Revista Art-emis
Poziţia evreiască în vara anului 1940 (3) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Corvin Lupu   
Miercuri, 05 Martie 2014 18:01

Prof. univ. dr. Corvin Lupu, art-emisExodul populaţiei române - o dramă de nedescris

În 2 iulie 1940, Biroul Statistic Militar din Bucureşti a înaintat un Raport contrainformativ privitor la evacuarea teritoriilor româneşti, chestiunea evreiască, informaţii din Bulgaria şi diverse. Raportul prezintă informaţiile aduse de Dr. Constantinescu, fost medic primar al oraşului Cernăuţi, refugiat la Bucureşti. Constantinescu afirma că, la Cernăuţi, ucrainenii s-au comportat foarte bine cu populaţia românească care se refugia, oferindu-le alimente gratuit. Unii ucraineni s-au refugiat şi ei în Vechiul Regat. În schimb, atitudinea evreilor a fost una atât de neomenoasă încât a revoltat şi pe ocupanţii sovietici, care au dat ordonanţe, prin care urmau a fi sancţionate cu moartea jafurile şi crimele pe care le comiteau evreii împotriva românilor. El arăta că evreii i-au împuşcat mortal pe preotul bisericii catolice din Cernăuţi şi pe comandantul penitenciarului din localitate.[1 ] Nu numai autorităţile militare şi informative româneşti au avut aceste percepţii. Întreaga societate românească a fost impresionată de reacţiile evreieşti împotriva românilor. Diplomatul Raoul V. Bossy, aflat în exil după 1944, scria în memoriile sale: „... Astă noapte la ora 2, trupe sovietice masive au trecut frontiera pe toată întinderea ei; la ora 2 după-amiază au fost ocupate Chişinău, Cetatea Albă, Cernăuţi. Cu adâncă amărăciune trebuie consemnat că populaţia evreiască a acestor oraşe, care s-a bucurat întotdeauna de tratament omenos sub administraţia românească, a avut laşitatea de a ataca cu pietre pe soldaţii noştri în cursul retragerii lor forţate, în bucuria de a vedea sosind autorităţile comuniste, în rândurile cărora erau numeroşi evrei...Exodul populaţiei române constituie o dramă de nedescris... Locuitorii evrei organizează pretutindeni - şi până în Galaţi - o adevărată rebeliune de jafuri şi omoruri. Le ţin piept corpurile voluntarilor localnici...”[2 ]

Reacţiile româneşti

Există şi documente care fac referire la reacţiile româneşti împotriva evreilor în zilele evacuării. Într-o telegramă a Grupului de armate nr. 1 către Marele Stat Major, Secţia II-a, din 3 iulie 1940, se raportează că ostaşii români au o stare de spirit foarte agitată contra evreilor, ceea ce a condus la agresiuni care au degenerat în bătăi şi chiar omoruri. Astfel, în gara Cucuteni, un evreu în haine militare a fost surprins scoţând din buzunar un revolver într-un moment când pe treapta unui tren din gară se afla un general român. Suspectat că a vrut să-l asasineze pe general, evreul a fost dezarmat şi apoi străpuns cu baioneta de mai mulţi ostaşi români. În aceeaşi staţie, doi evrei au fost aruncaţi din tren şi s-a tras asupra lor. În staţia Târgu Frumos, un medic evreu din localitate a fost găsit cu un revolver şi o grenadă în buzunar. A fost dezarmat şi omorât. În staţia Bacău, doi evrei au fost bătuţi şi predaţi poliţiei gării. Autorii documentului raportau că prin diverse gări ale Moldovei, ostaşii români indignaţi de atitudinea evreilor exprimau hotărârea lor de a răzbuna excesele care s-au comis împotriva românilor din Basarabia şi Bucovina. Documentul este semnat de generalul C. Ilasievici.[3 ] În 3 iulie 1940, Marele Stat Major, Secţia II-a, a primit o informare din partea generalului Tătăranu în care se arăta că în dimineaţa de 2 iulie, Regimentul 3 Grăniceri Pază, venind din Basarabia, unde a avut mari dificultăţi cu evreii, a trecut prin localitatea Dorohoi, unde soldaţi români s-au răzbunat pe evreii de aici. Au fost împuşcaţi mortal 40 de evrei şi răniţi 15. Au intervenit imediat ofiţeri şi trupă din Armata a 3-a şi ordinea s-a restabilit.[4 ]

Documente atestă agresiunile declanşate de evrei cu ocazia evacuării, urmate de răzbunări româneşti

La 3 iulie 1940, generalul N. Ciupercă trimitea Marelui Stat Major o telegramă prin care arăta că atitudinea populaţiei evreieşti este foarte ostilă românilor şi reprezintă un focar comunist periculos. Ca urmare, s-au luat măsuri de trecere imediată în Basarabia a evreilor care şi-au manifestat această dorinţă, iar pentru ceilalţi evrei semnalaţi ca agitatori s-a organizat, provizoriu, o regiune de internare în zona Vidra, Judeţul Putna, de care să se ocupe regimentul 3 Jandarmi.[5 ] În 4 iulie, printr-un Raport contrainformativ se arăta că în trenurile din Moldova evreii şi minoritarii ruşi sunt maltrataţi de către ostaşii români care călătoresc izolat şi nu se află sub controlul ofiţerilor.[6 ] Un raport primit de Marele Stat Major de la Budapesta, în 3 iulie 1940, semnala că presa italiană accentuează faptul că „evreii au provocat incidente sângeroase prin atitudinea lor provocatoare”. Gazeta „Giornale d’Italia” scria despre atitudinea evreilor din România care, îndemnaţi de cei din Marea Britanie, intenţionează să provoace un război civil.[7 ]

În 7 iulie 1940 un Raport informativ al Marelui Stat Major, Secţia II-a, arăta: „... la Chişinău, 400-500 de evrei comunişti constituiţi în bandă, înarmaţi unii cu puşti şi revolvere, iar alţii cu pietre şi bastoane, au cerut directorului Ionuţ, medicul spitalului de copii, ca imediat clădirea acestuia să fie predată. La încercarea medicului de a calma spiritele, l-au împuşcat, după care au năvălit în spital, devastându-l complet, iar pe copiii aflaţi internaţi, omorându-i şi aruncându-i afară pe geamuri...”[8 ]

Numeroase alte asemenea documente atestă agresiunile declanşate de evrei cu ocazia evacuării, urmate apoi de răzbunări româneşti. Documentele privitoare la evacuarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa sunt produse de raportori diferiţi, degajând însă o imagine comună, fără contradicţii, ceea ce uşurează concluziile privitoare la atitudinea evreiască din perioada iunie-iulie 1940. Ofiţerii care semnau rapoartele, mulţi dintre ei cu grade superioare, inclusiv generali, erau preocupaţi să-şi informeze cât mai corect superiorii. Nu cunosc până în acest stadiu al cercetărilor din istoriografia românească cazuri de contestări ale acestor documente pe bază de probe. Nu am întâlnit nici o cercetare în care să se infirme conţinutul acestor rapoarte. Nu trebuie scăpată din vedere nici seriozitatea cu care se respectau consemnele în armata română ante-comunistă privitor la corectitudinea raportărilor, ceea ce creşte valoarea documentelor la care ne referim. Devotamentul evreiesc faţă de Uniunea Sovietică, ataşamentul evreilor faţă de bolşevism şi ura faţă de români, din acel moment istoric,[9 ] sunt astăzi ocolite de unii lideri evrei într-un mod care sfidează total obiectivitatea necesară oricărei cercetări. De aici porneşte şi extraordinara mobilizare a unor evrei, inclusiv lideri, care s-au prăvălit împotriva subsemnatului, în diverse gazete şi gazetuţe, la autorităţi şi în justiţie, ca urmare a publicaţiilor mele pe această temă.[10 ]

Toţi cei care acuză pe români de holocaust împotriva evreilor în perioada celui de Al Doilea Război Mondial încep relatările cu momentul încheierii eliberării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa de către Armata Română, în 1941

Este evident că toţi cei care acuză pe români de holocaust împotriva evreilor în perioada celui de Al Doilea Război Mondial încep relatările cu momentul încheierii eliberării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa de către Armata Română, în iulie 1941, când s-au reorganizat şi s-au reinclus în trupul ţării aceste teritorii, în condiţiile concrete de război în care se găsea ţara. Se ocoleşte astfel, cu bună ştiinţă şi rău intenţionat primul an de confruntări ideologice şi interetnice româno-evreieşti, anul în care s-a produs o ruptură adâncă între cele două etnii. Aceste persoane, majoritatea evrei, dar şi unii de alte etnii, inclusiv români atraşi de unele situaţii privilegiate, s-au din alte interese personale, meschine, agitatori-propagandişti, pentru că nu-i putem numi cercetători, ocolesc cu bună ştiinţă evenimentele petrecute în perioada iunie 1940-iulie 1941, când cei care au deschis primii seria agresiunilor împotriva instituţiilor statului român şi a unor cetăţeni de etnie română au fost evreii. Acest lucru nu scuză decât parţial reacţiile antievreieşti pe care le-au avut unii cetăţeni români, de diverse convingeri politice şi poziţii sociale, care au comis acte de violenţă, până la crime, sau persecuţii de orice fel, împotriva unor evrei care nu erau vinovaţi de săvârşirea unor acte antiromâneşti. Cert este că reacţiile româneşti antievreieşti au fost replici la agresiunile declanşate de evrei împotriva românilor.

De Uniunea Sovietică ne despărţea nu numai pierderea unor teritorii, ci şi ideologia,

Procesul comunismului, care ar trebui declanşat, ar contribui mult la clarificarea acestor probleme legate de relaţiile româno - evreieşti din timpul celui de al doilea război mondial şi din perioada ocupaţiei militare sovietice. Aceste relaţii ar trebui să fie parte a procesului comunismului.[11 ] Majoritatea evreilor erau de convingeri comuniste, mulţi dintre ei militanţi comunişti activi. Guvernele României interbelice şi din perioada celui de Al Doilea Război Mondial, ca şi majoritatea poporului român, erau anticomunişti. Evreii au sprijinit făţiş Uniunea Sovietică, ţara care era principalul inamic al României, după 1917. De Uniunea Sovietică ne despărţea nu numai pierderea unor teritorii, ci şi ideologia, care era un pericol pentru modelul românesc de organizare social-politică. Cu Ungaria şi Bulgaria am avut doar diferende teritoriale, cu Uniunea Sovietică, diferendele au fost şi teritoriale şi ideologice, ireconciliabile. Este evident că guvernanţii români nu au gestionat totdeauna bine conflictele cu Uniunea Sovietică şi nici cele dintre majoritatea românească şi minoritatea evreiască din România. Despre unele din aceste probleme m-am referit în alte lucrări, citate la nota 39-a a prezentei lucrări.

Liderii regimului politic instaurat la Bucureşti după lovitura de stat din decembrie 1989 nu au dorit niciodată declanşarea unui proces al comunismului, nici liderii evrei nu l-au propus s-au susţinut, unii dintre aceştia din urmă afirmând în mod repetat că evreii nu au susţinut comunismul şi nu se consideră parte a acestui fenomen politic, care a fost un flagel în perioada ocupaţiei sovietice a Basarabiei (1940-1941 şi 1944-1991) şi a României (1944-1958). Procesul comunismului, judecat corect de istorici, inclusiv de istorici de drept, ar trebui să clarifice toate numeroasele mari probleme ale contribuţiei comuniştilor la proiecte antiromâneşti şi în acest cadru la rolul evreilor în cadrul mişcării comuniste din lume şi din România, a crimelor făcute de comunişti şi rolului evreilor, a gulagului sistematic organizat de comunişti împotriva elitelor naţiunii române, la sfârşitul celui de al doilea război mondial şi a rolului evreilor în acest context. Acest proces ar clarifica multe dispute care mai persistă în jurul unor cercetări ştiinţifice. Procesul comunismului a fost propus, după evenimentele din decembrie 1989, dar forţele care nu îl doresc au fost mai influente, cu atât mai mult cu cât foştii comunişti au continuat să-şi menţină o influenţă decisivă în România, fapt cu motivaţii multiple, obiective şi subiective, asupra cărora nu zăbovim în aceste rânduri.

Aşteptăm răspunsuri ştiinţifice... cu speranţa că nu se va mai băga în gura istoricilor nici pumnul şi nici batista

Poziţia autorităţilor române faţă de marile excese comise de evrei şi alţi comunişti în teritoriile care se evacuau, a fost una marcată de timorare şi lipsă de decizie. Notele ultimative sovietice, „sfaturile” puterilor Axei de a ceda pretenţiilor teritoriale sovietice, criza politică internă, lipsa de unitate a clasei politice, au făcut ca autorităţile române să nu-i poată opri pe evrei de la excese, iar răzbunarea românească să poată fi oprită doar parţial. Din toate documentele care au fost scoase la lumină până în prezent, nu reiese că s-ar fi dat nici un ordin de către autorităţile statului român, de către conducătorul statului, de rege sau de altcineva, de lichidare a evreilor, în general. S-au dat ordine punctuale, împotriva unor evrei care au săvârşit fapte antistatale, împotriva unor evrei care puteau constitui un potenţial pericol în condiţiile de război, sau de represalii, ca urmare a unor atentate teroriste comise de bolşevici şi evrei în timpul operaţiunilor militare de la est de Nistru. Nu s-au deportat evreii numai pentru că erau evrei.[12 ] În luna iulie 2005, reputatul profesor Ioan Scurtu, directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti, declara într-o emisiune la Televiziunea Română, că nu are cunoştinţă de ordine ale mareşalului Antonescu de măsuri împotriva unor cetăţeni de etnie evreiască numai pentru faptul că erau evrei, în contradictoriu cu afirmaţiile unor evrei octogenari, care se declarau martori ai acelor momente istorice, susţinând că evreii au fost prigoniţi ca urmare a unor ordine date de mareşalul Ion Antonescu. Poziţia profesorului Ioan Scurtu a fost împărtăşită şi de istoricul Florin Müller.

După evacuare, au avut loc şi răzbunări ale românilor. Ele nu fac decât parţial obiectul prezentului studiu, fiind însă mult mediatizate, unele exagerate şi prezentate pe baze exclusiv memorialistice, de către supravieţuitori ai evenimentelor, care, în mod surprinzător, au tăcut 65 de ani. Puteau foarte bine să declare ce spun astăzi în timpul ocupaţiei militare sovietice, când ponderea evreilor în conducerea României era foarte mare şi toate acţiunile antievreieşti au fost sever pedepsite. Unii dintre evreii care se referă astăzi la evenimentele comise de români, au emigrat de mult în S.U.A. sau Israel. Oare şi acolo au fost opriţi în cei 65 de ani să spună adevărul? Desigur, că unele acuzaţii evreieşti sunt validate şi de documente şi de alte mărturii, inclusiv ale unor cetăţeni români care nu erau implicaţi în nici un fel în evenimente.

Cercetările nu se vor opri. Numeroşi cercetători evrei şi doar câţiva români, deocamdată, vor continua să analizeze aceste momente istorice. Important ar fi ca ele să nu mai fie politizate excesiv, cum se întâmplă în România zilelor noastre. Nu este normal ca asupra cercetătorilor să se exercite presiuni atât de mari, cum se întâmplă în cazul subsemnatului. Nu este normal ca liderii evrei să implice ziare de toate felurile pentru a bombarda pe cercetători, a-i intimida, a-i ameninţa cu închisoarea şi a-i acţiona în justiţie. Aşteptăm răspunsuri ştiinţifice, prin alte cercetări, bazate pe eventuale alte documente, se pot contrazice orice studii. Le aşteptăm, în linişte, cu calmul şi răceala necesare unor analize imparţiale, dar care să nu ocolească adevărurile care nu convin unora, indiferent că sunt mai marii zilei, liderii comunităţilor evreieşti. Dar pentru această contrazicere ştiinţifică trebuie să existe probele, documente, orinde în lume. Din câte cunoaştem noi, nu se pot contrazice ştiinţific concluziile evenimentelor desfăşurate cu prilejul evacuării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, privitor la declanşarea de către evrei a unor agresiuni, împotriva statului român şi a unor cetăţeni de etnie română.

În încheiere, îmi exprim speranţa că nu se va mai băga în gura istoricilor nici pumnul şi nici batista, chiar de mătase fiind ea. Îmi exprim speranţa că istoricii, atât de mulţi valoroşi în această ţară, se vor coaliza întru adevăr şi dreptate, împotriva cenzurii de orice fel, a presiunilor pentru obţinerea concluziilor dorite de diversele interese care se doresc a fi promovate, care nu au legătură cu ştiinţa şi a implicării impostorilor pe terenul lor de muncă. Ieri şi astăzi a fost rândul meu să mă găsesc sub mare presiune, mâine poate fi rândul oricărui alt istoric care nu ajunge la concluziile dorite de diverse forţe politice din ţară sau din străinătate.

Notă: Studiul a apărut în revista „Transilvania” nr. 9/2005, sub titlul „65 de ani de la evacuarea forţată a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa. Poziţia evreiască”, iar în anul 2012 a fost prezentat la Sesiunea de Comunicării Ştiinţifice „Basarabia 200”, organizată de Societatea Culturală ART- EMIS.


[1] Alesandru Duţu şi Constantin Botoran (coordonatori), op. cit., doc. 17, p. 178.
[2] Raoul V. Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică, Standford, California, 1955, p. 114.
[3] Ibidem, doc. 19, p. 184, doc. 21, p. 185-186.
[4] Ibidem, doc. 24, p. 190.
[5] Ibidem, doc. 20, p. 185.
[6] Ibidem, doc. 26, p. 192.
[7] Ibidem, doc. 22, p. 186-187.
[8] Radu Theodoru, A fost sau nu HOLOCAUST ?, Bucureşti, Editura Lucman, 2003, p. 109.
[9] În perioada cercetărilor mele care au condus la publicarea cărţilor Eforturi politico-diplomatice româneşti de ieşire din al doilea război mondial în lumina arhivei diplomatice a S.U.A., Casa de Presă şi Editură Tribuna, Sibiu, 2003 (188 p.) şi România, Axa şi Aliaţii, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2003 (210 p.), am parcurs o mulţime de materiale care m-au ajutat în concluziile privitoare problematica raporturilor dintre români şi evrei în timpul celui de al doilea război mondial.  
[10] A se vedea, în acest sens, ziarele „Averea” din 8 iunie 2005, din Bucureşti, „22” din , din Bucureşti, „Clujeanul” din , din Cluj-Napoca, „Sibianul” din , din Sibiu şi „Tribuna” din 9 august 2005, din Sibiu, Radio BBC din 4 septembrie 2005 etc..
[11] Este semnificativ şi greu de acceptat faptul că, în ultima parte a anului 2005, de la nivelul Consiliului Europei, s-a transmis la Bucureşti că importantul organism european nu este interesat de procesul comunismului.
[12] La această concluzie au ajuns şi alţi cercetători. Vezi în Gh. Buzatu (coordonator), Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 210.
footer