Revista Art-emis
Retrospectivă după 24 de ani (1) PDF Imprimare Email
General Br. (r) Aurel I. Rogojan   
Miercuri, 18 Decembrie 2013 22:56
General. Br. (r) AurelRogojan, art-emisEvenimentele din decembrie 1989, între speranţele unora şi deziluziile altora
 
După căderea Zidului Berlinului şi evenimentele din decembrie 1989, neorevizioniştii unguri, mai cu seamă cei din conducerea Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, credeau în iniminenţa abolirii Tratatului de la Paris (Trianon, 4 iunie 1920). În seara zilei de 21 decembrie 1989, când i-am raportat ministrului secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii Statului, domnul general-colonel Iulian N. Vlad, sinteza situaţiei operative, am început prin a enunţa concluzia: „Ardealul, pe arcul carpatic, este prins într-o centură de foc şi violenţe”. În intervalul orar 18.00-20.00, pe baza datelor de ultim moment, transmise telefonic de către şefii structurilor judeţene de informaţii, se conturase o situaţie cât se poate de îngrijorătoare.
 
În judeţele Timiş, Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Alba, Sibiu şi Braşov, agenţii diversiunilor stradale violente au creat condiţiile propice ocupării sediilor comitetelor judeţene ale P.C.R. şi ale consiliilor populare judeţene, ale securităţii şi miliţiei, după ce, cu o zi înainte, şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşă, a demobilizat grupările de forţe ale Armatei din zonă. Violenţe fizice, atacuri armate, incendieri, devalizări de bunuri şi documente, sustrageri de arme prin efracţie şi folosirea lor în scopul provocării forţelor de ordine, instigări la linşaj şi crime, comiterea de asemenea acte erau semnalate din judeţele menţionate. În judeţul Timiş, pentru crearea de panică, după lăsarea întunericului, s-a recurs la incendierea unor depozite de fâneţe, vâlvătăile fiind vizibile şi dincolo de frontieră. Culoarul spaţial creat de aceste evenimente coincidea cu principala direcţie geografică strategică pe care planificatorii unei invazii externe o aveau în vedere pentru izolarea întregului Ardeal – Poarta Mureşului, cu cele doua variante. Una, de la Arad, prin Lipova, urmează cursul râului Mureş, străbătând culoarul Lăpugiu ajunge la Deva şi Hunedoara şi de-acolo prin culoarul Orăştiei la Sibiu-Făgăraş-Braşov-Miercurea Ciuc şi Sebeş-Alba Iulia-Tg.Mureş-Bistriţa. A doua, de la Timişoara, urmează cursul râurilor Timiş sau Bega, prin Lugoj, Caransebeş, apoi culoarul Bistrei, străbătând astfel pasul Poarta de Fier a Transilvaniei şi ieşind în Ţara Haţegului, face joncţiunea cu prima variantă în culoarul Orăştiei..

În ziua de 21 decembrie 1989 s-a reuşit crearea unei enclave secesioniste în întregul Banat, dar şi în cele două judeţe vecine din est, prin care se putea controla întreg arealul de pe direcţia operativă Poarta Mureşului: Hunedoara şi Sibiu.  Anterior, structurile teritoriale ale Departamentului Securităţii Statului din Arad, Timiş, Caraş Severin, Cluj, Braşov, Covasna ş.a. raportaseră o stranie intensificare a turismului fără obiective turistice, din trei state vecine: Uniunea Sovietică, Iugoslavia şi Ungaria. Aşa de exemplu, în decembrie 1988 au intrat în România 30.879 turişti sovietici, iar în decembrie 1989 au fost 67.530! În zilele premergătoare datei de 16 decembrie 1989, Serviciul teritorial de contraspionaj de la Timişoara a sesizat intrarea în judeţ, dinspre Iugoslavia, a numeroase coloane de câte 20-30 de autoturisme cu paşapoarte ori documente de călătorie emise în Uniunea Sovietică, respectiv Ungaria, numărul ocupanţilor acestora crescând de la câteva sute până la ordinul miilor. Aceştia nu au solicitat cazare hotelieră, preferând să se răspândească prin oraşe şi să stea în autoturisme. În fapt, cu începere din luna octombrie 1989, aceşti turişti speciali au realizat o acoperire a teritoriului României, asigurându-se un rulaj zilnic de minim 30.000 pe persoane. În retrospectiva istorică, nu este un fapt fără prededent. Şi celebrul Stieber, spionul şef al Kaiserului, înaintea invaziei militare prusace din 1870, ocupase Franţa cu cca. 70.000 de „gastarbeit” (muncitori oaspeţi), în realitate agenţi cu misiuni de pregătire şi înlesnire a cuceririi, administrării şi controlului teritoriului francez, în timpul şi după terminarea razboiului.
 
În mentalul colectiv maghiar, evenimentele din decembrie 1989, în mod special circumstanţele cu semnificaţie neechivocă de la Timişoara, au fost percepute şi ca o mişcare naţională proprie, dovada fiind, pe de o parte, explozia exceselor xenofobe împotriva românilor, iar, pe de altă parte, escaladarea separatismului etnic, în formele şi modalităţile care au amorsat conflictul interetnic din 19-20 martie la Târgu Mureş.
 
Neorevizionismul ungar - vârful de lance al „reformarii” sistemului politic din România
 
Organizaţia „România Liberă”, creată în septembrie 1987 de Brigada „România” a Securităţii Republicii Populare Ungaria - în numele unui comitet condus de economistul Marin Roşca, plecat din Timişoara - a fost de factură mediocră sub toate aspectele, fiind manipulată de „Forumul Democrat Maghiar”. Conştienţi că „Ardealul nu poate fi obţinut fără români”, revizioniştii unguri au căutat dintotdeauna să-şi atragă sprijinul măcar al unei părţi a populaţiei majoritare, iar organizaţia „România Liberă” de la Budapesta trebuia să devină expresia acelui sprijin. Fără a sesiza capcana neorevizioniştilor unguri, lideri ai „Uniunii Mondiale a Românilor Liberi” - îndeosebi Doru Novacovici şi Sandu Pobereznic, poate determinaţi şi de cei sub ale căror auspicii a apărut U.M.R.L. - au acceptat să patroneze organizaţia „România Liberă” împreună cu oficiali de la Budapesta, între care Imre Pozsgai, unul dintre autorii „revoluţiei de palat” care, la începutul anului 1988, l-a dislocat pe János Kádár şi, pentru scurtă vreme, s-a aflat în echipa conducătoare, înlocuită la rândul ei de Károly Grósz.
 
La 8 iulie, are loc la Bucureşti întâlnirea la nivel înalt a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, prilej cu care, într-o întrevedere bilaterală, facilitată de Gorbaciov, conducerea ungară - Nyers Rezső, Németh Miklós şi Horn Gyula - susţine că Transilvania nu aparţine României şi ameninţă că va internaţionaliza problema maghiarilor din România. Anterior, în decembrie 1988, conducerea duală iugoslavă - Loncear şi Dizdarevici - a avut un shimb de replici acuzatoare cu Nicolae Ceauşescu în chestiunea Banatului, urmată de întreruperea întâlnirilor bilaterale anuale.
 
În august 1989, agenţi de informaţii ai Departamentului Securităţii Statului (D.S.S.), infiltraţi în cantonamentele speciale paramilitare din Ungaria, raportează primele date în legătură cu pregătirea unor formaţiuni de luptă (gherilă urbană) care aveau misiunea de a acţiona în România pentru crearea pretextelor unor evenimente în consens cu evoluţiile din Polonia şi Ungaria, ulterior şi din Cehoslovacia, R.D. Germană şi Bulgaria, convenite, pe de o parte, de Mihail Sergheevici Gorbaciov şi George Herbert Bush şi, pe de altă parte, de François Mitterrand şi Helmuth Kohl, având şi binecuvântarea Sanctităţii Sale, Ioan Paul al II-lea, Pontiful Vaticanului.
 
Organizaţia România Liberă şi U.M.R.L. au fost paravanul sub care A.V.O. (acronimul Securităţii R. P. Ungară) au organizat formaţiuni paramilitare pe care le-au instruit în tabăra (cazarma militară) de la Bicske, pentru „acţiuni viitoare de gherilă urbană în Româ­nia”. Instructorii erau unguri origina­ri din România, dar aceştia acţionau doar ca intermediari ai unor servicii speciale. Noul conducător al Româ­niei Libere şi al grupului - de cca. 400 de membri - instruit era tehnicianul petrochimist Manea Ghe­orghe, iar din partea U.M.R.L. asista Sandu Pobereznic. Subzistenţa grupului era asigurată de organizaţii revizioniste maghiare, de U.M.R.L. şi de Înaltul Comisariat al O.N.U. pentru Refugiaţi, care avea deja un birou în Ungaria.
În subsolul cazărmii de la Bicske se tipărea o parte din materialele de propagandă pentru a fi trimise în Româ­nia, cu scopul de a se determina apa­riţia unor nuclee interne ale organizaţiei România Liberă. O altă parte a materialelor de diversiune propagandistică era pregătită în tipografiile Partidului Muncitoresc Socialist Un­gar şi ale A.V.O. (Securitatea de Stat a Un­gariei) şi difuzată de aceasta din urmă. Pe cale de consecinţă a celor relevate, agenţi curieri ai mişcărilor „Solidarność” (Sindicatul Independent Autocefal „Solidaritatea”) din Polonia, ai „forumurilor civice” din Ungaria, Cehoslovacia şi R. D. Germană sunt interceptaţi şi anchetaţi, în plenitudinea înde­plinirii misi­unilor de racolare şi fixare a sarcinilor ce reveneau „revo­­luţionarilor aleşi pentru provocarea surprizelor stra­tegice (politice) pla­nificate”. Ei aveau să recunoască cine sunt, de unde au venit şi cu ce scop, precum şi gradul de îndeplinire a misiunilor; mai puţine detalii, însă, privind elementele operaţionale - consemne, parole, sisteme secrete de comunicare prin care urma să se rea­lizeze mobilizarea persoanelor care urmau să-şi asume riscurile provocării şi conducerii (dirijării) eveni­men­telor amorsate.
 
În toamna anului 1989, emisarii realizaseră contacte şi constituiseră puncte de sprijin în Alba Iulia, Arad, Braşov, Bucureşti, Caransebeş, Cisnădie, Cluj, Constanţa, Craiova, Cugir, Iaşi, Lugoj, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Târgu Mureş, Timişoara... (ordinea este cea alfabetică, dar lista nu este completă). Se impune o menţiune. Contactele au fost mult mai numeroase decât punctele de sprijin efectiv create, ele având ca scop şi punerea Securităţii pe piste false. Ipotetic, fiecare contact trebuia să treacă printr-un filtru, până a se stabili că este o derută. Amestecul premeditat al contactelor întâmp­lă­toare cu cele de creare a puncte­lor de sprijin a fost o tactică prin care s-a îngreunat identificarea şi controlul acestora din urmă.
Fiecare emisar acţiona „multiplu de zece”, iar fiecare nou membru căuta alţi zece. În Bucureşti s-au vizat recrutări, inclusiv din rândurile elevilor de liceu, cu care se realizau întâlniri de instruire în parcuri. „Instructorii” erau persoane recent revenite în ţară. Unii părinţi îngrijoraţi s-au adresat Biroului de Informaţii, Sesizări şi Reclamaţii al Mi­nisterului de Interne.
În zilele de foc din decembrie 1989, am avut confirmarea deplină a mi­siunilor acelor emisari. Cele mai multe oraşe-ţintă ale curieratului lor au fost cuprinse, în după-amiaza zilei de 22 decembrie, de furia unor revolte, aparent ilogice, în care, iniţial, interlopi periculoşi - tero­rizând unităţile de Securitate şi Miliţie (din înalt ordin subordonate comandamentelor jude­ţe­ne militare de apărare, urmare a stării ex­cepţionale instituite) - s-au transformat ad-hoc în „revoluţionari profesionişti”.
 
Agenţii propagandişti ai spionajului ungar din judeţele Covasna, Mureş şi Harghita au lansat zvonuri despre pericolul intervenţiei Securităţii pentru „represa­lii şi restabilirea vechii ordini”. Sub imperiul incitărilor provocatoare externe, persoane autohtone s-au dedat la acţiuni armate şi alte violenţe împotriva personalului din structurile judeţene ale Ministerului de Interne, fiind ucişi - în mod bestial - mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri, între care maiorul (colonel post-mortem) Aurel Agache, la Târgu Secuiesc, locotenet-colonelul Dumitru Coman, fost şef al Securităţii municipiului Odorheiul Secuiesc, precum şi patru subofiţeri. Alţi 27 de ofiţeri şi subofiţeri au fost agresaţi, suferind vătămări corporale ce au necesitat lungi perioade de spitalizare.
Începând cu data de 22 decembrie 1989, au fost devastate ori distruse 34 de sedii ale securităţii şi miliţiei, dintre care cele din Odorheiul Secuiesc, Gheorgheni, Cristuru Secuiesc, T.F. Miercurea Ciuc, comunele Brădeşti, Ciumani, Zetea şi Secuieni au fost incendiate. În ziua de 22 decembrie 1989, maiorul de miliţie (ridicat post-mortem la gradul de colonel) Aurel Agache - şef al miliţiei economice din Târgul Secuiesc - a fost ucis în chinuri groaznice (desfigurat cu o rangă, scos cu forţa din farmacie, smuls de pe targă şi aruncat din salvare) de către mai mulţi cetăţeni de etnie maghiară, cadavrul fiindu-i batjocorit, apoi, în faţa soţiei (de etnie maghiară) şi a copiilor minori.
 
Cum generalul Vlad a fost chemat, în seara zilei de 21 decembrie, în sediul Comitetului Central, am asigurat preluarea rapoartelor ope­rative telefonice ale şefilor unităţilor judeţene (municipale şi orăşeneşti, unde existau structuri locale) ale DSS, transmise la cabinetul şefului departamentului. Invariabil, la apelurile „Suntem atacaţi, ne dau foc, ce facem? ”, răspunsul era standard: „Solicitaţi sprijin comanda­mentului judeţean de apărare!”. Când şeful Secu­ri­tăţii judeţului Sibiu, locote­nent-colonelul inginer Theodor Pe­tri­şor, a primit această soluţie, mi-a spus să aştept un moment şi să ascult. A des­chis, probabil, fereastra şi a orientat receptorul telefonului spre exterior. Am auzit un tir infernal, şuierături şi răpăit de gloanţe cum numai în fil­mele de război auzisem. „Cine trage?” - l-am întrebat. „Cei la care ne trimiteţi să ne apere!” - a fost răspunsul.
 
În sinteză, când generalul Vlad a cerut să fie informat despre situaţia din ţară, i-am raportat că pe linia Timişoara-Reşiţa-Caransebeş-Alba Iulia (Cugir)-Sibiu-Braşov, Banatul şi Transilvania sunt încercuite de focarele unor violenţe extreme, ale căror ţinte erau sedii ale Securităţii şi Miliţiei, unele fiind atacate, incendiate, cu evidenta intenţie ca ocupanţii lor să fie arşi de vii. Am mai menţionat că, aşa cum se prezintă situaţia, Banatul şi Transilvania par a fi izolate de restul ţării şi i-am prezentat succint ce s-a comunicat din fiecare judeţ. S-a interesat dacă sunt probleme la Târgu-Mureş, în Harghita şi Covasna. Acolo însă era o linişte suspectă şi se aştepta ca, în următoarele două zile, la Odorheiul Secuiesc şi în alte localităţi să se dezlănţuie evenimente de un tra­gism cutremurător...

Atrocităţi horthyste în Odorheiul Secuiesc
 
Neorevizionismul ma­ghiar s-a manifestat cu putere în Harghita şi Covasna. Avea să o cons­tate pe propria-i piele, Mircea Buie, un tânăr ofiţer de securitate pe care evenimentele din 1989 l-au prins activând la Odorheiu Secuiesc. Mircea Buie a scăpat ca prin minune de spânzurare, doar şansa făcând să se rupă creanga de care îl agăţase un grup de extremişti maghiari.Lt. Col. (r) Mircea Buie Mărturisirea lui e cutremurătoare.
 
Mărturia unui condamnat la moarte prin spânzurare de către extremiştii unguri.
- Lt. Col.(r) Mircea Buie -
 
„În 1989 aveam semnale clare de inten­sificare a contactelor revi­zio­niştilor maghiari cu anumiţi oameni din zonă. Astfel, Sándor Csoóri - preşedintele Federaţiei Mondiale a Ungurilor şi, apoi, lider al Frontului Democrat Maghiar - ţinea legătura cu profesorul Katona Ádám şi cu actorul Bartha Mihály Levente (ulterior, acesta a emigrat în Ungaria şi s-a înscris în partidul condus de Csoóri). Rolul lor era să atragă intelectualii de vârf din Odorheiu Secuiesc şi Miercurea Ciuc, sub pretextul luptei împotriva asimilării şi afirmării secuilor (ultima temă a şi revenit la modă). La o cabană din zonă aveau loc întâlniri la care mai veneau scriitorul Sütő András (plecat şi el în Ungaria, după evenimentele de la Târgu Mureş) şi fratele lui László Tőkés. În ce-l priveşte pe Sütő András, acesta şi-a îndesit vizitele la Consulatul Maghiar din Cluj, iar după desfiinţarea acestuia, la Ambasada Ungariei de la Bucureşti, în acelaşi timp fiind contactat şi de alţi diplomaţi străini acreditaţi la Budapesta. Mai ales diplomaţi maghiari, britanici şi francezi şi-au intensificat prezenţa în Harghita şi Covasna. Că lucrurile au fost pregătite cu atenţie, o demonstrează şi faptul că, în 23 decembrie, a şi apărut pe piaţă un ziar în limba maghiară. De altfel, din primăvara anului 1989, în zonă au apărut şi ruşii, câte 2-3 într-un autoturism Lada. A crescut şi numărul celor care fugeau în Ungaria („evazionişti” - cum le spuneam), majoritatea mergând să se pregătească în tabăra de la Bicske.
 
Zilele de 20-21 decembrie au fost marcate de provocări: au fost incendiate depozitele de fân de la C.A.P.-urile din Zetea şi Dealu (localităţi de lângă Odorheiu Secuiesc), precum şi depozitul fabricii de mobilă de lângă gara oraşului (dintr-un tren s-a aruncat o sticlă incendiară pe acoperişul de plastic al depozitului). În dimineaţa zilei de 22 decembrie, am predat armele la fişet, conform ordinului generalului Iulian Vlad. Comandantul Securităţii din Odorheiu Secuiesc, locotenent-colonelul Dumitru Coman a dat ordin ca nimeni să nu părăsească sediul (aveam sediu comun cu Miliţia, noi la etaj, ei la parter). Eu am primit sarcina să aduc nişte paturi şi saltele de la internatul liceului. Când mă întorceam cu ele, la radio s-a anunţat sinuciderea lui Milea. Pentru a întări siguranţa sediului a fost adus un pluton din trupele de securitate. Cam la o oră după discursul lui Mircea Dinescu de la televiziune, în faţa sediului s-au adunat protestatari. La început au fost paşnici, apoi au început să spargă geamurile şi să agreseze miliţienii care intrau sau ieşeau din sediu. În depozitul de la parter al Miliţiei se aflau aparate video confiscate din dispoziţia fostului şef al Miliţiei de la cetăţenii care contraveniseră dispoziţiilor legale. Protestatarii au spart depozitul ca să-şi recupereze aparatele.
 
În jurul orei 16.00, plutonul de securitate a primit ordin să se retragă în cazarma de la Gheorgheni. Am profitat de situaţie pentru a salva documentele. Am deschis şi golit fişetele şi am pus documentele în camionul cu soldaţi, iar peste ele s-au aşezat militarii, mascându-le. Camionul a reuşit să plece, după ce s-a negociat cu un tractorist care blocase poarta cu tractorul. Astfel, documentele au fost salvate şi ulterior recuperate.
 
În sediul de la etaj al Securităţii rămăsesem câţiva ofiţeri: eu (Mircea Buie - n.n.), Ioan Trifu, Dan Coţofană, Dan Petrariu şi comandantul, locotenent-colonelul Dumitru Coman. Între timp, protestatarii au devastat parterul şi l-au incendiat. Din cauza fumului, am ieşit în curtea din spate, unde se aflau garajele. Dialogam cu manifestanţii, îndemnân­du i la calm şi repetând: « Nu vrem sânge! » Se aduna tot mai multă lume. În jurul orei 18.00 a sosit un grup de oameni băuţi şi violenţi. Îmi reproşau că sunt ofiţer de securitate. Un tânăr cam la 30 de ani, îmbrăcat în costum popular secuiesc - liderul acelui grup - m-a întrebat dacă-s român sau maghiar. Am minţit, spunând că tata e român, iar mama unguroaică. Tânărul a fost tranşant: « Nu corespunde. Executaţi-l! » Pe lângă cei ce incitau la violenţă (vezi Kapdebó - directorul Şcolii de şoferi amatori din Odorheiu Secuiesc), existau şi îndemnuri la calm şi la renunţarea la acte de violenţă, venite chiar de la etnici maghiari (cum a fost Iosif Pető, viitor prosper om de afaceri). După ce s-a dat sentinţa « executaţi-l », am fost luat cu forţa şi scos din incinta sediului, care se afla lângă un complex alimentar, de care era despărţit de o stradă mărginită de castani. Cineva din mulţime a strigat: « Să-l spânzurăm! » Imediat au adus de la alimentară o frânghie şi o ladă de ambalaj de la sticle. Au legat frânghia de creanga unui castan, m-au urcat pe ladă şi mi-au pus ştreangul de gât. Apoi au tras lada. Însă, creanga a cedat şi s-a rupt. În acel moment, s-a creat o busculadă, provocată de un grup de karatişti, antrenaţi de inginerul Mika Domokos (şeful unei prospere ferme agricole de lângă oraş). Ei m-au înconjurat, mi-au scos funia cu tot cu restul de creangă şi m-au condus în interiorul depozitului Peco din apropiere. Oricât m-au protejat, tot am fost lovit în cap cu o sticlă de un litru. Dar am scăpat. Cum rana la cap era destul de adâncă, am fost dus prin spate la spital, unde am rămas într-un fel de « arest medical », răstimp în care (în seara zilei de 22 decembrie) mi-a fost spartă şi devastată locuinţa.
 
În spital am mai găsit 3-4 miliţieni şi un ofiţer de securitate, care fuseseră grav bătuţi. Mai era şi o persoană din Zetea, care se alesese cu o plagă împuş­cată, după ce fusese omorât adjunctul şefului de post din localitate. Tragică a fost şi moartea şefului de post din Dealu - Liviu Cheochişan - tatăl unui băieţel de doi ani. În seara zilei de 22 decembrie a fost luat din locuinţă, scos în faţa sediului şi bătut până la inconştienţă. Apoi au turnat ţuică pe el şi i-au dat foc. La Cristuru Secuiesc, un miliţian a fost omorât de rromii pe care-i cercetase pentru diferite infracţiuni. A avut de suferit şi preotul ortodox Călugăru – acuzat că-i protejează pe ofiţerii de securitate. De aceea, l-au căutat şi la biserică şi la casa parohială.”
Şi destinul locotenet-colonelului Dumitru Coman a fost crunt. După apariţia lui Dinescu la TVR, soţia acestuia l-a rugat să vină acasă. A refuzat-o, rămânând în sediu, la datorie, şi liniştind-o că nu are de ce să se teamă. (Într-adevăr, era perceput ca un om de treabă şi era chiar îndrăgit în oraş). Ultima dată l-am văzut înainte ca eu să fiu dus la spânzurat, el rămânând în curtea cu garajele. Când eram internat, Venczel, directorul spitalului, mi-a spus: « Îmi pare rău, dar pentru şeful dvs. n-am putut face nimic, decât să constat decesul ». Am aflat că Dumitru Coman a fost scos în stradă, omorât în bătaie şi apoi aruncat în curtea spitalului. Criminalistul miliţiei, Pop, mi-a spus că Dumitru Coman nu mai avea nici un os întreg. Se ştie cine l-a ucis, există înregistrări video şi martori. Dar toţi ucigaşii de etnie maghiară au fost puşi ulterior în libertate, în urma demersurilor pe la forurile europene, întreprinse de fruntaşul U.D.M.R., György Frunda.
 
Întâlnindu-mă prin 1990 cu Corneliu Vadim Tudor, care-mi cunoştea povestea, acesta m-a întrebat ce gândeam în momentul în care eram cu ştreangul de gât. Răspunsul meu poate l-a surprins. Mă gândeam să nu mă desfigureze prea mult, ca să mă poată înmormânta ai mei în sicriu descoperit. Nu le-am povestit părinţilor mei prin ce-am trecut. Au aflat despre păţania mea de la televizor, când se prezentau rezultatele comisiei parlamentare asupra evenimentelor din 17-24 decembrie 1989 din Covasna. Când a auzit toată grozăvia, mama a scăpat tava din mână.
 
În Evul Mediu scăpai de spânzurătoare dacă o femeie te cerea de soţ. Eu am scăpat altfel. Poate nu întâmplător, am fost pasionat de dendrologie (înainte de a fi ofiţer am lucrat în silvicultură). Peste ani, m-am întâlnit cu un fost coleg, care m-a întrebat dacă mai ştiu ceva dendrologie. Şi, ca să se convingă, m-a întrebat care e cea mai valoroasă specie de la noi. I-am răspuns că nu mai e stejarul, ci castanul sălbatic. Căci, dacă m-ar fi spânzurat de un stejar, acum îmi aduceai flori la mormânt.”
 
Tratatul de la Paris din 1920, precum şi cel care a marcat încheierea celui de Al Doilea Război Mondial şi-au pierdut din efectele lor în ceea ce a privit divizarea Germaniei, uniunea ceho-slovacă şi Iugoslavia. Dezmembrarea României, deşi anticipată, în fel şi chip, chiar şi printr-o uniune statală româno-ungară, chestiune despre care nu s-a vorbit decât în surdină, fiindcă stârnea amintirea, mai puţin plăcută, a episodului în care o parte a aristocraţiei ungare oferise coroana Sfântului Ştefan regelui Ferdinand al României, a întârziat să se împlinescă. Deziluziile pentru această neîmplinire au fost exprimate de Tokes Lazslo, la 24 de ani de la evenimente. Potrivit „Agerpres”, preşedintele Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT), europarlamentarul Laszlo Tokes, a declarat, duminică (15.12.2013) la Timişoara, că „în România, la 24 de ani de la Revoluţie, este nevoie de o nouă schimbare de regim […] libertatea dobândită este şubredă [...] este nevoie de o nouă schimbare de regim în România, dar avem nevoie şi de o schimbare de regim şi pe tărâmul politicii minoritare, pentru că până acum nu am reuşit să obţinem ce ni se cuvine [...]. Noi vrem să continuăm această schimbare de regim şi ne dorim ca solidaritatea să existe în continuare [...]”.
 - Va urma -
footer