Revista Art-emis
Un blazon compromis PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gică Manole   
Miercuri, 05 Februarie 2014 23:26
Multithumb found errors on this page:

There was a problem loading image /home/ultraart/public_html/images/stories/istorie/Mihai.jpg

Blazon compromisNiciunde aiurea, în vreo ţară ce a cunoscut instituţia monarhică, ca formă supremă în stat, monarhia nu s-a compromis, n-a coborât atât de jos ca în cele câteva decenii, cât cei din familia Hohenzollern-Sigmaringen s-au aflat în fruntea Statului Român. De ani buni, în absenţa unei memorii istorice consolidate, vii, unii sau alţii ne tot spun/scriu ce rol important au avut în devenirea noastră istorică cei patru regi şi cum au trudit din greu, nu-i aşa, pe rând, pentru binele şi propăşirea poporului român! Starea de fapt istorică contrazice violent susţinătorii acestor aserţiuni. Desigur, pe durata lungă a istoriei, este dificil să judeci doar în alb şi negru o epocă istorică sau un personaj istoric. În cazul celor patru monarhi ce au avut privilegiul să-şi lege destinul de ţara noastră, fără teama de a greşi, dacă adunăm suma calităţilor şi defectelor întru slujirea interesului naţional, bilanţul este copleşitor negativ.

Carol I, taxat de Gheorghe Panu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, drept „omul periculos” (pentru România, desigur), în afara unei sobrietăţi reale în viaţa particulară, s-a dovedit a fi posedat de o arghirofilie ruşinoasă, precum şi de o loialitate reală, bine ascunsă, faţă de patria sa de origine, Germania, şi nu pentru ţara de adopţie, România. Că aşa stau lucrurile, n-am nicio îndoială. I se pun în seamă lui Carol modernizarea statului român, dobândirea Independenţei, precum şi edificarea sistemului politic „democratic” în ţara noastră. Nimic mai fals. Carol I n-a fost un monarh constituţional decât pe hârtie. Puterea sa politică, reală l-a determinat pe Titu Maiorescu să noteze într-o scrisoare către botoşăneanul Canano, la 1898, că, în realitate, regele avea puterea unui monarh absolut. De o asemenea putere Carol I a abuzat nepermis de mult timp impunând la administraţia ţării două partide politice preocupate, în primul rând, de consolidarea poziţiilor sale economico-financiare, şi nu de modernizarea autentică a societăţii româneşti. A închis ochii la toate abuzurile politicienilor, abuzuri ce au devenit parte endemică din sistem, determinându-l pe Mihai Eminescu să-l numească „Carol Îngăduitorul”. Carol I a ajuns mare nu prin faptele sale, ci cu ajutorul politicienilor. Cu câteva zile înainte de a muri I. C. Brătianu (mai 1891), venind Carol I la Florica spre a-şi lua „la revedere” de la fostul său prim-ministru, marele om politic nu l-a primit, zicând celor din jurul său: „Staţi cu ochii pe rege! Prea l-am făcut noi mare!”. Într-adevăr, lui Carol I puterea i s-a urcat la cap. Deşi putea rezolva/lichida uriaşele discrepanţe social-economice din societate, n-a mişcat un deget în această direcţie. Deget înmănuşat, fireşte, şi pe care îl întindea cu un dispreţ mărturisit tuturor oamenilor politici români (cu excepţia lui I. C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, P. P. Carp). A avut obrăznicia să-şi aniverseze 40 de ani de domnie prin sărbători grandioase - o potemkiniadă autentică - în timp ce naţiunea română zăcea umilită, sărăcită, furată, batjocorită. N-au trecut decât câteva luni de la „grandiosul” jubileu şi ţara a luat foc la propriu, exasperată de atâta obrăznicie, abuzuri şi nedreptate. Vorbesc aici despre dramaticul an 1907, o pată ruşinoasă, de neşters de pe obrazul „marelui rege” Carol I, revoltă cu caracter unic în Europa începutului de secol al XX-lea.

Desigur, „slăvitul” rege Carol I, spre „a salva” Ţara, a poruncit armatei, la 1907, să-i împuşte pe ţărani pentru tulburarea „ordinii publice” (câteva mii, va spune el cu dispreţ), iar după ce represiunea sălbatică a avut loc, a strâns toate actele/documentele privitoare la crimele comise într-un seif personal, pentru ca apoi să le distrugă. Nu-i aşa că a fost un autentic monarh constituţional? În realitate, pe toată durata domniei sale - faptul a fost subliniat în memoriile sale de Constantin Argetoianu - Carol I n-a făcut decât să pună umărul său greu la constituirea unui sistem social-economic nedrept, dominat de un rasism social unic în Europa acelor vremuri. Desigur, nu-i locul unde să pot inventaria toate „faptele” acestui monarh puse în „slujba” Naţiunii Române sau să subliniez marea sa „grijă” pentru ţara sa de adopţie, cum a fost, de exemplu, construcţia „drumurilor de fier” (vezi ruşinoasa afacere Strousberg din anii ’70 ai secolului al XIX-lea) sau acordarea unei pensii anuale de 3.000 de dolari (din 1882 şi până la moarte, în 1906) lui Mite Kremnitz, amanta sa secretă.

Nu pot, însă, a nu menţiona actul său de abdicare din 28 septembrie 1914, cu câteva zile înainte de a muri (10 octombrie 1914), act prin care Carol I renunţa la tronul României din cauză că, Consiliul de Coroană de la Peleş (3 august 1914) n-a fost de acord cu „măria sa” ca România să intre în Primul Război Mondial de partea Germaniei şi Austro-Ungariei, după cum ar fi vrut! Acesta îi era „idealul naţional” la 1914: să implice România în conflict alături de patria sa de origine şi de Ungaria, asupritoare a câtorva milioane de români, şi nu realizarea Unităţii Naţionale a Românilor. Despre nepotul său, Ferdinand, ce i-a urmat la tron, şi care a rămas posterităţii ca cel „loial”, singura lui calitate a fost aceea că a acordat credit total lui I. I. C. Brătianu în a conduce Statul Român, neomiţând însă a nota Mihaică faptele sale mari nu sunt ale sale, ci ale poporului român întreg, pe a cărui luptă şi jertfă cutremurătoare, uriaşă s-a edificat unitatea noastră naţională. De altfel, Ferdinand - Nicolae Iorga scrie despre acest fapt în „O viaţă de om aşa cum a fost” -, n-a fost deloc convins că România a procedat corect înfruntând Puterile Centrale în războiul de întregire, fiind mai mult decât convins că acestea vor ieşi biruitoare din „marele război”. Iar după ce Rusia iese din război (martie 1918) şi când Puterile Centrale obligă România să semneze dictatul de la Buftea-Bucureşti (7 mai 1918), prin germanofilul Alexandru Marghiloman, Ferdinand n-a promulgat odiosul tratat (după cum avea intenţia) doar datorită opoziţiei înverşunate a reginei Maria, căreia posteritatea, pentru acest fapt, îi este obligată la veşnică recunoştinţă.

N-am să stăruiesc asupra fiului lui Ferdinand şi al Mariei, Carol al II-lea, decât în a sublinia totala sa iresponsabilitate, comportamentul său patologic, criminal, şi faptul că individul a târât coroana României în noroiul cel mai abject, dovedindu-se autenticul gropar al României Mari. Menţionez, însă, că întreaga familie regală a României era percepută la dimensiunea sa reală, exactă de către opinia publică de la noi şi aiurea, de vreme ce fratele Elenei de Grecia (a doua soţie a lui Carol al II-lea), în deceniul trei al secolului al XX-lea, trăind o vreme la noi, nu s-a oferit să afirme despre aceasta: „Dacă familia regală a Greciei ar comite doar 10% din abuzurile, ilegalităţile înfăptuite de familia regală a României, grecii ne-ar scoate din palatul regal, ne-ar pune la zid şi ne-ar împuşca pe toţi.”. De acest fapt, adică de prestigiul cu totul compromis al Casei Regale a României, erau convinşi, la timpul lor, I. I. C. Brătianu şi Iuliu Maniu; primul, înainte morţii (24 noiembrie 1927), iar al doilea înainte de „restauraţie” (6-8 iunie 1930), intenţionau să îndepărteze monarhia şi să proclame România republică. Împrejurările au fost mai tari ca cei doi mari oameni politici, iar intenţiile lor nu s-au realizat.

Poporul român este un popor nobil, iar celor din fruntea sa le-a arătat respect, bunăvoinţă şi generozitate. Aşa şi în cazul fostului rege Mihai. De ani buni, acesta a reintrat în posesia proprietăţilor avute înainte de 30 decembrie 1947 (şi chiar mai mult decât atât), este lăudat de cei ce împărtăşesc ideea monarhică, i se ridică osanale ca unuia ce a adus mari servicii patriei, iar nu de mult bustul său tronează şi într-o piaţetă din Bucureşti! Mai mult, ca al patrulea mareşal al României şi ca un ultim conducător de stat din ultimul război mondial, fostului rege Mihai i se recunosc mari merite întru slujirea Naţiunii Române, avansându-se ideea că o revenire a sa, ori a urmaşilor săi, în fruntea Statului Român, ar fi mai mult decât benefică pentru România!

Ordinul PobedaIarăşi, ca de atâtea ori în istoria noastră, s-ar părea că amnezia a pus stăpânire pe români. Au uitat că Mihai nu l-a lăsat pe Ion Antonescu să semneze ieşirea din război a României, în august 1944, după cum intenţiona acesta, în condiţii demne, şi a ordonat Armatei Române capitularea necondiţionată în faţa Armatei Sovietice, minţind poporul cu neruşinare că a încheiat armistiţiul! S-au uitat cei cca. 170.000 de soldaţi şi ofiţeri români luaţi prizonieri de sovietici (în perioada 23 august - 12 septembrie 1944), trimişi în Siberia, în minele din Dombas, în Kazahstan, tocmai ca urmare a „armistiţiului” anunţat de „Majestatea Sa” în seara de 23 august 1944! S-a uitat că a purtat pe pieptu-i „patriotic” odioasa decoraţie de război sovietică „Pobeda”, şi pe care Stalin i-a oferit-o drept recompensă pentru că l-a ajutat să ocupe mai repede România, cât şi pentru că i-a dat pe mână elita militară şi intelectuală a poporului român! S-a uitat că, deşi rege, aflat în exerciţiul puterii reale, a întărit sentinţa dictatorului de la Kremlin, dând pe mâna plutonului de execuţie pe mareşalul Ion Antonescu, pe profesorii Mihai Antonescu şi Gheorghe Alexianu şi pe generalul Constantin (Pichi) Vasiliu, mari oameni de stat ai României, scornind, cu neruşinare specifică mincinoşilor patologici, motivaţii ireale. S-a uitat că, la 23 august 1944, fostul rege Mihai a comis o triplă crimă de înaltă trădare: faţă de Naţiune, de Ţară, faţă de Armată şi faţă de conducătorul de facto a acesteia pe care, caz unic în istorie, după ce îl arestează, îl predă inamicului de moarte al României, Uniunea Sovietică în plin conflict militar şi când soarta războiului nu era definitiv decisă! S-a uitat că, în noiembrie 1947, plecând în Anglia, şi-a garnisit bagajul personal cu diverse bunuri şi cu tablouri de mare valoare aflate, nu în proprietatea Casei Regale, ci a Statului Român, care, şi astăzi, zac ascunse în seifuri ale unor bănci elveţiene sau în unele colecţii particulare! S-a uitat de trădătoarea, „Declaraţie de la Budapesta” din iulie 1989, când, acordându-i girul său, n-a ezitat să pună sub semnul întrebării apartenenţa Transilvaniei la Patria Mamă, România, cântând în strună iredentiştilor maghiari şi unei haite de trădători de neam şi ţară!

Desigur, n-am să susţin că abdicarea fostului rege Mihai, la 30 decembrie 1947 a fost un act voluntar. A fost o abdicare impusă de împrejurările istorice noi, de comunişti, şi la care el, cât şi „scumpa lui mamă”, Elena, s-au târguit şi au consimţit, de vreme ce şi-a pus semnătura pe un act care conţine negru pe alb formularea: „…în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai ţării, conştient de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat…”, şi că abdică pentru el, „şi pentru urmaşii mei la tron…” [1] Actul de abdicare al fostului rege Mihai, de la 30 decembrie 1947, a fost unul definitiv şi irevocabil. Toate justificările de după 1989, ale aceluiaşi fost rege, în legătură cu actul abdicării sunt pledoarii mincinoase, pro domo, devreme ce până în acest an n-a suflat o vorbă cum şi de ce a părăsit tronul României, ca şi cum s-ar fi înţeles cu domnii comunişti (o înţelegere plătită, se înţelege) să nu facă agitaţie în legătură cu cele întâmplate la 30 decembrie 1947! Dacă Mihai îşi iubea atât de mult Ţara precum şi „scumpul lui popor”, n-ar fi trebuit, cu niciun chip, să semneze actul de abdicare cu atâta uşurinţă, îndeosebi că s-au exercitat presiuni asupra sa, şi ar fi trebuit să meargă în puşcăriile comuniste, unde tocmai începuse exterminarea elitei neamului nostru. Alegând soluţia abdicării, pe care a supervizat-o prin propria semnătură, indiferent de circumstanţele istorice ale momentului, fostul rege Mihai a închis definitiv capitolul monarhie în istoria României. Aşadar, abdicarea de la 30 decembrie 1947 a fost una definitivă, irevocabilă, iar gargara regalistă din ultima vreme, de un ridicol absolut, dovedeşte obrăznicia unei familii, pe care poporul român a înnobilat-o nemeritat de lung timp cu respect, mărinimie şi loialitate.

-----------------------------------------------
[1] vezi textul integral al abdicării lui Mihai, în România, Viaţa politică în documente - 1947, coordonator: Ioan Scurtu, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994, pp. 289-290.
footer