. Istoriografia românească a rămas datoare, pentru că sunt pu­ţini istorici români care au tratat subiectul depăşind generalităţi­le. Mai mult, majoritatea acestora au vrut, în mod evident, să facă plăcere istoricilor evrei, modelându-şi concluziile după ale lor. Dar, istoricul nu trebuie să scrie pentru a face plăcere cuiva, ci să pre­zinte doar ceeace crede el că reprezintă adevărul, chiar dacă spune şi lucruri neplăcute unora sau altora.

Pentru perioada 1900-1938, asupra relaţiilor dintre români şi evrei se pot trage mai multe concluzii bazate pe surse istorice de necombătut, însă nu vreau să le numesc Concluzii finale, cu tonul imperativ al „Raportului final” creat de Comisia Wiesel.

Elemente pozitive în evoluţia evreilor din România.

1. România a fost, la fel ca în secolul al XIX-lea, o ţară de refu­giu pentru mulţi evrei obligaţi să plece din alte ţări, adesea pen­tru a-şi salva viaţa sau, de cele mai multe ori, pentru că acolo nu mai aveau surse de trai. În România găseau şi un climat de toleran­ţă generală şi posibilităţi multiple de manifestare în viaţa econo-mică. Altfel, nici nu s-ar putea explica fluxul foarte mare de evrei spre România, decât dacă am accepta că evreii nu ar avea spirit de conservare; ori, Istoria demonstrează că Poporul iudeu are cel mai mare spirit de conservare din toate popoarele. Aşadar, veneau în nu­măr mare pentru că în România o duceau mai bine. Evident, însă, nu ideal.

2. Comparând situaţia generală a evreilor din România la în­ceputul secolului XX, cu aceea de la începutul lui 1938, putem cons­tata că: - În toate domeniile vieţii econornico-financiare, în care s-au antrenat, evreii şi-au crescut ponderea; în unele devenind do­minanţi, precum în comerţ şi finanţe. În cele mai multe domenii de activitate unde lucrau, ponderea evreilor era mult mai mare decât ponderea lor numerică în ansamblul populaţiei României.
- În plan educativ, situaţia evreilor era mult mai bună decât aceea a români­lor, analfabetismul fiind foarte mic în raport cu acela din rândul majoritarilor.
- În plan cultural, existau mult mai multe publicaţii evreieşti decât româneşti, tot raportat la ponderea fiecărei etnii. Aveau teatre proprii, organizaţii culturale, sportive etc.
- În plan politic, evreii aveau organizaţii politice proprii iar unii activau în partidelor politice româneşti (români neexistind în cadrul forţelor politice evreieşti). Ca urmare, reprezentarea lor parla­mentară a fost permanentă, din momentul încetăţenirii în masă, şi într-o proporţie depăşind ponderea numerică a evreilor în ansamblul populaţiei. În plus, în timpul Domniei de zece ani a lui Carol al II-lea, prin intermediul Camarilei Regale, au deţinut pârghiile esen­ţiale ale Statului.

Elemente negative în relaţiile dintre români şi evrei.

1. În plan politic, în perioada anterioară lui 1918, ascensi­unea evreilor a fost blocată de reglementarea constituţională res­trictivă privind obţinerea cetăţeniei.
2. În toată perioada 1900-1938, în România a existat un cu­rent de autoapărare a românilor împotriva tendinţelor acaparatoare ale evreilor. Cei care au depăşit limitele autoapărării pot fi con­sideraţi drept antisemiţi. Se anunţa dorinţa de apărare împotriva celor consideraţi străini, asupra sentimentelor patriotice ale aces­tora ridicându-se mari îndoieli. Excepţiile de la această formulă defensivă, puţine la număr, le reprezentau aceia care propuneau „rezolvarea” problemei evreieşti prin alungarea evreilor din România. În lumea israelită, formula antisemit era aruncată facil asupra oricui se opunea aspiraţiilor evreieşti, deşi cei mai mulţi dintre cei etichetaţi astfel nu erau ostili Poporului iudeu, ci doar credeau că trebuie să se apere în faţa unui presupus pericol la adresa Ţării, considerând idealurile evreieşti în contradicţie cu idealurile româneşti.
 
3. A existat o confruntare permanentă, în presă mai ales, pe tema poziţiei şi a drepturilor evreilor din România. În puţine ca­zuri s-a depăşit faza confruntărilor teoretice între evrei şi români, ajungându-se la confruntări fizice; le regăsim mai ales în perioada interbelică. Iniţiatori au fost de ambele părţi. Zgomotul produs în jurul acestor confruntări a fost, totdeauna, mult mai mare decât gravitatea evenimentelor respective. S-a ajuns la un asemenea ecou disproporţionat din interesul ambelor părţi. Antisemiţii români credeau că un zgomot cât mai mare în jurul unor asemenea evenimente le-ar fi crescut cota în rândul opiniei publice şi, astfel, ar fi fă­cut posibilă accederea lor la Putere. Dovada faptului că s-au înşelat este rezultatul minor obţinut de forţele de extremă dreaptă în toate campaniile electorale din România până în 1938. Prin urmare, Poporul român nu poate fi acuzat de antisemitism, atâta timp cât nu a acor­dat niciodată încrederea lui majoritară forţelor de extremă dreaptă. De partea cealaltă, pentru a elimina orice barieră în calea tendin­ţei lor de dominare, evreii s-au autovictimizat; fiecare eveniment cu conotaţii antisemite a fost foarte mult exagerat, prin presa occi­dentală şi prin organizaţiile israelite occidentale, prin plângeri permanente către guvernele occidentale sau către Societatea Naţiu­nilor. Impresia generală creată, celui care nu cunoştea realităţile româneşti, de permanentele plângeri era aceea că în România evreimea era tot mai împilată, că împotriva ei se duce o constantă campanie de distrugere.
 
Propaganda era aşa de intensă, încât aproape nimeni în Occident nu-şi punea întrebarea cum se face, totuşi, că existând această prigoană antievreiască, totuşi evreii din România au prospe­rat permanent şi au crescut numeric. Se adăugau evreii din Partidul Comunist, care acţionau conform intereselor Moscovei de distrugere a Statului român, aşa-numiţii Iudeo-comunişti. Şi ei amplificau nejustificat ecoul unor confruntări între români şi evrei, prin inter­mediul organizaţiilor din Occident ale Kominternului. Aşa cum acei români care acţionau împotriva evreilor, fie şi doar prin articole de presă, lucrări teoretice ori cuvântări publice, pot fi consideraţi drept antisemiţi; tot aşa, acei evrei care printr-o permanentă plângerea spre Occident, o dramatizare a situaţiei israeliţilor ro­mâni cu denaturarea gravă a adevărului, pot fi consideraţi drept antiromâni. Şi unii, şi alţii sunt de condamnat.
 
La nivelul general, al convieţuirii interetnice, România peri­oadei 1900-1938 a fost un Stat în care au predominat relaţiile democratice, neconflictuale; inclusiv cele dintre români şi evrei. Puţinătatea momentelor de conflict şi semnificaţia lor minoră subliniază caracterul general democratic al societăţii. Pentru perioada 1900-1938, acuzelor aruncate de unii evrei la adresa Statului Român le-a răspuns cu fermitate un mare savant, şi el evreu, Moses Gaster, de corectitudinea judecăţii căruia se poate îndoi doar un adversar al adevărului: „Să dea Dumnezeu ca evreii din toate ţările să se bucure de acelaşi tratament şi libertăţi pe care-l au evreii din România!”
footer