Revista Art-emis
Eroii combatanţi de la Nistru PDF Imprimare Email
Col. (r) Conf. univ. dr. ing. Anatol Munteanu, Membru A.O.Ş.R.   
Sâmbătă, 01 Martie 2014 15:31

Col. (r) dr. Anatol Munteanu, art-emisNu peste mult timp se va împlini un sfert de veac de când, la 2 martie 1992, a fost tras primul foc de armă în Războiul pentru Independenţa Moldovei, acţiune urmată în plan diplomatic de actul de la 21 iulie acelaşi an, când Mircea Ivan Snegur, preşedintele de atunci al Moldovei, împreună cu omologul său Boris Elţîn, preşedintele Rusiei, au semnat Convenţia de „încetare grabnică a focului”, de încheiere a războiului de la Nistru, dar care, în realitate, nu s-a terminat nici astăzi, în anul de graţie 2014. Fiindcă în urma respectivei convenţii efectiv „ruşinoase”, cum am numit-o încă de atunci, Ţara Moldovei a rămas tot mai mult la cheremul acestei superputeri militare în revenire de formă şi mai agresive ca oricând, care cu zi ce trece face eforturi disperate să revină în matca vechiului imperiu ţarist şi, îndeosebi, al celui sovietic. Cu atât mai mult, apreciem, este datoria noastră să rămânem cu mintea trează şi, mai ales, să nu uităm… Să nu uităm că preşedintele Mircea Ivan Snegur şi generalii moldoveni din acea perioadă au capitulat în faţa inamicului, anulând dintr-o trăsătură de condei toate jertfele de neînlocuit ale tinerei noastre republici care, deşi beneficia de forţe de apărare efectiv respectabile, în primul rând de o Poliţie curajoasă, cu experienţă de luptă, de o armată tânără, însă dotată cu artilerie puternică, de o aviaţie mobilă, cu aparate supersonice şi, nu în ultimul rând, de câteva batalioane de infanterie motorizată, a trebuit, în ciuda râurilor de sânge vărsate, să plece steagul cu umilinţă în faţa unei armate de mercenari, de bandiţi şi de scursori ale societăţii adunate din nemărginirea întunecată ale imperiului intrat, credeam atunci, în ireversibilă agonie… Cum a fost posibil, ne-am întrebat? Pentru ce atâţia eroi şi, mai ales, de ce în zadar? Pur şi simplu pentru că deşi semeaţă şi vitează la trup, Moldova noastră beneficia de o organizare deplorabilă, statul ei major a fost incapabil de încropirea unor operaţiuni militare impuse de anvergura şi importanţa acelui război şi aceasta datorită ofiţerilor cooptaţi acolo, unii dintre ei infiltraţi cu bună ştiinţă, ce-i drept, apţi pentru orice, mai puţin pentru conducerea la victorie a acelor soldaţi atât de viteji, cu nimic mai prejos decât arcaşii lui Ştefan cel Mare. Altfel spus, vai de armata de lei condusă de un berbec! Nici pe ei, pe aceşti comandanţi şi politicieni capitularzi, vinovati, să nu-i uităm!

Este de datoria noastră să nu-i uităm pe adevăraţii eroi căzuţi atunci la datorie, pentru libertatea Moldovei!

În ce mă priveşte, mi-am făcut datoria de onoare ca, de câte ori se iveşte prilejul să evocăm acele zile de foc în care Independenţa Nistru, 1992Republicii Moldova a trebuit să fie consfinţită iarăşi prin foc şi sabie, să-i pomenesc pe poliţiştii şi ostaşii noştri viteji care, cu credinţă în Dumnezeu şi speranţa în mai bine pentru neamul şi pentru copiii lor, neprecupeţind nimic, au răspuns prezent la chemarea ţării, scriind cu sângele lor o istorie de care trebuie să fim mândri, fiindcă nu este cu nimic mai prejos decât a altora, chiar dacă nu de fiecare dată am ieşit victorioşi. Prin urmare, n-avem voie, nu ne este permis să-i uităm vreodată pe cei patru martiri ai zilei de 13 decembrie 1991, poliţiştii Gheorghe Caşu, Valentin Mereniuc, Mihail Arnăut şi Ghenadie Iablocichin, căzuţi la podul de pe Nistru, în misiune. După ei, apoi, o dată cu primăvara, se vor aduna tot mai multe nume de viteji pe monumentele eroilor: Cezar Roman şi Gheorghe Coţuc, răpuşi de gloanţe la 24 martie 1992, după o luptă cu un grup de infractori separatişti, la Gregoriopol; Niculae Ţurcanu, Andrei Izbaş, Valeriu Cordineanu şi Valeriu Dumbravă, în ziua de 3 aprilie 1992, la Gâsca, atacaţi fiind de separatiştii ruşi si arsi de vii; voluntarii Victor Ursu, Grigore Usinevici, Boris Vareaghin, Ion Grecul şi Constantin Ciobanu, la 17 şi 18 mai 1992, la Dubăsari–Cocieri, în luptă cu cazacii; grupul Filea Lupaşcu, la 18 mai 1992, într-o misiune de recunoaştere pe frontul Coşniţa; „cei 100” de ostaşi ai Armatei Naţionale de la podul Tighina, din acea dramatică zi de 20 iunie 1992, spulberaţi de tancurile ruseşti, ca tot aici, la Tighina, între 21–24 iunie 1992, să îngroaşe batalioanele eroilor moldoveni încă şase combatanţi: Ion Sprânceanu, Grigore Vârtosu, Serghei Culaţchi, Ion Digori, Ion Cojocaru şi Serghei Fiodor, urmaţi de alţi 50 de voluntari şi de poliţişti, la care se adaugă sutele de răniţi şi de mutilaţi pe viaţă. Unii, din fericire, au avut şansa să trăiască şi să povestească, în cazul în care nu le-a pierit curajul ori speranţa văzând cum au evoluat lucrurile după aceea, dar cu atât mai mult nu trebuie şters cu buretele ignoranţei nici faptele lor de arme, nu mai puţin remarcabile.

Şi mă gândesc, de pildă, la atacul fulgerător al batalionului comandat de colonelul Anton Gămuraru, intrat prin lupte în Tighina, unde a eliberat Secţia de Poliţie asediată de inamic precum şi oraşul care colcăia de separatişti – o faptă de un curaj excepţional, care a ridicat mult moralul moldovenilor noştri.

Nistru, 1992Armata Rusă, deşi călare pe tancuri, s-a poticnit de poziţiile ocupate de luptătorii pentru Independenţa Moldovei Monumentul eroilor căzuţi în luptele din 1992

O altă pagină de eroism şi sacrificiu s-a scris în luptele de apărare de la cinematograful „Drujba”, la „Drumul vieţii” sau cele purtate în centrul Tighinei, unde armata rusă, deşi călare pe tancuri, ca întotdeauna, s-a poticnit de poziţiile ocupate de luptătorii pentru Independenţa Moldovei. Este drept însă că şi jertfa apărării noastre a fost mare aici: peste 230 de răniţi, între care, în jur de 50 răniţi mortal. De fapt, cheia războiului aici a fost, şi cu atât este mai regretabil că, nefiind susţinută de la centru, această luptă, toate acele jertfe au fost în zadar, practic vorbind, întrucât pierzând Transnistria, am pierdut toată glia… Nu în ultimul rând, gândul mă poartă la acea sublimă lecţie de eroism oferită de „Grupul Ilaşcu”, ai cărui membri, în frunte cu liderul lor, au fost umiliţi ca în Evul Mediu, bătuţi, torturaţi şi batjocoriţi, ademeniţi cu tot felul de momeli ca să trădeze, înfometaţi şi jigniţi, dar niciodată înfrânţi. Cu cât mă gândesc mai mult la aceste jertfe, cu atât nu-mi iese din minte întrebarea acelor jurnalişti occidentali care mai ieri, parcă, m-au întrebat cu cea mai mare inocenţă, deşi, nu-ncape vorbă, o undă de parşivenie tot am ghicit în glasul lor: „Ce aţi căutat voi în Transnistria?” Răspunsul îl dăduse demult, încă de acum aproape 100 de ani, Toma Jalbă, repre­zentantul Transnistriei în Congresul ostăşesc de la Chişinău, din octombrie 1917, care tot cam aşa fusese întrebat, şi care a declamat de la înălţimea tribunei: „Dar eu vă întreb, fraţilor care sunteţi moldoveni, cum ne lăsaţi pe noi, moldovenii, cei ce suntem rupţi din această Basarabie, să trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecele în gura motanului? Dar să ştiţi că de ne veţi uita, noi vom săpa malul Nistrului şi vom îndrepta apa dincolo de pământul nostru, căci mai bine să-şi schimbe râul malul, decât să rămânem noi despărţiţi unii de alţii!”

Este şi mesajul pe care vreau să-l transmit acum, când lumea pare să se mişte din nou, conturându-se tot mai clar cei doi poli de anvergură continentală în care Moldova, dacă va rămâne încremenită în proiect, riscă să fie făcută sandviş: retrogradul colos post-sovietic şi Europa Unită. Ar fi culmea ca, pentru o sticlă de bere şi un covrig, când va fi să voteze din nou, moldovenii noştri vor alege iarăşi… trecutul!

footer