Revista Art-emis
„Aliaţi incompatibili” PDF Imprimare Email
Dr. Larry Watts   
Duminică, 19 Ianuarie 2014 17:43

Incompatible Allies - Larry-Watts„Incompatible Allies: Neorealism and Small State Alliance Behavior in Wartime”.

„Aliaţi incompatibili. România, Ungaria, Finlanda şi cel de-al Treilea Reich”, este titlul lucrarii istoricul Larry L. Watts. Volumul se bazează pe ampla teză de doctorat publicată în anul 1998 la Universitatea Umea din Suedia: „Incompatible Allies: Neorealism and Small State Alliance Behavior in Wartime”(foto). Noua carte a profesorului american despre o parte din istoria secretă a României urma să fie lansată la Targul de Carte Bookfest de Crăciun, de la Muzeul Ţăranului Român. Din motive neelucidate, acest eveniment nu a mai avut loc. Revista ART-EMIS vă prezintă introducerea şi una din concluziile acestui minuţios studiu doctoral bazat pe documente irefutabile.[1] După cum veţi putea constata din succintul rezumat, actualii guvernanţi ar putea lua lecţii de drept economic şi constituţional de la guvernarea Antonescu, care, în dificilele condiţii de război a ştiut să găsească soluţii demne pentru a apăra interesele Statului Român. În contrast flagrant, toate guvernele postdecembriste au sabotat economia naţională, slujind cu un zel o cauză contrară intereselor românilor. Ceea ce se întâmplă astăzi în România - cazurile Roşia Montana, Pungeşti, vânzarea pământului Ţării străinilor... - se situează la cealaltă extremă, alăturându-se subminării economiei naţionale şi înavuţirii peste noapte. (Ion Măldărescu)

Sinteză

Scopul acestui studiu este de a oferi un cadru teoretic care să sporească predictibilitatea formării micilor alianțe și comportamentul intra- alianță prin evaluarea mai precisă a motivațiilor aderării la alianță, extinderea modelului care include amenințări dinspre terțe părți și examinarea nivelului de compatibilitate între obiectivele imediate și pe termen lung ale alianței dintre statul mic și marea putere. Descrierea neorealistă este insuficientă în ceea ce priveşte estimarea comportamentului statului mic în alianță în timp de război, comportament examinat în lumina structurii teoriei conform căreia consecvența cu care unele dintre conceptele sale de bază, cum ar fi „capacități” și „balanța de putere” sunt definite și aplicate, precum și bipolaritatea artificial introdusă prin conceptualizarea formării alianței ca o dinamică esențială a doi actori. În continuare, acest studiu analizează prejudecățile teoriei neorealiste ale alianței cauzate de tendința de a limita analiza la alianțele dintre marile puteri, în timp de pace și de a dezvolta categorii și caracteristici descriptive, bazate pe prezumții de asimetrie a puterii și de continuitate a formării alianței. Discuția teoretică arată că unele modificări relativ simple ale teoriei ar permite o analiză mai exactă a comportamentului statelor mici din alianță. De asemenea, se constată că există o relație inversă între compatibilitatea orientării statelor mici către echilibrul de putere cu acela al marilor puteri şi abilitatea statelor mici de a-și apăra și urmări propriile scopuri și interese în cadrul alianței.

Studiile de caz sunt împărțite în trei părți. În primul rând, orientarea către echilibrul de putere, securitate și politicile externe adoptate în perioada interbelică (în special vis-à-vis de Germania și de Uniunea Sovietică) și mecanismele prin care statele s-au aliat cu Germania și s-au alăturat Campaniei din Est sunt analizate comparativ în ceea ce priveşte Ungaria , Finlanda și România. În partea a doua, gradul influenței germane în și dincolo de organizațiile militare și de dreapta radicale din aceste state este analizat în lumina amplorii și duratei apropierilor prioritare tacite și alianțelor. În al treilea rând, capacitatea micului stat aliat să-și apere și să-şi urmărească scopurile și interesele în cadrul alianței este măsurată prin compararea contribuțiilor militare și economice (financiare , agricole , precum și resurse minerale) la alianță de-a lungul războiului, în lumina obiectivelor constante pe termen lung și schimbării obiectivelor imediate. De importanță deosebită aici este tendința de a-şi schimba interesele ţinând cont de dimensiunea contribuției. Analiza arată că abilitatea Germaniei de a atrage resurse financiare și economice mai mari și un efort militar relativ mai mare de la Ungaria s-a datorat în primul rând compatibilităţii obiectivelor germane și maghiare pe termen lung în privinţa revizuirii balanței de putere; Germania urmărea obținerea dominației globale și Ungaria păstrarea și extinderea câștigurilor sale teritoriale. Dimpotrivă, capacitatea mai mare a Finlandei și României de a-şi urmări scopurile și de a-şi condiţiona contribuțiile a fost determinată de gradul mai mare de reciprocitate introdus în alianță, din cauza incompatibilității lor: obiectivul lor pe termen lung de restabilire a status quo ante în conflict direct cu politica Germaniei a revizionismului. Ca urmare, participarea la alianță a Finlandei și României a fost percepută și acceptată de Germania, ca bazându-se pe capacitatea mai restrânsă de apărare împotriva invaziei sovietice în continuare și de recuperare a teritoriului invadat și anexat de către forțele sovietice la începutul războiului. Odată ce teritoriile au fost recuperate și U.R.S.S. respins de la frontierele lor imediate, aceste state au reușit să obțină un grad remarcabil de egalitate în negocierile lor intra- alianță, altfel inexplicabil, date fiind asimetriile evidente de putere. Acest studiu sugerează că prin introducerea conceptului de alianțe compatibile și incompatibile cu privire la statele mici, în timp de război, poate îmbunătăți în mod semnificativ predictibilitatea aderării lor la alianţă și comportamentului lor intra- alianță și poate crește utilitatea teoriei neorealiste privind alianțele pentru a descrie comportamentul statelor mici în cadrul alianței cu marile puteri.

Introducere

Încă din antichitate, dinamica alianțelor a fost considerată unul dintre primii factori determinanți ai relațiilor internaționale. Studiul lor s-a axat preponderent pe alegerea alianţei şi pe comportamentul a ceea ce se cheamă mari puteri : acele state care dețin sau se crede că au capacitatea de a influenţa unilateral sistemul internațional sau, mai colocvial, de a schimba echilibrul de putere. O consecință a acestei preocupări a fost, în consecinţă, ignorarea statelor mici - acele state care nu dispun de mijloacele de a modifica echilibrul de putere, fie unilateral, fie pentru a garanta propria securitate vis-à-vis de o mare putere. Această neglijare, la rândul său, a încurajat judecăţi de multe ori superficiale, contradictorii şi adesea eronate cu privire la motivațiile alianţei şi la comportamentul intra- alianță al statelor mici, cu implicații profunde , uneori, în elaborarea de politici privitoare la ele.
 
O ipoteză centrală a acestui studiu este aceea că motivațiile de aderare la alianță afectează semnificativ natura politicii ulterioare intra-alianță. Mai exact, motivul pentru care un stat mic intră într-o alianță cu o anume mare putere, va determina, într-o măsură considerabilă, capacitatea sau incapacitatea sa de a rezista la presiunile și preferințele politice ale aliatului său puternic, dorinţa sa de a continua sau nu alianța și capacitatea sau incapacitatea sa de a acționa în consecinţă. Determinarea motivului pentru care un stat mic a ales o anumită alianţă poate creşte predictibilitatea comportamentului său ulterior intra- allianţă și poate sugera politici și atitudini apropriate pentru alte state care doresc să influențeze comportamentul acelui stat mic. De exemplu, sunt sugerate diferite politici și posibilități în cazul în care un mic stat se aliază cu adversarul pentru a-ţi face rău, în vederea evitării acestui pericol. În timp ce soarta sistemului internațional nu poate fi limitată la un stat, având în vedere costurile potențiale, există un interes material în evaluarea cu exactitate a motivațiilor și semnificaţiilor comportamentului statelor mici în cadrul alianţei. Din păcate, neorealismul sau realismul structural, teoria predominantă a politicii internaționale din ultimii douăzeci și cinci ani şi teoria principală prin care comportamentul de formare a alianței este analizat în prezent, nu s-a dovedit ideal pentru înțelegerea acestui comportament. Neorealiştii, în general, susțin că teoria structurii și comportamentului sistemului trebuie să abordeze acest comportament la nivelul întregii alianţe. Cu toate acestea, neorealiştii trag de obicei concluzii în ceea ce privește comportamentul structural determinant al marilor puteri, în timp ce neglijează alte state mai mici. Unii neorealişti au căutat în mod explicit să folosească neorealismul pentru a explica comportamentul marilor puteri în politica externă și în formarea și managementul alianțelor militare. Confuzia încă domnește în ceea ce privește motivul pentru care statele mici intră în alianţe și mai ales de ce se aliază cu statele agresoare. Concepte, cum ar fi cele de echilibrare , de aliniere precum și teoria domino-ului împrumutate de la neorealism și aplicate studiului comportamentului statelor mici, continuă să inducă în eroare politica marilor puteri față de micile state. În acest sens, motive posibile pentru eșecul neorealismului ar fi de găsit în structura teoriei în sine, în modul și în consistența aplicării sale și/sau în premisele empirice pe care se bazează.
 
Dintre toate alianțele, motivele și dinamica celor formate în timp de război sunt, probabil, cele mai potrivite pentru a înțelege dar și cel mai greșit înțelese. Acest studiu are două obiective principale. Primul este de a reconcilia teoria neorealistă cu comportamentul statelor mici în alianța formată în timpul războiului, cu scopul de a spori predictibilitatea comportamentului statelor mici și de a crește relevanţa teoriei pentru elaborarea avizată a politicilor de alianţă. Al doilea este de a clarifica dinamica alianţelor pe care statele mici le-au încheiat cu marile puteri în timp de război. Cum aceste fenomene au tendința de a fi mai efemere decât alianțele pe timp de pace, nu este surprinzător faptul că li s-a acordat mai puţină atenţie. După ce, pentru prima dată, a făcut explicite punctele slabe ale teoriei, studiul de faţă sugerează modificările structurii și aplicării teoriei și apoi examinează empiric comportamentul mai multor state mici, în cadrul alianței, în timp de război. Metoda empirică utilizată constă într-un studiu de caz comparativ „al unui proces”, pentru a stabili legăturile cauzale care ar putea fi susceptibile de a interveni și de a ajuta , astfel, în formularea de politici de alianţe.
 
Există mai multe aspecte noi în acest studiu. În primul rând, aproape toate metodele realiste și neorealiste de analiză a politicilor de alianță au fost aplicate fie alianţelor marilor puteri, fie alianțelor pe timp de pace sau ambelor. Nu au fost studiate statele mici, în alianţele în timp de război. În al doilea rând, în timp ce motivațiile statelor mici pentru aderarea la alianțe defensive sunt considerate a fi de la sine înțelese , există o confuzie considerabilă cu privire la motivul pentru care astfel de state se alătură alianțelor ofensive. Acest studiu se concentrează direct asupra statelor mici care intră, în timp război, în alianțe cu o mare putere agresoare. În al treilea rând, în loc să examineze comportamentul statelor mici din mai multe alianțe, acest studiu examinează mai multe state mici - Ungaria, Finlanda și România - în cadrul aceleiași alianțe conduse de Germania, în timpul celui de-al doilea război mondial. Examinarea celor mai importante trei state mici, aliaţi militari ai Germaniei pe frontul de Est, este cea mai sugestivă privind tipurile de variație a motivațiilor inițiale de alianță ca și efectul acestei variaţii asupra comportamentului ulterior intra- alianță. Fenomenele și tendințele legate de dezvoltarea alianței și de relațiile ulterioare intra- alianță vor fi analizate diacronic în cele trei state, pe rând.
 
Studiul este împărțit în cinci capitole.
Capitolul I - „Metodologia și Teoria” analizează problemele metodologice asociate cu studii de caz istorice comparative; li se aplică statelor mici probleme conceptuale din teoria neorealistă, precum și paradigma teoretică dezvoltată în analiza alianțelor pe timp de pace pentru analiza alianțelor pe timp de război. Studiul continuă apoi cu o analiză a problemelor teoretice asociate cu trei tendințe principale în cadrul paradigmei de cercetare neorealistă:
- „Balanţa puterii” a lui Kenneth Waltz;
- „Balanţa ameninţărilor” a lui Stephen Walt;
- „Balanța intereselor” a lui Randall Schweller.
Capitolul se încheie apoi cu o prezentare a conceptului de compatibilitate și incompatibilitate faţă de alianță și impactul lor probabil asupra puterii de negociere a statelor mici în cadrul alianței.
Cele trei capitole centrale formează nucleul studiilor de caz comparative și pun trei probleme principale:
- Care au fost condițiile inițiale și premisele alianţei statelor mici cu marile puteri? În mod specific, cât de compatibile au fost statele mici cu aliații lor, marile puteri, pe timp de război, în ceea ce privește balanţa de putere, natura amenințărilor percepute de ele, precum și strategiile de securitate pe care ele le-au adoptat în perioada interbelică și pe care le-au urmat până la intrarea lor în război?
- Ce impact au avut compatibilitatea sau incompatibilitatea faţă de alianţă asupra capacității statelor mici de a controla nivelul contribuției lor militare și economice la alianță, mai ales atunci când interesele coaliţiei și interesele naționale (aşa cum sunt definite de către statele mici ) nu mai sunt convergente ?
Capitolele II și III fac uz în mare măsură de factori subiectivi.

Capitolul IV compară factorii mai obiectivi și mai ușor cuantificabili asociaţi cu contribuția la alianţă, în mod specific; numărul de trupe dislocate pe front în raport cu numărul de efective disponibile, valoarea creditelor financiare necompensate obținute de Germania, cantitatea de grâu exportată în Germania (în mod absolut dar și comparat cu producția internă) şi cantitatea de petrol exportată în Germania (în cifre absolute dar și comparată cu producția internă). În fiecare dintre secțiunile principale ale acestui capitol, analizele de natură diferită ale proceselor de negociere intra- alianță ca o consecință a compatibilităţii/incompatibilităţii, după cum se referă la cazuri specifice și critice de negociere, sunt prezentate împreună cu datele cantitative. Toate cele trei cazuri sunt pe deplin comparabile cu privire la determinarea compatibilităţii și a rezultatului penetrării germane și influenţei prezentate în capitolele II și III.

Cu toate acestea, Finlanda nu se încadrează în analiza comparativă a contribuției economice şi militare prezentate în capitolul IV. Motivele sunt mai multe. În primul rând, după 1941, Finlanda deținea un front deschis recunoscut de Germania ca fiind de importanță secundară, în timp ce Ungaria și România au luptat în ceea ce Hitler considera linia întâi la Est prin participarea lor la alianţă. În al doilea rând, în timp ce Ungaria și România şi-au adus o contribuţie economică substanțială la alianță la insistențele Germaniei, Finlanda a fost dependentă de Germania în ceea ce priveşte cerealele și petrolul, aceasta fiind, de fapt, subvenționată de către Germania, în timpul războiului. În cele din urmă, Finlanda a fost, de asemenea, izolată geografic, interesul Germaniei faţă de ea reducându-se simţitor. Concluziile sunt prevăzute în al cincilea  capitol, ultimul.

Una dintre concluzii

În martie 1939, România a plecat de la o poziție vulnerabilizată de „Pactul Wohlthat” și, în mai 1940, de „Pactul petrolului”, semnate cu Germania, sub regele Carol al II-lea. Aceste acorduri legau dezvoltarea industriei petroliere românești și a producției sale de nevoile germane, obligau România la livrări masive către Germania. Pactul Wohlthat a fost, apoi, extins, la 4 decembrie 1940, ca parte a unui ansamblu „de reorganizare a economiei românești sub auspicii germane.” Influența directă a Germaniei a determinat producția și furnizarea de produse petroliere, până în 1940, împreună cu achiziționarea germană de companii petroliere din statele cucerite (Cehoslovacia, Țările de Jos , Belgia și Franța).

La Viena, la 8 martie 1941, Antonescu l-a informat pe Göring despre o serie de condiții ale părţii române privind exploatarea în comun a resurselor sale cu Germania. România nu va permite ca proprietatea sa sau direcția sa de exploatare și a întreprinderilor implicate în exploatare să cadă în mâini străine. În cele din urmă, guvernul român va decide, el însuși, nivelul de „participare străină.” Liderul român a continuat cu declarații publice, în sensul că participarea germană în domeniul petrolului ar putea înlocui orice altă participare „străină” , nu proprietatea românească, și ar putea face acest lucru numai în cazul în care acesta rămâne sub controlul statului român, serveşte interesele statului român și primeşte acordul explicit al guvernului. În scopul de a exercita un control asupra întreprinderilor germane cărora li se furniza producţia companiilor petroliere cu ajutorul Gărzii de Fier, Antonescu a introdus o serie de măsuri restrictive. În cadrul reuniunii de la Viena, Göring a accentuat categoric pe nevoia urgentă ca România să adopte o nouă lege minieră, a criticat legile existente ca reprezentând un impediment pentru creșterea producției. Acest lucru a dus la un acord germano-român de „reordonare fundamentală a regimului extracției de petrol”, o săptămână mai târziu. Obiectivele germane în această reorganizare au fost transparente, de a crește producția câmpurilor petroliere din România și de a obține un control mai mare asupra producției. Scopul părţii române a fost indicat în anunţul oficial din 11 aprilie şi anume că Legea minelor existentă ar trebui modificată pentru a se adapta „nu numai interesele companiilor, dar și de intereselor statului român și economiei naționale”. Anunţul sugera clar că legea actuală nu a acordat suficientă atenţie intereselor de stat și a servit mult mai bine intereselor private (și străine).

În scopul de a preîntâmpina ceea ce părea a fi o încercare românească de a deturna intenția originală germană de modificare legislativă în sectorul petrolier, pentru a servi cu precădere interesele naționale românești, Biroul german de planificare pe patru ani i-a semnalat lui Clodius, la 17 aprilie, că au fost trimişi doi reprezentanți la București, în scopul de a grăbi elaborarea noii legi a mineritului. Potrivit biroului de planificare, principala misiune a echipei a fost „de a preveni ca Guvernul român să facă propriile sale modificări în legea care ar putea dăuna intereselor germane.” În ciuda acestor măsuri de precauție și în ciuda insistenței Germaniei asupra urgenţei, noua lege a fost promulgată abia peste un an, la 17 iulie 1942. Legea a purtat amprenta inconfundabilă a intereselor naționale românești față de cele ale Germaniei. Ministrul român al economiei a explicat că principiul călăuzitor a fost că statul român va conduce industria petrolieră în tot ceea ce privește acordarea de permise de prospecțiune, explorare și exploatare, controlul activității , ca şi tratamentul şi comercializarea de produse. „Legea Fundamentală privind mineritul a oferit un avantaj decisiv pentru firmele în care românii constituie 75% dintre acționarii și managerii lor, și pentru partenerii românilor, asigurând ascendentul complet al românilor în asocieri.” Transportul, activitatea de rafinare și extracţie erau sub controlul deplin al statului român. Petrolul nu putea fi exportat până nu se satisfăceau nevoile interne. După cum conchide Maurice Pearton, „Indiferent de rezultatul anumitor probleme legate de administrarea de zi cu zi, în ceea ce priveşte chestiunea fundamentală - Legea de revizuire a mineritului, încă pe vremea când situaţia militară era favorabilă germanilor, eşecul lor în a-şi impune propria viziune a fost complet.”

Sursa ZiaristiOnline[2] via ART-EMIS

--------------------------------------------------

[1] Traducerea - Irina Airinei
footer