Revista Art-emis
Puterea de a judeca pentru Istorie PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu   
Miercuri, 22 Ianuarie 2014 20:52

Fiat Justitia! art-emis2006 - Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I Penală.

Mărturia Profesorului Gheorghe Buzatu în calitate de martor al apărării, prezentată la acţiunea de revizuire a procesului din anul 1946. Acţiunea a fost deschisă de domnul Şerban Alexianu fiul profesorului Gheorghe Alexianu,. Preşedinte al completului de judecată - magistrat Viorel Adrian Podar. Deşi în primă fază dreptatea a avut firave şanse de câştig de cauză, presiunile - interne, dar mai ales externe - au pus cătuşe Justiţiei, lasând adevărul în întuneric. (Ion Măldărescu)

D-le Preşedinte!

În atenţia noastră se află o problemă majoră a istoriei noastre contemporane - evoluţia României în epoca celui de-Al Doilea Război Mondial, rolul şi locul unor personalităţi, în speţă activitatea celor patru aşa-zişi criminali de război, „judecaţi” şi condamnaţi la moarte în 17 mai 1946, executaţi la 1 iunie 1946 - Mareşalul Ion Antonescu, Profesorii Mihai Antonescu şi Gheorghe Alexianu, generalul Constantin Z. Vasiliu. Se impune a fi menţionat, de la bun început, că nu a fost vorba de o execuţie, ci de un măcel, ordonat de la Kremlin şi înfăptuit de uneltele lor de la Bucureşti. Ulterior, faptele au fost ocultate, dar - pentru un istoric, mai ales care a studiat integral materialele odiosului „proces” din 6-17 mai 1946 desfăşurat sub egida „Tribunalului Poporului” din Bucureşti (în total 148 volume, aflate spre păstrare la C.N.S.A.S.) - aflarea şi expunerea adevărului nu constituie o dificultate, de nici un fel!

Am debutat cu aceste precizări - nu pentru a flata pe cineva, ci pentru a demonstra amploarea si seriozitatea problemelor in atenţie, ce se pun graţie Domniei Sale - Şerban Alexianu, care, după cum este bine ştiut, solicitând Reanalizarea cazului tatălui domniei sale, excelentul profesor şi om politic, care a fost şi rămâne Gheorghe Alexianu, ne îndeamnă pe toţi la luciditate şi dreptate un pentru un caz anume, ci, mult mai important, Pentru Istorie.

Vă rog să admiteţi că vă vorbeşte un istoric. Iar nimeni altul decât inegalabilul N. Iorga, a precizat în faimosul său discurs de recepţie la Academia Romană din 17 mai 1911, că specialistul trebuie ascultat din vreme ce (citez din memorie): „Istoricul e un bătrân prin excelenţă al naţiei sale; dacă nu-l întreabă nimeni, el e dator să vorbească”. Da, chiar aşa, un istoric e dator să vorbească. Mai ales că resping punctul de vedere leninist-stalinist în scrierea şi interpretarea istoriei, şi anume: cel mai imprevizibil în societatea contemporană este Trecutul, nicidecum Viitorul!

Vă rog să aveţi în vedere următoarele:

Subsemnatul nu mă aflu printre cei care neaga holocaustul, în genere. Dar faptul că nu sunt negaţionist, nu mă împiedică să recomand că, în continuare, problema trebuie socotită închisă, că tot ce era de demonstrat s-a spus! De altfel, nici n-a fost posibil, data fiind „cariera” relativ scurta a capitolului însuşi al holocaustului în istoria celui de-Al Doilea Război Mondial: doar 25 de ani! De la „descoperirea” lui de către echipa propagandistică a lui Elie Wiesel & Co.

În ce-i priveşte pe Mareşalul Antonescu, pe Profesorii M. Antonescu şi Gh. Alexianu, pe generalul C. Z. Vasiliu, le-am consacrat deja mai multe volume şi studii, culegeri de documente, ca rezultat al cercetărilor mele în arhivele interne, dar şi din Germania, S.U.A., Franţa, Anglia şi Rusia.

În anul 2002 am demonstrat, în cadrul dezbaterilor din Senatul României, inutilitatea Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/2002. Nu mă refer atât la faptul ca, printr-o O.U.G. se corecta Codul Penal, dar trebuie afirmat că:

- O.U.G. 31/2002 vine în contradicţie cu acele prevederi ale Constituţiei care privesc libertatea de opinie;

- O.U.G. 31/2002 încălcă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (dec. 1948), art. 19;

- O.U.G. 31/2002 încălca însăşi Constituţia, de vreme ce, potrivit pactului fundamental (art. 114), O.U.G. sunt adoptate numai în cazuri excepţionale…

În fine, de ce mai era nevoie de O.U.G. 31/2002 cât timp Constituţia (art. 30) condamnă defăimarea Ţării şi îndemnul la război de agresiune, la ură naţională sau religioasă, discriminare şi separatism teritorial, iar Legea 51/1991 privind siguranţa naţională - într-un cadru mult mai vast - încriminează: (art. 3) „iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară, sau de orice natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol, sub orice formă, unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept”.

Domnule Preşedinte!

În ultima vreme, se pare, că noi, românii, am câştigat o noua specialitate: la Istorie, ca şi la Fotbal, ne pricepem cu toţii. Aşa, acum, ne place să ne jucăm cu „fascismul”! În acest joc, Mareşalul Antonescu, care, el însuşi a zdrobit rebeliunea legionară în ianuarie 1941, a devenit… „fascist”! La fel şi profesorii M. Antonescu şi Gh. Alexianu, generalul C. Z. Vasiliu! Este prea puţin, în raport cu faptul că, nu demult, la Paris, au devenit „fascişti” Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, după ce fuseseră catalogaţi ca atare şi Eminescu, şi Iorga, şi Blaga. Norocul nostru, al civilizaţiei române, a fost că au scăpat „curaţi” D. Th. Neculuţă şi Al. Sahia!

Am mai spus că Ion Antonescu şi colaboratorii lui aparţin Istoriei şi istoricilor. Politicienilor, care n-au ştiut face altceva cu ei decât să-i asasineze, în nici un caz! Antonescu a fost autorul unei clipe astrale ale istoriei naţionale: 22 iunie 1941! Cine are interesul să neglijăm o pagină de istorie scrisă?

Azi-noapte, la Prut,/ Războiul a-nceput…/ Românii trec dincolo iară/ Să ia prin arme şi scut/ Moşia răpită astă-vară!

Domnule Preşedinte!

Sunt atâtea documente oficiale şi acte al politicienilor de azi care nu doar îngăduie, ci chiar încurajează confuzia. Distincţia care se face între „holocaustul brun” şi „holocaustul roşu” este regretabilă, contraproductivă, plină de consecinţe. La atâţia ani după evenimente, problemele puteau fi abordate global. Da, mai cu seamă, nu se putea ignora „holocaustul roşu”, dezastruos şi efectiv la noi, pe când „holocaustul brun” a fost pus în seama Mareşalului şi a Prof. Gh. Alexianu!? Deşi „holocaustul brun” n-a bântuit în România. Aici s-a scris atât de mult şi de contradictoriu încât am ajuns să ne confruntam cu tot atâtea situaţii paradoxale. Aşa, de exemplu, „Oxford Dictionary of History”, (1993) înseriază 750.000 de victime, adică tot atâţia cât număra comunitatea evreiască din România, la Recensământul din 29 decembrie 1930! De ce să nu-l ascultăm pe dr. Wilhelm Filderman, fostul şef al comunităţii evreieşti din România, care, îndată după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, a scris: „…În nici o ţara dominată de nazişti n-a supravieţuit o aşa mare proporţie a populaţiei evreieşti (ca în România)!”

De ce să ignorăm că au fost demolate toate busturile Mareşalului Antonescu, toate ridicate, după decembrie 1989, cu aprobările forurilor competente? De asemenea, unele străzi şi bulevarde purtând numele Mareşalului au fost rebotezate.

… Pe de alta parte, am putea neglija ce s-a petrecut la Leţcani-Iaşi? Unde bustul Mareşalului fusese situat într-un cimitir, purtându-i numele, şi între ai săi: luptătorii Diviziei 3 Piteşti, pe care Antonescu o comandase cândva, iar componenţii unităţii s-au prăpădit, după 23 august 1944, în încleştarea cu invadatorii sovietici! In bătălia pe ascuns pentru demolare, bustul Mareşalului a fost desfigurat. Este un exemplu de ce pot face graba şi ignoranţa: Bustul şi întregul complex s-au ridicat prin contribuţia veteranilor de război, adică a celor care l-au însoţit în campanie, pe Frontul de Est. Fiind situat în cimitir, s-a violat art. 319 din Codul Penal, care prevede: „Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unui monument sau a unei urne funerare ori a unui cadavru se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”. Oare unde se ascund acum sau ce vor face profanatorii de la Leţcani-Iaşi?

Aşijderea, îmi îngădui să observ că, din moment ce pentru Antonescu nu s-a aflat un loc într-unul din cimitirele Ţării, pentru Soldatul Sovietic Eliberator din Dealul Copoului din Iaşi, s-a găsit un spaţiu adecvat la cimitirul „Eternitatea” din oraş. Iată unde am ajuns: demolam, demolam!, iar pe invadatorii noştri din ’44 îi plantăm la locuri de cinste! Avem şi de ce, întrucât, după cum a observat Păstorel, raţiunea noastră funcţionează indefectibil: „Soldat rus, soldat rus,/ Ce te-au pus atât de sus?/ Te iubesc popoarele…/Ori iţi put picioarele?!”

Şi încă nu-i totul. Devălmăşeala faptelor survine la doar zece ani după ce Marele Hural din Ulan Bator a decis să-l reabiliteze (repet: să-l reabiliteze!) pe însuşi… Ginghis Han. Toate-s bune, nu-i aşa? Sigur că da, dacă teribilul invadator care a speriat Asia şi o parte din Europa a fost proclamat erou naţional al Mongoliei, în vreme ce noi, care ne pretindem europeni, nu găsim loc pentru bustul unui fost Mareşal al României într-un biet cimitir sătesc! Orice alte comentarii fiind inutile, mă opresc aici… Poate mă face cineva să înţeleg: în fond, ce se petrece?

… Şi ceea ce s-a petrecut la Iaşi nu-i nimic în comparaţie ce se poate întâmpla la biserica „Sfinţii Impăraţi Constantin şi Elena” din Bucureşti, lăcaş ctitorit de Antonescu şi şotia sa. Oare şi de acolo bustul va fi ridicat şi depus - contrar dogmei creştine - în biserică, în vreun colţ. Ne vom închina la chip cioplit? Ori vom fi în situaţia să comparăm energiile noastre demolatoare cu ceea ce n-au făcut turcii ori invadatorii comunişti cu mormintele voievozilor noştri? Şi aceasta când: la doar câtiva ani dupa execuţia lui Nicolae Ceausescu!

Într-un asemenea context, Dv. trebuie să-l judecaţi acum, în mod concret, să-l reabilităţi pe marele Profesor care a fost Gh. Alexianu. Este prea mult dacă vă recomand să dovediţi Curaj? La atâţia ani după terminarea Războiului Mondial din 1939-1945, se promovează - şi Dv. trebuie să anulaţi - o altă eroare: sentinţele dictate prin 1945-1947 de către „tribunalele” comuniste, de excepţie şi de ocupaţie, pe care nimeni nu le mai acceptă ca atare, cel puţin moral! În cazul faimosului şi nenorocitului „Tribunal al Poporului” de la Bucureşti din 1945-1947, care a funcţionat potrivit legislaţiei specifice stării de război (atenţie!), a convins el pe cineva ca acei condamnaţi în serie (unii executaţi!) au fost realmente vinovaţi de… „crime” de război, împotriva omenirii etc. etc.? Nu cumva chiar cei care au dictat sentinţele erau ei înşişi criminali?

Domnule Preşedinte,

Istoricii, de regula, nu-şi îngăduie profeţii. Lor le incumba studiul Trecutului… Totuşi, voi cuteza o prezicere: Solicitarea Prof. Şerban Alexianu vă depăşeşte. Dacă nu Dv., alte foruri „superioare” se vor strădui să răstoarne decizia Dv., care va fi - trebuie să fie - una dreaptă!

După ce v-am plictisit suficient de mult, nu pot încheia decât cu acest îndemn: Să decideţi potrivit propriei conştiinţe! Făra a pierde, evident, din vedere această Lege a lui Murphy: „Nu există o limită pentru cât de rău pot merge lucrurile!” Nu neglijaţi, aşadar, că nu decideţi pentru Dl. Prof. Şerban Alexianu sau pentru familia D-sale, care, de la 1 iunie 1946, a rămas profund întristată, în lipsa celui mai iubit părinte, asasinat în condiţii oribile şi total nedrepte!

Voi încheia: Nu neglijaţi că dvs. aveţi puterea de a judeca pentru Istorie! Ceea ce un este nici puţin, nici mult - este enorm, pentru conştiinţa Dv. şi pentru acest Neam!
Vă mulţumesc!
Gheorghe Buzatu
 Grafica - Ion Măldărescu
footer