Revista Art-emis
Tăbliţele cerate de la Roşia Montană PDF Imprimare Email
Melania Papadache   
Joi, 05 Decembrie 2013 21:19
Tăbliţele cerate de la Roşia MontanăMuntele Cetate din Roşia Montană.
Lucrări miniere daco-romane făcute cu foc sau apă, distruse prin exploatare, începând cu anul 1970.
File de istorie dacică ignorate

Roşia Montană este o comoară de aur nu doar pentru spaţiul românesc, dar şi pentru istoria Europei. Atât de puţin mediatizate, tăbliţele cerate găsite întâmplator în galeriile minelor reprezintă o pagină de istorie care răstoarnă teoriile ilogice ale celor care susţin că dacii nu exploatau aurul, că nu ştiau să-l prelucreze, deci nici un tezaur scos la lumina de-a lungul timpului, nici măcar faimoasele braţări de aur, nu pot fi dacice. Teoria originii latine a romanilor stă, şi ea, cu greu în picioare, pentru cine cercetează tăbliţele de la Roşia. Ele demonstrează, de pildă, că minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor, ca şi „autohtonii”, adică dacii, se înţelegeau foarte bine cu romanii, în limba latina vulgară. În tabliţe se stipulează clar că, deşi aproape nimeni „quia se litteras scire negavit” (nu ştia a scrie literele), părţile se întelegeau verbal asupra obiectului contractului. Şi asta, în anul 131 (după cum este datat în scris cel mai vechi triptic), ceea ce naşte o întrebare legitimă: când anume invăţase neamul trac limba latina vulgară? Cât despre vechimea exploatării în subteran, datările cu C14 au adus dovezi indubitabile că dacii extrageau aurul cu 300 de ani înainte de a fi - parţial - cuceriţi de romani şi că aceştia nu au făcut altceva decât să intre în galeriile săpate de daci. Roşia Montană, după explorări care durează din 1999, este încă o sursă inepuizabilă de istorie adevărată, nefalsificată, care supără pe mulţi academicieni. Şi încă rezervă surprize, cum a fost cea de la Neagra, unde, într-o neînsemnata vâlcea şi intr-un mic pârâiaş, s-a descoperit aurul cel mai fin, poate din toata lumea cunoscută, aur de 24 carate. Istoria tripticelor (cărţi cu trei foi de lemn cerat, legate între ele) de la Roşia Montană a fost povestită în detalii, în cartea „Romanica”, de G. Popa-Lisseanu, editată în 1926, la tipografia Ion C. Văcărescu. La Roşia s-au găsit 50 de piese (tabliţe), dintre care jumătate au fost distruse integral sau parţial, din nepricepere, ignoranţă, sau rea-credinţă, păstrându-se întregi sau părţi doar 25.
Cele mai multe au fost scoase din ţara şi se afla la Budapesta, Viena, Berlin.
 Prin conţinutul şi destinaţia lor, tripticele reprezintă contracte între „proprietari” de mine romani şi „arendaşi”- băieşi pricepuţi -, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar (cel mai important document despre colegiile funerare din antichitate), o listă de bucate pentru un ospăţ al unui colegiu de meseriaşi, contracte de vânzare-cumpărare de sclavi şi asocieri în vederea exploatării unor „găuri de mină”. Am pus în ghilimele „proprietari”, pentru că în tabliţe, formularea este deosebit de interesantă. Dăm un exemplu: „Ulpius Valerius, neştiutor de carte, închiriază o groapă de aur, despre care zice că e a sa, lui Socraţio Socraţiones, de asemenea neştiutor de carte”. Este cel puţin ciudat că Ulpius nu este trecut ca proprietar categoric, ci doar ca unul care pretinde ca aurofodina era a sa! Atunci care era proprietarul adevărat? Nu cumva un localnic dac?

În anul 1873, cele 25 de tăbliţe au fost publicate integral, cu comentarii şi ilustraţie grafică, de catre eruditul german Theodor Mommsen. Ceea ce susţin toţi cei care le-au studiat este faptul că tripticele sunt documente extrem de rare şi de o foarte mare importanţă, ele constituind o dovadă despre răspândirea limbii latine vulgare în secolul al II-lea d.Hr., despre scrierea în aceasta limbă, până la descoperirea tabliţelor de la Roşia Montană, cu totul necunoscută în lume. Iar faptul ca aceste triptice au fost descoperite accidental, existând posibilitatea să existe multe altele, ascunse în galeriile dacice, ar trebui să constituie un argument fundamental pentru oprirea proiectelor de exploatare care ar distruge orice vestigiu de o asemenea importanţă culturală. Scrisul pe tabliţe cerate este socotit o invenţie grecească. Aristofan pomenea că atenienii îşi scriau contractele pe ceară, la fel ca în tabliţele cerate de la Roşia Montană.

Tripticele au fost semnalate prima oara in anul 1835, la München, ca fiind găsite în minele de aur de la Roşia. Ele au fost descoperite accidental, prin surparea unor galerii, în minele numite Larnic, unde, pe lângă tăbliţe, s-a găsit şi un stil, pe care oamenii din zona îl numesc condeiu şi pe care astăzi îl folosesc ca instrument pentru a încondeia ouale de Paşti; în minele din Letea, unde lânga triptice a fost găsit şi cadavrul unui bărbat cu barbă lungă, cu vârsta apreciată la 40 de ani; într-o mină din Carnicul Mare, într-o odaie subterană, care era mobilată cu o masă şi mai multe scaune, având şi o vatră (11 triptice); lângă Roşia Abrudului, în mina numită Sf.
Ecaterina, la o adâncime de 277 metri, unde au fost găsite cele mai multe, împreuna cu obiecte casnice.
Povestea tăbliţelor descoperite în minele Letea s-a păstrat în detaliu. În anul 1788, un băieş căruia nu i s-a păstrat numele a găsit trei triptice într-una din minele de aur restaurate de către Societatea Sf. Iosif, al cărei conducător (magister) era Paul Laurenţiu Kovacs din Abrud. Unul din triptice a ajuns la Kovacs, iar despre celelalte doua nu se mai ştie nimic. Kovacs a dăruit tripticul cumnatului său, Ştefan Lazar, superintendentul Unitarienilor din Cluj, scriindu-i că s-a găsit împreuna cu o mulţime de alte obiecte casnice. Ştefan Lazăr, cunoscand valoarea tripticului, l-a dăruit la rândul său Colegiului Unitarienilor din Cluj, unde s-a păstrat ca o curiozitate până la 1811, când Ştefan Lazăr a murit. Fiul sau, Samuel, colecţionar de antichităţi, l-a cerut înapoi şi i-a fost returnat, apoi fiul lui l-a vândut, în anul 1834, librarului anticar Samuel Nemeş. Se pare că la acest anticar au ajuns şi unele tăbliţe în limba greacă, pe care a încercat să le falsifice. Una dintre acestea a ajuns la Muzeul Naţional din Pesta, care a achiziţionat exemplarul cu preţul de 1.000 florini.

Falsificarea grosolană
G. Popa-Lisseanu scrie în „Romanica” despre încercarea grosolană de falsificare a unor tăbliţe: „Pe alocuri, ceara fusese topită atât cât să se şteargă literele iniţiale şi, pe lânga unele vorbe barbare, fără de nici un înteles, scrise cu litere pseudo-scitice şi cursive neo-greceşti, rău formate, au apărut numele mai multor „eroi” din migraţiunea huno-ungarică”, aşa-zişi sclavi aduşi de romani pentru a munci în mine. Timotheiu Cipariu, membru al Comisiei pentru Conservarea Monumentelor Vechi ale Transilvaniei, a avut două exemplare de astfel de tăbliţe falsificate, unul în original, altul în copie, amândouă comunicate de un profesor de la Craiova. Din cauza acestor falsuri care au circulat în mediile europene de profil, doi paleografi francezi, Natalis de Wailly şi Letronne au publicat - pe bună dreptate -, în „Journal des Savants”, nişte disertaţii total nefavorabile despre tăbliţele cerate, pronunţându-se în contra autenticităţii lor. Partea bună este că cei doi au devenit curioşi cu privire la modelele ce au stat la baza falsurilor studiate de ei. Mai ales după ce, în 1875, tăbliţe asemănătoare au mai fost descoperite într-un cufăr din casa bancherului Cecilius Jucundus din Pompei, toate fiind chitanţe scrise cu acelaşi fel de litere, cursive, în latina vulgară. Acestea sunt anterioare tăbliţelor de la Roşia Montană cu aproape un secol, dar împreuna constituie singura dovadă a vechimii scrierii cursive în latina vulgară. Cele de la Roşia Montană sunt însă mult mai valoroase, pentru ca ele nu sunt simple chitanţe, ci documente care oferă indicii nepreţuite despre relaţiile sociale dintre oamenii de rând, care constituiau o clasă aparte faţă de conducătorii vorbitori de limbă latina cultă.

Ciudăţenii lingvistice

Textul documentului incrustat în astfel de table cerate se scria de doua ori, iar numărul sigiliilor martorilor (cu excepţia unui singur contract) era, obligatoriu, de şapte. Scopul dublei transcrieri era să se poată şti cuprinsul textului, fără a se desface sigiliile, iar scopul contractului era, după cum stipula cel ce le scria, să se fixeze şi în scris obligaţiunea verbală. Fiecare triptic este scris de aceeaşi mână, de la cap la coadă, inclusiv semnăturile celor şapte martori obligatorii, deoarece este specificat în contract că nici cei care susţineau că sunt proprietari, nici băieşii arendaşi, nici martorii „quia se litteras scire negavit” (nu ştiau să scrie literele). O „ciudăţenie” a limbii latine vulgare utilizate în contracte o constituie folosirea „oltenismelor”, pe care lingviştii le consideră tipic româneşti. De exemplu, la un contract de vânzare al unei femei, un martor se subscrie cu formula segnai, în loc de signavi, adică perfectul simplu românesc sau „oltenismul” semnai. În alte părţi, găsim iaraşi o forma „autohtona”, „sieşi”, scrisă „sies” sau „sues”. Aici trebuie să amintim de toporul gasit pe Valea Mozacului, care poartă inscripţia in limba latină vulgară „SVI MI PIE” (al meu, patriarhul)! Datarea acestui topor esteTabliţe cerate uimitoare: 1500-1375 î.Hr. Şi atunci, cine pe cine a „latinizat”? Printre monumentele epigrafice de la Roşia Montană se află şi o stelă închinată zeului Ianus, cel cu două capete, considerat patriarhul latinilor. Acesta este încadrat de cuvintele „IM” şi „PIO”, „patriarhul imortales”, nemuritor. Acest zeu misterios cu două capete a fost adorat din timpuri străvechi la Tartaria, sub numele de Su, sau Saue, fiind o divinitate al carei simbol era soarele.
El apare şi pe monedele dacice, sub denumirea de Ianus. Isidor, în lucrarea sa „Origini”, ne spune ca „limba prisca (vulgara), adica limba bătrană, a fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, în timpul lui Ianus”. Iar limba latina cultă, folosită de pătura conducătoare, îl supăra pe Catilina: „Ispraviţi cu atâtea grecisme în limbă, că nu ne mai putem înţelege cu poporul!”. Iată de ce tăbliţele cerate descoperite până în prezent, şi poate multe altele rămase prin galeriile din Roşia Montană sunt dovezi nepreţuite că latina vulgară se vorbea cursiv de către neamul trac, probabil cu diferenţe mici de pronunţie, după cum demonstrează „greselile gramaticale” din texte.

Protagoniştii contractelor

Dintre semnatarii contractelor, vreo sută de nume sunt de origine romană, aceia care pretindeau ca „găurile de mina” pe care le închiriau erau ale lor. Cei mai mulţi dintre „arendaşi” erau băieşi din tribul dalmat al Pirustilor, aşezat în Roşia Montană în „vicus Pirustarum”. Dintr-un contract aflăm că o sclavă, Passima, a fost cumpărata de „Dasius Verzonis”, care „piruşta e”. În Munţii Apuseni trăia un alt trib, al piruştilor daci. Se poate presupune că cele două „neamuri” se aflau în bune relaţii. Alţi băieşi, vreo cinsprezece, au nume greceşti şi nu este exclus ca şi aceştia să se fi avut bine cu dacii, aşa cum s-au avut întotdeauna. Vreo patruzeci de nume pomenite de tăbliţe sunt „barbare”, originare Daciei , dar şi altor neamuri de traci, iliri indeosebi. Este important să aflăm cine erau arendaşii şi cei care scriau contractele pentru romanii neştiutori de carte, pentru a întelege de ce documentele n-au fost ţinute la centrul tuturor minelor stăpânite de romani, la Zlatna, acolo unde se ţineau socotelile referitoare la toate exploatările aurifere!

Afaceri dubioase

Istoricii susţin că minele „romane” erau exploatate direct de către împărat, prin „procuratori aurari”. Tabliţele ne spun că majoritatea procuratorilor erau doar nişte liberţi, dar de condiţie mai bună. În afară de aceştia, existau o mulţime de „particulari” romani, tot liberţi, care pretindeau că stăpânesc „gropi de aur”. Întregul personal al minelor era format din liberţi, în funcţiile superioare, din sclavi în cele inferioare şi din băieşi pricepuţi, colonizaţi în ţinutul aurifer, în număr relativ mic. Contractele scrise pe tăbliţe par cel puţin dubioase, pentru că cei care le încheiau erau în afara organizării exploatărilor de către procuratorii romani, iar cei care le scriau cursiv în latina vulgară nu erau funcţionari romani, pentru că aceştia foloseau latina oficială, cultă.
Şi de ce au fost „îngropate” tăbliţele în galeriile miniere greu accesibile? S-a spus că din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate, fraţii dacilor, şi ale dacilor liberi. Cu atât mai mult acestea ar fi trebuit să fie puse la adăpost la centru, pentru că erau nişte acte pe care proprietarii n-ar fi vrut să le piarda! Se poate presupune fie că erau „furtişaguri”, făcute pe la spatele comenduirii romane, nefiind vorba de minele mari, ci doar de „gropi” aurifere, fie că „scribii” erau în bune relaţii cu dacii şi nu au vrut ca romanii să fugă cu astfel de acte de proprietate.

Monumente unice
 
Din cele 25 de tăbliţe cerate, nouă dintre documente au fost redactate la Alburnus Maior, două în cazărmile Legiunii a XIII-a Gemina de la Apulum, iar restul în localităţile neidentificate pe teren deocamdată: vicus Deusara, Immenosum Maius, Anssium, Resculum, Baridustarum, toate, in afara de Immenosum, purtând denumiri autohtone. Începând cu 1999, la Roşia Montană cercetează o echipă de arheologi şi specialişti francezi de la „Centre National de la Recherche Scientifique”, de la „Unite Toulousaine d'Archeologie et d' Histoire” (UTAH) şi de la Universitatea „Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnică „Babeş-Bolyai” din Cluj şi de la Universitatea Tehnica din München. La UTAH exista un departament de arheologie minieră, foarte avansat ca metode de cercetare. La început, misiunea ştiintifică a fost sponsorizată de statul francez, apoi 40% din cheltuieli au fost preluate de S. C. Roşia Montană Gold Corporation. Rezultatele cercetărilor laborioase au fost publicate în volumele „Alburnus Maior” I si II. Conform acestor specialişti, Alburnus Maior era o „structura de sine statatoare, cu un statut juridic incert, deocamdată, în cadrul municipalităţii romane, iar toponimele amintite ori reprezintă cartiere, ori aşezări pe criterii etnice, de tip vicus şi castella”. Aceste aşezări, locuite de liberţi romani şi de mineri peregrini iliro-dalmaţi, au fost părăsite simultan, undeva în secolul al III-lea. „Stilul monumentelor epigrafice este unic, specific pentru Roşia Montană: banda superioară decorată la colţuri cu două spirale şi un fronton triunghiular la mijloc”. Este vorba de simboluri străvechi, folosite de populaţia autohtonă din cele mai vechi timpuri, pe ceramică, şi încă păstrate ca motiv decorativ pe costumele populare. Un opaiţ catalogat ca „ceramică romană atipică” este decorat central cu un frumos simbol solar, la fel de vechi pe aceste meleaguri ca şi spirala şi triunghiul.

Dacii, iniţiatorii exploatării în subteran

Cităm în continuare din concluziile francezilor, pentru ca sună altfel când o spun ei: „În opinia noastră, este foarte posibil ca Roşia Montană să fi cunoscut o activitate minieră chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranţă exploatate iniţial la suprafaţă, apoi în subteran. În campania din 2000, a fost descoperită o susţinere minieră din lemn în situ în reţeaua de galerii Ţarina, datată cu C14 la mijlocul secolului I î.Hr. sfârşitul sec. I d.Hr. Nimic nu ne împiedică să credem că exploatarea minieră a fost iniţiată de daci. Campania din 2002 a furnizat noi datări dacice”. În capitolul „Reţelele miniere antice” din volumul I „Alburnus Maior” se propune în repetate rânduri deschiderea unor galerii foarte vechi, zidite nu se ştie de către cine, pe care cercetătorii francezi le bănuiau „şi mai interesante” decât cele cercetate. „Sectorul Habad este renumit că găzduieşte lucrări foarte vechi.
Mai multe intrări apar relativ uşor de redeschis manual sau cu excavatorul. Dacă sectorul este ameninţat de extinderea exploatării de suprafaţă, s-ar impune demararea acestor investigaţii”. Aveau şi de ce să recomande acest lucru. „Pe şantierul Carnic I datarea dacică obţinută cu C14 are o cronologie între 265 şi 90 î.Hr”. De fapt, după diferitele faze de săpare observate în plan şi topografia lucrărilor acestei reţele, nu este posibil să se distingă importante schimbări in tehnica minieră. Singura noutate pe care o aduce romanizarea se pare că rezidă în introducerea opaiţului, pentru care sunt săpate nişe în pereţi. Înainte se foloseau beţe de lemn pentru iluminat. Toate acestea ne duc la ideea ca activitatea minieră dacică era bine dezvoltată în subteran la Roşia Montană, atât la Ţarina, cât şi la Carnic, în cursul celor trei secole care preced cucerirea romană. Apoi, după cucerirea şi relansarea activităţii miniere, s-au reluat lucrările deja săpate în epoca preromană şi vor fi fost date în utilizarea probabilă a aceloraşi familii de mineri indigeni. Aceşti ultimi păstrători ai unui meştesug ancestral vor continua să-şi deschida şantierele lor, în aceeaţi manieră de abataj, atât de caracteristică, cu proporţii regulate, calibrate şi foarte geometrice, probabil o tehnică minieră dacica”. Recomandam aceste volume si „academicienilor” care susţin că dacii nu extrageau aurul din subteran si nu îl prelucrau! Sursa[1]
----------------------------------------------------------- 
footer