Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Lt. col.(r) Dr. Petre Opri?   
Miercuri, 18 Decembrie 2013 22:34
Dr. Petre Opri?, art-emisCazurile Republicii Guineea, Indoneziei ?i Suediei
The clamis and debst problem in Romania: The state of affairs in the Republic Guineea, Indonesia and Sweden
 
 
De la începutul anilor ’60, autorit??ile de la Bucure?ti au oferit pe baz? de credit produse industriale române?ti pe anumite pie?e din Asia, Africa ?i America de Sud. Ac?iunile respective au fost derulate în condi?iile în care calitatea produselor era discutabil?, iar preten?iile celor care le primeau erau mai reduse, comparativ cu pie?ele occidentale. Mai mult decât atât, chiar ?i în U.R.S.S. au ajuns produse de acest gen ?i, la ?edin?a din 26 iunie 1963 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Alexandru Bârl?deanu a descris situa?ia în termenii urm?tori: „E adev?rat c? în special rela?iile noastre cu sovieticii sunt rela?ii de într-ajutorare, noi nu lu?m nimic gratis de la ei. Totu?i, trebuie s? privim lucrurile obiectiv. Natura lucrurilor pe care le d?m ?i le primim este cu totul deosebit?. Dac? ar înceta acest schimb, mai mult de jum?tate din m?rfurile pe care le vindem în Uniunea Sovietic? nu le vom putea vinde în alt? parte, iar m?rfurile pe care noi le lu?m de la ei sunt m?rfuri de mare valoare (subl.n.)”[1]. Practic, pentru a face fa?? concuren?ei economice existente pe plan mondial, România a încurajat exporturile de acest fel, acordând credite barter atât Uniunii Sovietice, cât ?i ??rilor din Asia, Africa ?i America de Sud - prin livrarea de produse industriale care nu aveau desfacere pe alte pie?e, în scopul ob?inerii de materii prime necesare economiei române?ti, la pre?uri cât mai reduse. Treptat, autorit??ile de la Bucure?ti au constatat c?, prin politica economic? promovat?, s-au acumulat datorii ale statelor africane ?i asiatice fa?? de România ?i c? nu existau mecanisme eficiente de recuperare imediat? a acestora. Situa?ia respectiv? a generat probleme deosebite întreprinderilor române?ti care livrau produse în anumite ??ri ?i care, la un moment dat, s-au v?zut în imposibilitatea de a-?i relua ciclurile de produc?ie din cauza nerecuper?rii la timp a banilor cheltui?i pentru m?rfurile produse în România ?i exportate în Asia, Africa ?i America de Sud. În alt? ordine de idei, în anii ’50-’60, autorit??ile de la Bucure?ti au avut probleme în privin?a datoriilor pe care diferite state occidentale (S.U.A., Marea Britanie, Belgia, Suedia ?.a.) le-au revendicat în rela?iile lor cu România, în condi?iile în care, la un moment dat, a fost suspendat? sine die, de c?tre autorit??ile române, achitarea sumelor cuvenite ??rilor respective. Cauzele pentru care s-a ac?ionat în acest fel sunt numeroase, printre acestea aflându-se situa?ia dificil? creat? de cel de-Al Doilea R?zboi Mondial ?i schimbarea de regim din România, în perioada 1948-1950. Aceste informa?ii au fost secrete pentru opinia public? din România deoarece era dificil pentru autorit??ile comuniste de la Bucure?ti s? ofere justific?ri ?i solu?ii credibile pentru problemele pe care le-au creat în momentul na?ionaliz?rii bunurilor str?ine din România, precum ?i atunci când au decis s? ofere credite unor state din Africa, Asia ?i America de Sud, prin livrarea de produse industriale române?ti, f?r? s? existe posibilit??i de recuperare cert? a sumelor investite.
Dou? exemple în ceea ce prive?te creditele acordate de România altor ??ri sunt cazurile Republicii Guineea ?i Indoneziei. În prima situa?ie, o not? întocmit? la 28 iunie 1989 este edificatoare în privin?a datoriilor pe care Guineea le avea fa?? de România în anul 1989 ?i modul cum ?tefan Andrei – la acea vreme, viceprim-ministru al guvernului, a propus lui Nicolae Ceau?escu rezolvarea problemei respective[2].
 
În al doilea caz, o delega?ie guvernamental? condus? de Florian Stoica, director în Ministerul Comer?ului Exterior ?i reprezentant al B?ncii Române de Comer? Exterior, s-a aflat în Indonezia, în perioada 9-23 decembrie 1968, pentru a discuta cu o delega?ie condus? de Ismael M. Thajeb despre reglementarea datoriilor pe care Indonezia le avea fa?? de România. Cu acel prilej, Florian Stoica a propus ca suma de 1,4 milioane dolari, reprezentând contravaloarea cauciucului indonezian importat în anii anteriori de România ?i neachitat de autorit??ile de la Bucure?ti, s? fie utilizat? pentru achitarea rulourilor compresoare exportate în Indonezia (în valoare total? de 440.000 de dolari), iar cu restul sumei respective (900.000 dolari) s? fie acoperit? par?ial rata pe care Indonezia trebuia s? o achite în 1965 (2.417.142 dolari) pentru produsele române?ti importate pe baz? de credit (vagoane de marf?, ma?ini-unelte, rulouri compresoare, grupuri electrogene ?i convertizoare de sudur?)[3]. În cursul negocierilor, autorit??ile de la Djakarta, inclusiv Adam Malik, ministrul Afacerilor Externe, au fost de acord cu solu?ia prezentat? de reprezentantul României, restul ratei din anul 1965 (în sum? de 1.488.980 dolari) urmând s? fie achitat? pân? la 31 decembrie 1970. Totodat?, Florian Stoica a propus ree?alonarea datoriilor din anii 1965-1968, pe care Indonezia le avea fa?? de România, astfel încât s? fie achitate atât ratele din anii 1969-1970, cât ?i restan?ele din perioada 1965-1968. Partea indonezian? a încercat s? prelungeasc? pe un termen de 25 de ani ree?alonarea datoriilor sale fa?? de România, dar a fost de acord, în final, ca ratele din anii 1966-1970 se fie achitate în perioada 1971-1975. Suma total? estimat? (inclusiv dobând? de 4%) era de 15.827.654 dolari[4].
 
Negocierile de la Djakarta s-au încheiat în data de 23 decembrie 1968 prin semnarea unui protocol de c?tre Florian Stoica, din partea României, respectiv de Ismael M. Thajeb, director general pentru rela?ii economice cu str?in?tatea în Ministerul Afacerilor Externe, din partea Indoneziei[5].
În ?edin?a din 27 ianuarie 1969, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat protocolul încheiat la Djakarta de Florian Stoica, ?eful delega?iei guvernamentale, îns? guvernul Indoneziei nu a aprobat respectivul document[6]. Doi ani mai târziu, Ilie Verde?, prim vicepre?edinte al Consiliului de Mini?tri, la informat pe Nicolae Ceau?escu despre faptul c? Indonezia nu ?i-a achitat datoriile pe care le avea în rela?iile economice cu România – în sum? de 15.705.000 dolari (inclusiv o dobând? moratorie de 2.618.000 dolari), în contextul în care Adam Malik, ministrul Afacerilor Externe al Indoneziei, urma s? efectueze în luna mai 1971 o vizit? oficial? în unele state socialiste care au acordat credite Indoneziei în anii ’60 (URSS, Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia, RDG, Ungaria ?i Iugoslavia).
 
În nota trimis? lui Nicolae Ceau?escu la 17 mai 1971, de c?tre Ilie Verde?, s-a semnalat faptul c? România putea adopta o pozi?ie similar? cu cea a Fran?ei ?i URSS, ??ri care, la rândul lor, încercau s? î?i recupereze sumele cu care creditaser? Indonezia. În document se afirma c? „Partea indonezian? a transmis [României] un proiect de Acord care, în general, con?ine prevederi similare acordurilor încheiate de aceasta cu Fran?a ?i U.R.S.S.. Principalele prevederi ale acestui proiect se refer? la ree?alonarea în rate anuale egale a datoriei respective pe o perioad? de 30 ani (1971-1999) ?i a dobânzilor aferente pe 15 ani începând din 1985; posibilitatea amân?rii de c?tre partea indonezian? a maximum 50% din primele 8 rate anuale, pentru perioada 1992-1999, dar nu mai mult de cuantumul a 3 rate anuale cu o dobând? de 4% pe an”[7]. În acela?i document s-a men?ionat ?i faptul c? „R.D. German?, R.P. Polon? ?i R.S. Cehoslovac?, care au proiecte industriale începute în Indonezia, sunt interesate în reglementarea problemei datoriilor pe baza hot?rârilor Conferin?ei de la Paris a ??rilor creditoare occidentale, respectiv ree?alonarea restituirii lor pe o perioad? de 30 ani, în timp ce R.P. Ungar? inten?ioneaz? s? discute pe baz? de propuneri proprii, f?r? s? ?in? seama de acordurile încheiate de Indonezia cu Fran?a ?i URSS; R.P. Bulgaria ?i R.S.F. Iugoslavia vor sus?ine restituirea creditelor lor într-un termen mai scurt pe motiv c?, în cazul primei ??ri, este vorba de un credit de valoare redus? (2 mil. dolari), iar în cazul celei de a doua, creditele au fost acordate de întreprinderi ?i nu de guvern”[8]. Dup? analizarea situa?iei, Nicolae Ceau?escu a propus ca problema s? fie discutat? într-o ?edin?? a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. Aceasta a avut loc la 24 mai 1971 ?i atunci s-au aprobat patru variante care urmau s? fie propuse negociatorilor indonezieni de c?tre reprezentan?ii României, gradual:
„a) ree?alonarea
ramburs?rii datoriei într-un termen mai scurt de 30 ani;
b. ree?alonarea datoriei pe 30 ani inclusiv dobânzile contractuale ?i moratorii; c. ree?alonarea pe 30 ani numai a
datoriei f?r? dobânzi, care ar urma s? fie ree?alonate pe 15 ani începând din 1985;
d. acceptarea propunerii P?r?ii indoneziene de la punctul „c” cu posibilitatea pentru aceasta de a cere amânarea ramburs?rii a maximum 50% din primele 8 rate anuale pentru perioada 1992-1999, dar nu mai mult de 3 rate anuale”[9].
 
În cazul în care se accepta planul propus de autorit??ile indoneziene, România urma s? încaseze rate anuale de circa 400.000 dolari pân? în anul 1985, respectiv circa 600.000 dolari anual în perioada 1986-1999. Prin aplicarea acestei solu?ii, autorit??ile de la Bucure?ti sperau s? primeasc? din Indonezia, în contul datoriei recunoscute de ambele p?r?i, m?rfuri necesare economiei române?ti (cauciuc natural, cositor, petrol, cafea). Astfel, se puteau achita într-un ritm mai rapid sumele datorate.
În concluzie, recuperarea datoriilor Indoneziei fa?? de România s-a prelungit foarte mult ca urmare a inexisten?ei unor mijloace care s? le permit? negociatorilor de la Bucure?ti s? cointereseze autorit??ile de la Djakarta, în scopul rezolv?rii problemei respective. Aceast? lips? de prevedere a politicienilor români care s-au aflat la putere în anii ’60 s-a repercutat în mod negativ asupra bugetului de stat ?i, implicit, asupra nivelului de trai al popula?iei. În alt? ordine de idei, România avea de returnat la rândul s?u sume importante de bani altor state, cel mai mediatizat caz fiind datoria pe care autorit??ile de la Bucure?ti o aveau fa?? de Suedia. În acest sens, la începutul lunii iulie 1968, reprezentan?ii B?ncii Na?ionale a României, Ministerului de Finan?e ?i Ministerului Afacerilor Externe au întocmit un documentar comun, strict-secret, referitor la condi?iile ce urmau s? fie îndeplinite de România, în cazul în care autorit??ile de la Bucure?ti doreau s? adere la Fondul Monetar Interna?ional ?i Banca Interna?ional? pentru Reconstruc?ie ?i Dezvoltare[10].
 
În materialul men?ionat, exper?ii români au prezentat, printre altele, situa?ia datoriilor financiare antebelice ale României ?i modul cum au fost solu?ionate divergen?ele cu o serie de state care au solicitat achitarea acestora. Men?ion?m faptul c? serviciul de pl??i în str?in?tate a datoriei publice a României a fost suspendat în anul 1940 ca urmare a declan??rii celui de-Al Doilea R?zboi Mondial. Dup? încheierea conflagra?iei mondiale, România a ini?iat discu?ii cu fiecare creditor în parte ?i a recunoscut o parte din datoriile sale fa?? de Elve?ia, Turcia, Grecia, Fran?a, Danemarca, Austria, Norvegia, Olanda, Italia, Marea Britanie, SUA, Canada, Suedia ?i Belgia. În acela?i context, sumele reclamate de statele respective au crescut foarte mult ca urmare a na?ionaliz?rii unor bunuri str?ine din România, în anii 1948-1950. În cazul în care s-ar fi acceptat preten?iile statelor creditoare, România ar fi trebuit s? achite în total aproximativ 2,12 miliarde dolari - la cursul de referin?? al monedei americane din anul 1950. Acest lucru nu s-a întâmplat deoarece autorit??ile de la Bucure?ti au reu?it s? reduc? în mod substan?ial sumele reclamate de o serie de ??ri, în cadrul negocierilor desf??urate în perioada 1951-1968. Drept urmare, pân? la data de 31 decembrie 1967, statul român a cedat anumite active pe care le de?inea în str?in?tate (în valoare de 31,8 milioane dolari) ?i a pl?tit circa 39 de milioane de dolari în scopul stingerii tuturor litigiilor financiare pe care le avea cu 14 state europene ?i din America de Nord[11].
 
Una dintre problemele r?mase f?r? o solu?ie definitiv? a fost cea dintre România ?i Suedia, suma total? reclamat? ini?ial de autorit??ile de la Stockholm fiind de aproximativ 145 de milioane de dolari[12]. Preten?iile suedeze au constat în achitarea de c?tre autorit??ile române a unor titluri de datorie public? extern?, emise de statul român pentru opera?iuni de stabilizare economic? în timpul crizei din anii 1929-1933. Totodat?, suedezii au solicitat României s? pl?teasc? desp?gubiri ca urmare a rezilierii unilaterale, de c?tre autorit??ile comuniste de la Bucure?ti, a unei conven?ii încheiate la Paris (2 februarie 1929). Prin semnarea conven?iei, reprezentan?ii guvernului condus de Iuliu Maniu au concesionat trustului „Svenska Tändsticks Aktiebolaget” monopolul fabric?rii ?i distribuirii chibriturilor în România, pe o durat? de 30 de ani, primind în schimb sprijin pentru ob?inerea unor împrumuturi externe necesare stabiliz?rii
economiei române?ti, în valoare total? de 100.740.750 de dolari (din care 28 de milioane de dolari au fost acordate în mod expres ca urmare a ced?rii monopolului fabric?rii ?i distribuirii chibriturilor) [13]. De asemenea, autorit??ile de la Stockholm au emis preten?ii financiare pentru câteva întreprinderi ?i imobile de?inute de Suedia sau de cet??eni suedezi în România ?i care au fost na?ionalizate de statul român în anii 1948-1950. În anul 1957, autorit??ile de la Bucure?ti au ini?iat negocieri cu Suedia în scopul stingerii tuturor datoriilor, oferind în acest sens 1,3 milioane dolari. Autorit??ile de la Stockholm nu au fost de acord cu propunerea respectiv? ?i dup? doi ani de tratative s-a ajuns la semnarea unui protocol financiar între cele dou? state (28 august 1959). Cu acel prilej, reprezentan?ii României au fost de acord ca, pân? la încheierea definitiv? a negocierilor privind preten?iile suedeze, statul român s? constituie în Suedia un fond special, care s? fie alimentat prin prelev?ri de 6-8% din valoarea total? a exporturilor de produse române?ti în ?ara respectiv?[14]. Drept urmare, pân? la data de 30 iunie 1967, în fondul men?ionat s-au acumulat 2,4 milioane de dolari.
 
În luna noiembrie 1966, reprezentan?ii autorit??ilor de la Bucure?ti au comunicat p?r?ii suedeze faptul c? „dup? ce prelev?rile vor atinge suma de mai sus (2,5 milioane de dolari - n.a.), ele vor fi sistate pân? când se va ajunge la o în?elegere”[15]. În acel moment, nivelul ultimei oferte propuse în mod oficial de România pentru stingerea tuturor litigiilor era de 2,5 milioane de dolari, în timp ce Suedia solicitase achitarea a 19,3 milioane de dolari - sum? pe care a redus-o treptat, pân? la 11,6 milioane de dolari, în cursul tratativelor desf??urate în perioada 1960-1965[16]. Dup? analizarea situa?iei, negociatorii români au primit mandat din partea Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. s? continue în luna aprilie 1968 tratativele cu Suedia, având posibilitatea de a oferi o sum? maxim? de 4,4 milioane dolari pentru achitarea datoriilor Românei. Partea suedez? nu a fost de acord s?-?i mic?oreze preten?iile financiare (11,6 milioane dolari), iar acest lucru a condus la prelungirea negocierilor dintre cele dou? state, f?r? s? existe un termen limit? de finalizare a lor.
 
La sfâr?itul anului 1981, România nu a mai avut fonduri valutare cu care s? achite datoriile contractate în anii ’70. Pentru a evita incapacitatea temporar? de plat? a facturilor externe, Nicolae Ceau?escu a solicitat ajutorul F.M.I. ?i B.I.R.D.. Interven?iile celor dou? institu?ii au permis ie?irea României din starea de colaps economic. În acela?i timp, situa?ia respectiv? l-a convins în mod indirect pe Nicolae Ceau?escu s? înceap? achitarea în mod anticipat a datoriei externe a României, evaluat? la 21 de miliarde de dolari (din care 7 miliarde reprezentau dobânzile la creditele contractate). Totodat?, tratativele privind datoriilor pe care România le avea fa?? de Suedia au continuat f?r? nici un rezultat pozitiv.
În anul 1997, ministrul de Finan?e Mircea Ciumara a trimis o scrisoare omologului s?u suedez, Erik Asbrink, prin care a încercat s? reia negocierile pentru rezolvarea tuturor preten?iilor financiare dintre cele dou? state. Patru ani mai târziu, un alt ministru român de Finan?e, Mihai T?n?sescu, a continuat tratativele pe aceea?i tem? ?i, la 19 iunie 2001, s-a stabilit un acord prin care România s-a angajat s? achite Suediei suma de 120 de milioane de dolari, în patru rate egale, în contul datoriilor istorice acumulate. Acordul respectiv a fost urmat în luna ianuarie 2003 de semnarea unui document comun de c?tre premierii României ?i Suediei, referitor la stingerea tuturor litigiilor financiare între cele dou? state prin achitarea de c?tre România a sumei de 120 de milioane de dolari.
 
Anex?
28 iunie 1989.
Nota trimis? lui Nicolae Ceau?escu de c?tre ?tefan Andrei, Viceprim-ministru al Guvernului, referitoare datoriile pe care Republica Guineea le avea fa?? de România în anul 1989
Conform aprob?rii Conducerii superioare - comunicarea Cancelariei C.C. al P.C.R. nr. H. 1526/1989 - în perioada 19-24 iunie 1989 au avut loc la Conakry, în cadrul lucr?rilor celei de-a IX-a sesiuni a Comisiei mixte guvernamentale românoguineeze de cooperare economic? ?i tehnic?, tratative privind plata datoriilor p?r?ii guineeze în sum? de 13.022.795,28 dolari SUA.
Structura datoriei p?r?ii guineeze este format? din:
- livr?ri române?ti: 1.146.500 dolari SUA, din care:
- Autoexportimport: 688.500 dolari SUA;
- Universal-Autotractor: 458.000 dolari SUA;
- lucr?ri Geomin: 528.927 dolari SUA;
- aplicarea clauzei DST/US $: 3.277.030 dolari SUA;
- dobânzi din ree?alon?ri: 8.070.338,28 dolari SUA, din care, pe anul 1988 ?i
semestrul I 1989: 625.007,28 dolari SUA;
Total: 13.022.795,28 dolari SUA.
Conform mandatului aprobat, care a avut în vedere propunerile p?r?ii guineeze din decembrie 1987, partea român? a propus ree?alonarea datoriilor, în urm?toarele condi?ii de plat?:
- 5% din suma total? a datoriei, respectiv 651.139,76 dolari SUA, cu plata la 31 decembrie 1989;
- 95% din suma total? a datoriei, respectiv 12.371.655,52 dolari SUA, cu plata în 8 rate semestriale egale, prima rat? la 30 iunie 1990 ?i ultima rat? la 31 decembrie 1993. Dobânda aferent? datoriei s? fie de 4% pe an, iar în caz de neplat? la scaden?? se va percepe o dobând? penalizatoare de 2% pe an.
În cadrul tratativelor, partea guineez? ?i-a reconsiderat pozi?ia avut? în decembrie 1987, asupra ree?alon?rii datoriei p?r?ii guineeze c?tre partea român?, propunând ca rambursarea s? se efectueze în una din variantele:
Varianta I
- 10% în 6 rate lunare egale, prima la 31 iulie 1989;
- 90% în 10 ani, din care 5 ani [de] gra?ie, începând cu 31 ianuarie 1990, cu o
dobând? de 2,5% pe an.
Varianta II
- reducerea cu 50% a datoriei totale;
- ree?alonarea diferen?ei de 50% pe o perioad? de 4 ani, cu o dobând? de 2,5% pe an.
Pozi?iile celor dou? p?r?i au fost consemnate într-un proces-verbal anex? la protocolul comisiei mixte, semnat la nivel de ministru secretar de stat al Comitetului de Stat al Planific?rii ?i ministru al economiei ?i finan?elor al Republicii Guineea. În scopul finaliz?rii negocierilor ?i încheierii Acordului de reglementare a pl??ilor, o delega?ie guineez? la nivel guvernamental urmeaz? s? se deplaseze la Bucure?ti, în luna septembrie 1989.
28 iunie 1989 ss. ?tefan A. Andrei[17]
At the beginning of the 1960s, the authorities in Bucharest began offering credit-based industrial products on markets in Asia, Africa and South America. However, the quality of the products was questionable and the requirements of the customers were modest compared to the needs of the customers in Western countries. Basically, in order to be able to cope with the global economic competition, Romania
encouraged exports by providing loans to the Soviet Union and to countries in Asia, Africa and South America. Our country exported industrial products that could not be sold on other markets. The purpose was to obtain raw materials necessary to the Romanian economy, at low prices. The authorities in Bucharest gradually found out that because of that economic policy, the African and Asian states had accumulated debts towards Romania. Besides, immediate debt recovery was impossible. The respective situation caused serious problems to the Romanian factories that had exported products and that, at some point, were unable to restart their production, as they could not
recover the money for the Romanian goods that had been delivered to Asia, Africa and South America.
--------------------------------------------------------
[1] ANIC, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 34/1963, f. 20.
[2] Vezi documentul anexat.
[3] ANIC, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 7/1969, ff. 96-97.
[4] Ibidem.
[5] Pentru detalii, ibidem, ff. 98-105.
[6] Ibidem, f. 3.
[7] Idem, dosar nr. 64/1971, ff. 12-13.
[8] Ibidem, ff. 13-14.
[9] Ibidem, f. 14.
[10] Pentru detalii privind inten?ia ini?ial? de aderare a României la Fondul Monetar Interna?ional,
vezi Petre Opri?, Un efect al crizei din Cehoslovacia (august 1968): România amân? discu?iile privind
aderarea la Fondul Monetar Interna?ional ?i Banca Interna?ional? pentru Reconstruc?ie ?i Dezvoltare, în
Paradigmele istoriei: discurs, metod?, permanen?e. Omagiu profesorului Gheorghe Buzatu, vol. I, coord. Stela Cheptea, Casa Editorial? Demiurg, Ia?i, 2009, pp. 512-518.
[11] Pentru detalii privind datoriile externe postbelice ale României, vezi ANIC, fond C.C. al
P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 142/1968, ff. 207-215.
[12] Idem, dosar nr. 43/1966, f. 12 ?i dosar 175/1968, f. 11.
[13] Cf. Istoria României în date, coord. Constantin C. Giurescu, Bucure?ti, Editura Enciclopedic?,
1971, pp. 339-340; 342. Dobânda pl?tit? de statul român la împrumutul respectiv a fost de
8,98%.
[14] ANIC, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 43/1966, f. 12.
[15] Idem, dosar nr. 175/1968, f. 11.
[16] Ibidem.
[17] ANIC, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 53/1989, f. 56.
footer