Revista Art-emis
Un blazon compromis PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gic? Manole   
Miercuri, 05 Februarie 2014 23:26
Multithumb found errors on this page:

There was a problem loading image /home/ultraart/public_html/images/stories/istorie/Mihai.jpg

Blazon compromisNiciunde aiurea, în vreo ?ar? ce a cunoscut institu?ia monarhic?, ca form? suprem? în stat, monarhia nu s-a compromis, n-a coborât atât de jos ca în cele câteva decenii, cât cei din familia Hohenzollern-Sigmaringen s-au aflat în fruntea Statului Român. De ani buni, în absen?a unei memorii istorice consolidate, vii, unii sau al?ii ne tot spun/scriu ce rol important au avut în devenirea noastr? istoric? cei patru regi ?i cum au trudit din greu, nu-i a?a, pe rând, pentru binele ?i prop??irea poporului român! Starea de fapt istoric? contrazice violent sus?in?torii acestor aser?iuni. Desigur, pe durata lung? a istoriei, este dificil s? judeci doar în alb ?i negru o epoc? istoric? sau un personaj istoric. În cazul celor patru monarhi ce au avut privilegiul s?-?i lege destinul de ?ara noastr?, f?r? teama de a gre?i, dac? adun?m suma calit??ilor ?i defectelor întru slujirea interesului na?ional, bilan?ul este cople?itor negativ.

Carol I, taxat de Gheorghe Panu, la sfâr?itul secolului al XIX-lea, drept „omul periculos” (pentru România, desigur), în afara unei sobriet??i reale în via?a particular?, s-a dovedit a fi posedat de o arghirofilie ru?inoas?, precum ?i de o loialitate real?, bine ascuns?, fa?? de patria sa de origine, Germania, ?i nu pentru ?ara de adop?ie, România. C? a?a stau lucrurile, n-am nicio îndoial?. I se pun în seam? lui Carol modernizarea statului român, dobândirea Independen?ei, precum ?i edificarea sistemului politic „democratic” în ?ara noastr?. Nimic mai fals. Carol I n-a fost un monarh constitu?ional decât pe hârtie. Puterea sa politic?, real? l-a determinat pe Titu Maiorescu s? noteze într-o scrisoare c?tre boto??neanul Canano, la 1898, c?, în realitate, regele avea puterea unui monarh absolut. De o asemenea putere Carol I a abuzat nepermis de mult timp impunând la administra?ia ??rii dou? partide politice preocupate, în primul rând, de consolidarea pozi?iilor sale economico-financiare, ?i nu de modernizarea autentic? a societ??ii române?ti. A închis ochii la toate abuzurile politicienilor, abuzuri ce au devenit parte endemic? din sistem, determinându-l pe Mihai Eminescu s?-l numeasc? „Carol Îng?duitorul”. Carol I a ajuns mare nu prin faptele sale, ci cu ajutorul politicienilor. Cu câteva zile înainte de a muri I. C. Br?tianu (mai 1891), venind Carol I la Florica spre a-?i lua „la revedere” de la fostul s?u prim-ministru, marele om politic nu l-a primit, zicând celor din jurul s?u: „Sta?i cu ochii pe rege! Prea l-am f?cut noi mare!”. Într-adev?r, lui Carol I puterea i s-a urcat la cap. De?i putea rezolva/lichida uria?ele discrepan?e social-economice din societate, n-a mi?cat un deget în aceast? direc?ie. Deget înm?nu?at, fire?te, ?i pe care îl întindea cu un dispre? m?rturisit tuturor oamenilor politici români (cu excep?ia lui I. C. Br?tianu, Mihail Kog?lniceanu, Titu Maiorescu, P. P. Carp). A avut obr?znicia s?-?i aniverseze 40 de ani de domnie prin s?rb?tori grandioase - o potemkiniad? autentic? - în timp ce na?iunea român? z?cea umilit?, s?r?cit?, furat?, batjocorit?. N-au trecut decât câteva luni de la „grandiosul” jubileu ?i ?ara a luat foc la propriu, exasperat? de atâta obr?znicie, abuzuri ?i nedreptate. Vorbesc aici despre dramaticul an 1907, o pat? ru?inoas?, de ne?ters de pe obrazul „marelui rege” Carol I, revolt? cu caracter unic în Europa începutului de secol al XX-lea.

Desigur, „sl?vitul” rege Carol I, spre „a salva” ?ara, a poruncit armatei, la 1907, s?-i împu?te pe ??rani pentru tulburarea „ordinii publice” (câteva mii, va spune el cu dispre?), iar dup? ce represiunea s?lbatic? a avut loc, a strâns toate actele/documentele privitoare la crimele comise într-un seif personal, pentru ca apoi s? le distrug?. Nu-i a?a c? a fost un autentic monarh constitu?ional? În realitate, pe toat? durata domniei sale - faptul a fost subliniat în memoriile sale de Constantin Argetoianu - Carol I n-a f?cut decât s? pun? um?rul s?u greu la constituirea unui sistem social-economic nedrept, dominat de un rasism social unic în Europa acelor vremuri. Desigur, nu-i locul unde s? pot inventaria toate „faptele” acestui monarh puse în „slujba” Na?iunii Române sau s? subliniez marea sa „grij?” pentru ?ara sa de adop?ie, cum a fost, de exemplu, construc?ia „drumurilor de fier” (vezi ru?inoasa afacere Strousberg din anii ’70 ai secolului al XIX-lea) sau acordarea unei pensii anuale de 3.000 de dolari (din 1882 ?i pân? la moarte, în 1906) lui Mite Kremnitz, amanta sa secret?.

Nu pot, îns?, a nu men?iona actul s?u de abdicare din 28 septembrie 1914, cu câteva zile înainte de a muri (10 octombrie 1914), act prin care Carol I renun?a la tronul României din cauz? c?, Consiliul de Coroan? de la Pele? (3 august 1914) n-a fost de acord cu „m?ria sa” ca România s? intre în Primul R?zboi Mondial de partea Germaniei ?i Austro-Ungariei, dup? cum ar fi vrut! Acesta îi era „idealul na?ional” la 1914: s? implice România în conflict al?turi de patria sa de origine ?i de Ungaria, asupritoare a câtorva milioane de români, ?i nu realizarea Unit??ii Na?ionale a Românilor. Despre nepotul s?u, Ferdinand, ce i-a urmat la tron, ?i care a r?mas posterit??ii ca cel „loial”, singura lui calitate a fost aceea c? a acordat credit total lui I. I. C. Br?tianu în a conduce Statul Român, neomi?ând îns? a nota Mihaic? faptele sale mari nu sunt ale sale, ci ale poporului român întreg, pe a c?rui lupt? ?i jertf? cutremur?toare, uria?? s-a edificat unitatea noastr? na?ional?. De altfel, Ferdinand - Nicolae Iorga scrie despre acest fapt în „O via?? de om a?a cum a fost” -, n-a fost deloc convins c? România a procedat corect înfruntând Puterile Centrale în r?zboiul de întregire, fiind mai mult decât convins c? acestea vor ie?i biruitoare din „marele r?zboi”. Iar dup? ce Rusia iese din r?zboi (martie 1918) ?i când Puterile Centrale oblig? România s? semneze dictatul de la Buftea-Bucure?ti (7 mai 1918), prin germanofilul Alexandru Marghiloman, Ferdinand n-a promulgat odiosul tratat (dup? cum avea inten?ia) doar datorit? opozi?iei înver?unate a reginei Maria, c?reia posteritatea, pentru acest fapt, îi este obligat? la ve?nic? recuno?tin??.

N-am s? st?ruiesc asupra fiului lui Ferdinand ?i al Mariei, Carol al II-lea, decât în a sublinia totala sa iresponsabilitate, comportamentul s?u patologic, criminal, ?i faptul c? individul a târât coroana României în noroiul cel mai abject, dovedindu-se autenticul gropar al României Mari. Men?ionez, îns?, c? întreaga familie regal? a României era perceput? la dimensiunea sa real?, exact? de c?tre opinia public? de la noi ?i aiurea, de vreme ce fratele Elenei de Grecia (a doua so?ie a lui Carol al II-lea), în deceniul trei al secolului al XX-lea, tr?ind o vreme la noi, nu s-a oferit s? afirme despre aceasta: „Dac? familia regal? a Greciei ar comite doar 10% din abuzurile, ilegalit??ile înf?ptuite de familia regal? a României, grecii ne-ar scoate din palatul regal, ne-ar pune la zid ?i ne-ar împu?ca pe to?i.”. De acest fapt, adic? de prestigiul cu totul compromis al Casei Regale a României, erau convin?i, la timpul lor, I. I. C. Br?tianu ?i Iuliu Maniu; primul, înainte mor?ii (24 noiembrie 1927), iar al doilea înainte de „restaura?ie” (6-8 iunie 1930), inten?ionau s? îndep?rteze monarhia ?i s? proclame România republic?. Împrejur?rile au fost mai tari ca cei doi mari oameni politici, iar inten?iile lor nu s-au realizat.

Poporul român este un popor nobil, iar celor din fruntea sa le-a ar?tat respect, bun?voin?? ?i generozitate. A?a ?i în cazul fostului rege Mihai. De ani buni, acesta a reintrat în posesia propriet??ilor avute înainte de 30 decembrie 1947 (?i chiar mai mult decât atât), este l?udat de cei ce împ?rt??esc ideea monarhic?, i se ridic? osanale ca unuia ce a adus mari servicii patriei, iar nu de mult bustul s?u troneaz? ?i într-o pia?et? din Bucure?ti! Mai mult, ca al patrulea mare?al al României ?i ca un ultim conduc?tor de stat din ultimul r?zboi mondial, fostului rege Mihai i se recunosc mari merite întru slujirea Na?iunii Române, avansându-se ideea c? o revenire a sa, ori a urma?ilor s?i, în fruntea Statului Român, ar fi mai mult decât benefic? pentru România!

Ordinul PobedaIar??i, ca de atâtea ori în istoria noastr?, s-ar p?rea c? amnezia a pus st?pânire pe români. Au uitat c? Mihai nu l-a l?sat pe Ion Antonescu s? semneze ie?irea din r?zboi a României, în august 1944, dup? cum inten?iona acesta, în condi?ii demne, ?i a ordonat Armatei Române capitularea necondi?ionat? în fa?a Armatei Sovietice, min?ind poporul cu neru?inare c? a încheiat armisti?iul! S-au uitat cei cca. 170.000 de solda?i ?i ofi?eri români lua?i prizonieri de sovietici (în perioada 23 august - 12 septembrie 1944), trimi?i în Siberia, în minele din Dombas, în Kazahstan, tocmai ca urmare a „armisti?iului” anun?at de „Majestatea Sa” în seara de 23 august 1944! S-a uitat c? a purtat pe pieptu-i „patriotic” odioasa decora?ie de r?zboi sovietic? „Pobeda”, ?i pe care Stalin i-a oferit-o drept recompens? pentru c? l-a ajutat s? ocupe mai repede România, cât ?i pentru c? i-a dat pe mân? elita militar? ?i intelectual? a poporului român! S-a uitat c?, de?i rege, aflat în exerci?iul puterii reale, a înt?rit sentin?a dictatorului de la Kremlin, dând pe mâna plutonului de execu?ie pe mare?alul Ion Antonescu, pe profesorii Mihai Antonescu ?i Gheorghe Alexianu ?i pe generalul Constantin (Pichi) Vasiliu, mari oameni de stat ai României, scornind, cu neru?inare specific? mincino?ilor patologici, motiva?ii ireale. S-a uitat c?, la 23 august 1944, fostul rege Mihai a comis o tripl? crim? de înalt? tr?dare: fa?? de Na?iune, de ?ar?, fa?? de Armat? ?i fa?? de conduc?torul de facto a acesteia pe care, caz unic în istorie, dup? ce îl aresteaz?, îl pred? inamicului de moarte al României, Uniunea Sovietic? în plin conflict militar ?i când soarta r?zboiului nu era definitiv decis?! S-a uitat c?, în noiembrie 1947, plecând în Anglia, ?i-a garnisit bagajul personal cu diverse bunuri ?i cu tablouri de mare valoare aflate, nu în proprietatea Casei Regale, ci a Statului Român, care, ?i ast?zi, zac ascunse în seifuri ale unor b?nci elve?iene sau în unele colec?ii particulare! S-a uitat de tr?d?toarea, „Declara?ie de la Budapesta” din iulie 1989, când, acordându-i girul s?u, n-a ezitat s? pun? sub semnul întreb?rii apartenen?a Transilvaniei la Patria Mam?, România, cântând în strun? iredenti?tilor maghiari ?i unei haite de tr?d?tori de neam ?i ?ar?!

Desigur, n-am s? sus?in c? abdicarea fostului rege Mihai, la 30 decembrie 1947 a fost un act voluntar. A fost o abdicare impus? de împrejur?rile istorice noi, de comuni?ti, ?i la care el, cât ?i „scumpa lui mam?”, Elena, s-au târguit ?i au consim?it, de vreme ce ?i-a pus semn?tura pe un act care con?ine negru pe alb formularea: „…în deplin? în?elegere cu factorii de r?spundere ai ??rii, con?tient de r?spunderea ce-mi revine, consider c? institu?ia monarhic? nu mai corespunde actualelor condi?iuni ale vie?ii noastre de stat…”, ?i c? abdic? pentru el, „?i pentru urma?ii mei la tron…” [1] Actul de abdicare al fostului rege Mihai, de la 30 decembrie 1947, a fost unul definitiv ?i irevocabil. Toate justific?rile de dup? 1989, ale aceluia?i fost rege, în leg?tur? cu actul abdic?rii sunt pledoarii mincinoase, pro domo, devreme ce pân? în acest an n-a suflat o vorb? cum ?i de ce a p?r?sit tronul României, ca ?i cum s-ar fi în?eles cu domnii comuni?ti (o în?elegere pl?tit?, se în?elege) s? nu fac? agita?ie în leg?tur? cu cele întâmplate la 30 decembrie 1947! Dac? Mihai î?i iubea atât de mult ?ara precum ?i „scumpul lui popor”, n-ar fi trebuit, cu niciun chip, s? semneze actul de abdicare cu atâta u?urin??, îndeosebi c? s-au exercitat presiuni asupra sa, ?i ar fi trebuit s? mearg? în pu?c?riile comuniste, unde tocmai începuse exterminarea elitei neamului nostru. Alegând solu?ia abdic?rii, pe care a supervizat-o prin propria semn?tur?, indiferent de circumstan?ele istorice ale momentului, fostul rege Mihai a închis definitiv capitolul monarhie în istoria României. A?adar, abdicarea de la 30 decembrie 1947 a fost una definitiv?, irevocabil?, iar gargara regalist? din ultima vreme, de un ridicol absolut, dovede?te obr?znicia unei familii, pe care poporul român a înnobilat-o nemeritat de lung timp cu respect, m?rinimie ?i loialitate.

-----------------------------------------------
[1] vezi textul integral al abdic?rii lui Mihai, în România, Via?a politic? în documente - 1947, coordonator: Ioan Scurtu, Arhivele Statului din România, Bucure?ti, 1994, pp. 289-290.
footer