Revista Art-emis
1952 - Un episod controversat din viaţa Anei Toma PDF Imprimare Email
Lt. col.(r) Dr. Petre Opriş   
Duminică, 19 Ianuarie 2014 17:33

Lt. Col. Dr. (r) Petre Opriş, art-emisÎn primăvara anului 1951, Iosif Stalin însuşi a propus unei delegaţii conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej (din care făcea parte şi Ana Pauker) să fie realizată în cel mai scurt timp o reformă monetară în defavoarea ţăranilor din România. Cu toate acestea, Vasile Luca a declarat membrilor grupului de economişti sovietici condus de Ivan Danilovici Zlobin (sosit în mod special la Bucureşti în luna august 1951 pentru a pregăti reforma respectivă) faptul că mai avea nevoie de un an şi jumătate pentru îndeplinirea directivei lui Iosif Stalin.[1]

Deşi ministrul român de Finanţe era conştient de caracterul profund nedrept al reformei respective, acesta a pus-o în practică la 28 ianuarie 1952. Apoi, acelaşi ministru, Vasile Luca, a declarat la 20 februarie 1952 faptul că, prin legea monetară, „cetăţenii însă au pierdut, pentru că dacă ar fi cheltuit banii şi nu i-ar fi ţinut la C.E.C., avea (sic!) mai multe mărfuri. Deci pentru ei înseamnă devalorizarea banilor lor. Au primit înapoi o valoare mai mică, pentru că noi am sterilizat banii în interesul obştesc. De aceea lumea nu vrea să depună la C.E.C. O să mai dureze până ce întăreşti încrederea depunătorilor şi vor reveni. Deocamdată C.E.C.-ul este lovit. Depunerile sunt extrem de slabe, în schimb există tendinţa de a ridica tot ce este la C.E.C. (subl.n.)”[2].

Profitând de nemulţumirea evidentă a sovieticilor faţă de modul cum Vasile Luca a pus în practică reforma monetară la 28 ianuarie 1952, de pierderile financiare suferite de toate societăţile „Sovrom” (circa 180 milioane de lei vechi, deoarece nu au respectat regulile Băncii de Stat a R.P. Române referitoare la depunerea imediată la „Sovrombanc” a tuturor încasărilor obţinute din vânzarea mărfurilor şi păstrarea unui sold foarte mic în numerar[3]), de tensiunile sociale apărute după devalorizarea monedei naţionale[4 ] şi de punerea în pericol a unui contract de livrare a 6000 tone de carne în Republica Democrată Germană (în anul 1952)[5], Gheorghe Gheorghiu-Dej a acţionat împreună cu Alexandru Moghioroş, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi cu scopul de a înlătura din guvern trei miniştri cu care au colaborat pentru instaurarea regimului comunist în România, sub protecţia Armatei Roşii. Astfel, după destituirea lui Vasile Luca (9 martie 1952) au urmat demiterea lui Teohari Georgescu (27 mai 1952) şi eliberarea Anei Pauker din funcţia de ministru al Afacerilor Externe (prin Decretul nr. 168 din 26 iunie 1952 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale). Cu acelaşi prilej, au fost revocaţi la 31 mai 1952 Lothar Rădăceanu (ministrul Muncii şi Asigurărilor Sociale), Vasile Vaida (ministrul Agriculturii) şi Chivu Stoica (ministrul Industriei Metalurgice şi Industriei Chimice), iar Gheorghe Gheorghiu-Dej a preluat conducerea guvernului în locul lui dr. Petru Groza, care a devenit preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (2 iunie 1952).

În ședința plenară a C.C. al P.M.R. din 26-27 mai 1952, fostul ministru de Finanţe Vasile Luca a fost acuzat de faptul că a sabotat reforma monetară aplicată la 28 ianuarie 1952, protejându-i pe ţărani în defavoarea muncitorilor nemulţumiţi de preţurile foarte mari ale produselor agro-alimentare comercializate în pieţele din întreaga ţară. La aceeaşi reuniune, Teohari Georgescu şi Ana Pauker au fost acuzaţi de „împăciutorism faţă de devierea de dreapta a lui Vasile Luca” deoarece, în şedinţa din 13 martie 1952 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R.[6], au încercat să formuleze circumstanţe atenuante în favoarea fostului ministru de Finanţe şi s-au opus criticării sale în mod vehement.

Înlocuirea din funcţie a Anei Pauker cu Simion Bughici a fost precedată de trei zile de prelucrare a deciziilor adoptate la Plenara C.C. al P.M.R. din 26-27 mai 1952. Acţiunea s-a desfăşurat în cadrul unor şedinţe cu toţi membrii organizaţiilor P.M.R. din Ministerul Afacerilor Externe (Bucureşti, 12, 13 iunie 1952 şi 16 iunie 1952). Cu acel prilej, Ana Toma, ministru adjunct şi lidera de facto a instituţiei, a acuzat-o pe Cristina Luca Boico (sora mamei politologului Vladimir Tismăneanu, Hermina Marcusohn) pentru faptul că „a înăbuşit critica” în minister şi Paul Cornea[7] a relatat despre divergenţele din perioada 1950-1951, dintre ministrul adjunct Grigore Preoteasa şi Cristina Luca Boico, privind organizarea, desfăşurarea şi conducerea activităţilor la Direcţia Presă a instituţiei. Totodată, Ana Toma s-a autocriticat pentru că a permis publicarea la 21 aprilie 1952, în buletinul de presă al Legaţiei României din Washington D.C. (SUA), a unui articol semnat de Vasile Luca după destituirea acestuia, însoţit de o fotografie (în centrul paginii) a fostului ministru şi secretar al C.C. al P.M.R. responsabil cu situaţia minorităţilor etnice din România. Articolul a avut ca subiect „problema naţională” şi, în momentul în care a fost publicat, Vasile Luca era deja un paria la Bucureşti. Greşeala respectivă nu a fost sesizată la timp de Grigore Preoteasa, iar şefa Direcţiei Presă din minister, Cristina Luca Boico, nu ştia încă, în aprilie 1952, conţinutul scrisorii C.C. al P.M.R. trimisă la 15 martie 1952 tuturor organizaţiilor de partid din ţară în scopul explicării motivelor care au condus la înlăturarea lui Vasile Luca din guvern la 9 martie 1952.[8]

La rândul său, ministrul adjunct Grigore Preoteasa a precizat în şedinţa din 12 iunie 1952 a tuturor organizaţiilor de partid din Ministerul Afacerilor Externe faptul că Ana Toma a sprijinit crearea în instituţie şi a condus un grup aristocratic, bazat pe prietenii personale şi din care făceau parte Cristina Luca Boico, Elena Georgescu (şefa Direcţiei Consulare şi soţia fostului ministru de Interne, Teohari Georgescu) şi Mircea Bălănescu (şeful Direcţiei Politice din M.A.E.).[9] Aflată sub protecţia Anei Pauker, Ana Toma şi-a fidelizat membrii grupului şi a lucrat foarte mult doar cu aceştia. Totodată, lidera de facto a ministerului a exercitat presiuni psihologice asupra celor cu care trebuia să colaboreze în mod normal pentru rezolvarea problemelor de serviciu, intimidându-i prin critici foarte dure şi nejustificate.[10]

A doua zi, începând cu ora 17.15, Cristina Luca Boico a explicat situaţia articolului publicat la 21 aprilie 1952 de Legaţia României de la Washington, sub semnătura lui Vasile Luca. Şefa Direcţiei Presă a precizat atunci faptul că Ana Toma cunoştea foarte bine motivele pentru care acesta fusese înlăturat din guvern, însă nu le-a comunicat Cristinei Luca Boico şi, în consecinţă, articolul a apărut aşa cum fusese stabilit în programul Ministerului Afacerilor Externe, fără a mai fi întrebat Grigore Preoteasa. În acelaşi timp, şefa Direcţiei Presă a recunoscut faptul că a permis din greşeală publicarea în străinătate a unor date privind producţia economiei româneşti. Iniţial, informaţiile au apărut în diferite publicaţii din ţară, iar Cristina Luca Boico a aprobat preluarea şi difuzarea lor peste hotare, deşi cunoştea bine secretomania din instituţia în care îşi desfăşura activitatea şi a acceptat ca atare situaţia respectivă.

Ceea ce nu cunoştea Cristina Luca Boico la 13 iunie 1952 era faptul că Ana Toma i-a criticat vehement doar pe Aurel Vijoli şi Alexandru Iacob în ultima zi a şedinţei cu membrii C.C. al P.M.R., activul C.C. şi primii secretari regionali ai P.M.R. (Bucureşti, 17-19 martie 1952) – reuniune organizată pentru a dezbate „Scrisoarea închisă adresată tuturor organizaţiilor şi membrilor de partid” şi care l-a avut drept ţintă pe fostul ministru de Finanţe şi subordonaţii săi, Aurel Vijoli şi Alexandru Iacob. Pentru a înţelege de ce a fost publicat articolul semnat de Vasile Luca la Legaţia României de la Washington, este necesar să ţinem cont de legăturile personale foarte puternice dintre Ana Pauker şi Vasile Luca, pe de-o parte, şi Ana Pauker şi Ana Toma, pe de altă parte. În acest mod se poate explica şi inexistenţa unui discurs critic al Anei Toma la adresa lui Vasile Luca în şedinţa din 19 martie 1952.[11]

Surprinzător este faptul că, la şedinţele comune din 12, 13 şi 16 iunie 1952 ale organizaţiilor de partid din Ministerul Afacerilor Externe, Ana Pauker nu a fost prezentă, deşi era încă membră a P.M.R. şi titulară a postului principal de conducere din instituţie. Documentele cercetate până în prezent în diferite arhive din România nu ne-au ajutat să elucidăm acest mister. Ceea ce se cunoaşte este faptul că Grigore Preoteasa a rămas ministru adjunct la M.A.E., Ana Pauker a fost înlocuită cu Simion Bughici la 26 iunie 1952 (postul fiind predat complet la 10 iulie 1952), Ana Toma şi Avram Bunaciu au fost eliberaţi din funcţii la 11 iulie 1952, respectiv 23 iulie 1952, iar Ida Felix, Cristina Luca Boico, Elena Păsculescu şi Elena Georgescu au fost destituite de către fostul ambasador al României în URSS (iunie 1949 – 26 iunie 1952). Aceeaşi soartă a avut-o şeful Direcţiei Economice din M.A.E., Eugen Balaş (Egon Blatt); mai mult decât atât, acesta a fost arestat sub acuzaţia de deconspirare a unor secrete de stat. După o anchetă care a durat până în anul 1954, Eugen Balaş a fost eliberat şi a devenit apoi şeful secţiei Economie Mondială din cadrul Institutului de Cercetări Economice al Academiei R.P. Române (1955-1959).

Un caz special a fost cel al Anei Toma. După doar o zi de la preluarea completă de către Simion Bughici a postului de ministru al Afacerilor Externe (10 iulie 1952), Ana Toma a fost transferată în funcţia de adjunct al ministrului Comerţului Exterior deoarece a dovedit loialitate faţă de conducerea P.M.R. şi faţă de sovietici în anul 1951, când a condus de facto Ministerul Afacerilor Externe, în timp ce Ana Pauker era supusă în URSS unei intervenţii chirurgicale la sân şi apoi a fost în convalescenţă. În altă ordine de idei, Ana Toma era soţia fostului spion sovietic Timofei Bodnarenko (Gheorghe Pintilie), şeful Direcţiei Generale a Securităţii Statului şi autorităţile de la Moscova erau interesate să o menţină pe Ana Toma într-o poziţie de conducere, pentru avea sub control activităţile unor miniştri numiţi de către liderii comunişti de la Bucureşti. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a fost un politician naiv şi considerăm că a înţeles corect motivul pentru care Ana Toma trebuia mutată de la Ministerul Afacerilor Externe la Ministerul Comerţului Exterior şi, în acelaşi timp, să rămână într-o funcţie de ministru adjunct, chiar dacă (poate) liderul comunist român se gândea în acel moment să scape România de sub tutela Uniunii Sovietice. În acelaşi timp, Gheorghe Gheorghiu-Dej a beneficiat de informaţiile oferite chiar de generalul Gheorghe Pintilie pentru a-i înlătura din funcţii pe Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Ana Pauker. Sovieticii nu tolerau abateri de la liniile pe care le trasau în politica statelor din sfera lor de influenţă şi liderul român a pus în aplicare pedepsele sugerate de la Moscova, folosind datele puse la dispoziţie de un fost spion sovietic şi coleg în penitenciarele din România.[12]


[1] Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1952, vol. IV (partea I), Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2006, p. 55; 62; 73; 82-83; 91; 94; 125; 380; Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin. Stenograme, note de convorbire, memorii, 1944-1952, editori: Dan Cătănuş, Vasile Buga, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2012, p. 143-144; 149; 154-159.
[2] Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1952, vol. IV (partea I), op. cit., p. 38.
[3] Ibidem, p. 29-31; 66; 88; 118-119; 149. Pentru o prezentare a modului de aplicare a reformei monetare la începutul anului 1952, vezi şi conţinutul telegramei din 29 ianuarie 1952, trimisă la Departamentul de Stat al S.U.A. de către Edward J. Rowell (prim-secretar al Legaţiei S.U.A. din România), în Istoria românilor, vol. X: România în anii 1948-1989, Academia Română, Secţia de ştiinţe istorice şi arheologie, coordonator: Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2013, p. 135-139.
[4] Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1952, vol. IV (partea I), op. cit., p. 394-395.
[5] Ibidem, p. 136.
[6] Coincidenţa a făcut ca şedinţa respectivă să se desfăşoare în ziua în care un aparat de luptă „Heinkel-111 H6”, care aparţinea Regimentului 190 Bombardiere de la Braşov, a fost utilizat pentru o evadare aeriană din România în Iugoslavia de către locotenentul-major Dumitru Piţurcă (locţiitorul pentru zbor al comandantului acelei unităţi), plutonierul Eugen Horhoianu (radiotelegrafist), sergentul Gheorghe Ciurea (mecanic de bord), locotenentul Ioan C. Ghinea (locţiitorul politic al comandantului regimentului) şi locotenentul-major Ioan Bucur (medicul unităţii).
În aceeaşi zi, la ora 18.00, a început reuniunea Biroului Politic. La solicitarea sa, Emil Bodnăraş a prezentat primul o concluzie privind abaterile lui Vasile Luca, apoi a plecat din şedinţă. În opinia noastră, Gh. Gheorghiu-Dej şi ministrul Forţelor Armate ştiau deja despre evenimentul grav înregistrat la Regimentul 190 Bombardiere şi Emil Bodnăraş a părăsit locul de desfăşurare al reuniunii pentru a rezolva cazul de la Braşov. Ibidem, p. 312; 323; idem, vol. IV (partea a II-a), Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2007, p. 21.
[7] Începând din 1948, Paul Cornea a fost asistentul lui Ion Vitner (înlocuitorul lui George Călinescu la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti). La 27 ianuarie 1949, membrii Secretariatului C.C. al P.M.R. au aprobat participarea lui Gheorghe Florescu (secretar general al C.C. al U.T.M., 1948-1952) şi Paul Cornea (secretar al C.C. al U.T.M., 1948-1954) la congresul din acel an al Comsomolului, în calitate de delegaţi. Ulterior, Paul Cornea a condus Direcţia Generală a Cinematografiei, apoi a devenit cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” din Bucureşti. Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1949, vol. II, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2003, p. 31.
[8] Diplomaţii români şi devierea de dreapta, ediţie pregătită de Florin Constantiniu, Editura TRITONIC, Bucureşti, 2003, p. 48; 50-51; 53-54; 59.
[9] Mircea Bălănescu a îndeplinit ulterior funcţii de ambasador al României în Franţa (1956-1960), Grecia (1960-1968), Finlanda (1968-1972) şi Olanda.
[10] Diplomaţii români şi devierea de dreapta, op. cit., p. 63-66.
[11] La reuniunea din 19 martie 1952, Ana Toma a declarat astfel: „Noi ne-am ciocnit de toată mocirla de la bancă, iar eu personal am avut ocazia să muncesc cu Vijoli. Cu toţii aţi citit în ziare despre blocarea de către elveţieni a aurului, dar câţi n-au ştiut că Vijoli a cărat acest aur în Elveţia şi ultimele transporturi le-a făcut chiar în preajma naţionalizării, cu toate că era de aşteptat că imperialiştii vor lua măsuri împotriva noastră. Ce căuta aurul nostru în Elveţia? Dacă era nevoie de cumpărături, se poate transfera cât era nevoie pentru plăţi, dar nu trebuia să facem acolo depozite. Foarte greu a fost de luat îndărăt acest aur şi între timp ei l-au folosit împotriva noastră, pentru a ne împinge să plătim despăgubiri pentru naţionalizare.
De asemenea, am văzut într-o muncă pe care am avut-o de făcut împreună cu Vijoli atitudinea lui de îngâmfare, de desconsiderare faţă de ajutorul frăţesc dat de tovii sovietici. Am văzut zbaterea lui pentru o altă linie în problema circulaţiei banilor şi socot că trebuie să-mi reproşez că n-am fost destul de combativă, deşi aveam prilejul să ajung la tov. Gheorghiu-Dej, să-i arăt aceste fapte şi sigur s-ar fi judecat altfel munca lui dacă erau cunoscute aceste fapte. [...] Despre aceste fapte voi face voi face material scris, pentru că se pare că lucrurile nu sunt cunoscute (subl.n.)”. Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1952, vol. IV (partea I), op. cit., p. 465. Pentru întreaga declaraţie, ibidem p. 465-466.
Astfel, complexul de inferioritate, răutatea şi atitudinea xenofobă a Anei Toma s-au combinat cu neînţelegerea motivelor pentru care Gheorghe Gaston Marin (nu Aurel Vijoli) a transportat cu avionul o cantitate de aur în Elveţia (cu acordul liderilor politici comunişti din România), precum şi cu posibilitatea invocată de Ana Toma de a se plânge direct liderului suprem al P.M.R. (delaţiune) într-o chestiune care nu ţinea de domeniul ei de activitate.
Gheorghe Gaston Marin a explicat într-un volum memorialistic faptul că, în primăvara anului 1947, România a avut probleme cu producţia de cereale, după seceta din perioada 1945-1946, iar băncile din Elveţia solicitau gajuri în aur pentru deschiderea unor linii de credit vitale pentru autorităţile de la Bucureşti. De aceea, Gheorghe Gaston Marin a fost implicat în perioada respectivă în transportul pe calea aerului, până la Zürich, a unor lădiţe cu aur (în greutate de 50 kg, fiecare). În consecinţă, România avea depozitate în august 1948 la „Union des Banques Suisse” 15 tone de aur şi 5,5 milioane de dolari (din care 2,5 milioane de dolari erau deja angajate pentru achitarea unor dispoziţii de plată ale regimului comunist de la Bucureşti). Aceste valori au fost în pericol de blocare de către guvernul Elveţiei din cauza măsurilor de naţionalizate aplicate de autorităţile române la 11 iunie 1948 şi ulterior.
Pentru rezolvarea acelei situaţiei, ambasadorul Gheorghe Magheru a fost chemat pentru explicaţii la Ministerul de Externe elveţian. După reuniunea din 6 octombrie 1948 a Secretariatului C.C. al P.M.R., Ana Pauker a expediat urgent instrucţiuni ambasadorului respectiv (prin care se respingeau acuzaţiile guvernului de la Berna) şi a refuzat să trimită în Elveţia o delegaţie română pentru a se discuta despre naţionalizările realizate şi modul de despăgubire a cetăţenilor şi firmelor străine afectate de acele măsuri. În acelaşi timp, Ana Pauker a fost de acord cu trimiterea în Elveţia a unui delegat al Băncii de Stat a R.P. Române pentru gestionarea cantităţii de aur şi a fondurilor valutare româneşti de la „Union des Banques Suisse”. Gheorghe Gaston Marin, În serviciul României lui Gheorghiu-Dej. Însemnări din viaţă, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 2000, p. 127; Stenogramele şedinţelor Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român – 1948, vol. I, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2002, p. 182-183; 246.
[12] Cf. Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin. Stenograme, note de convorbire, memorii, 1944-1952, op. cit., p. 163-173; Membrii C.C. al P.C.R. (1945-1989). Dicţionar, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, coord. Florica Dobre, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 577.
footer