VConf. univ. dr. G. D. Iscru, art-emisenind din mileniile Străvechimii ca patrie originară a arienilor/pelasgilor - poporul primordial al Europei şi strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi, ai căror înţelepţi au receptat, primii, Creaţia lumii pământene şi dreapta credinţă monoteistă cu legile ei divine pe care dreptcredincioşii le-au respectat cu fidelitate -, Dacia - supranumită, în Antichitate, „Ţara Zeilor” şi „Ţara Soarelui”, cu poporul ei de urmaşi ai arienilor (daci, geţi, traci, arimi, arimini, ramani, rumuni, rumâni, valahi şi multe alte comunităţi umane, de acelaşi neam însă, cu aceeaşi limbă şi spiritualitate[1]), într-un spaţiu vast -, Dacia, deci, a ajuns „polul civilizaţiei şi spiritualităţii în Antichitate” (Gheorghe Gabriel, 2001). Iar prin „roiurile” sale umane, pornite pe direcţiile cardinale când condiţiile au permis, a contribuit, substanţial, la evoluţiile etno-naţionale ale tuturor naţiunilor europene şi nu numai europene. Poporul ei de traco-geto-daci-illiri - ca să reţinem, din cele peste 100, doar numele comunităţilor care au purtat prin istorie celebritatea proprie dar şi a patriei lor – s-a afirmat, în Antichitate, ca naţiune matcă în vatra „Vechii Europe”[2], cu Suveranitatea naţională a formaţiunilor ei politice şi cu o puternică identitate naţională, apreciată ca atare în izvoarele scrise ajunse până la noi (căci multe alte izvoare scrise au fost, în mod deliberat distruse, ascunse, pierdute de cei care, râvnind la armonia şi bogăţia pământului ei edenic[3], la poziţia ei strategică pe continent, au dorit să-i piară numele şi amintirea). Formaţiunile ei politice au respins primele invazii imperiale venite dinspre Asia, iar apogeul tăriei şi prestigiului său a fost atins, precum se ştie, sub regele Burebista, „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii ei”, printr-un efort perseverent de renaştere naţională, „prin anumite deprinderi, viaţă cumpătată şi ascultare de porunci, încât doar în puţini ani a făurit o mare împărăţie”; „chiar şi de romani era temut” (Strabon). Era Dacia Mare - idealul de unitate politică naţională, realizat pentru prima dată.
 
„Dacă vitregia soartei va face să ne pierdem vreodată istoria şi credinţa, vom dispărea ca neam”. (Nicolae Iorga)Nicolae Iorga
 
Chiar şi după asasinarea lui Burebista (44 î.de Hs.) unitatea Daciei s-a menţinut prin formaţiuni politice mai reduse ca spaţiu, în care s-au conservat însă identitatea naţională, limba şi spiritualitatea, având în centru o suită de regi înţelepţi, cu sfetnici pe măsură - cum spun izvoarele istorice! -, ultimul dintre ei, supranumit Decebal, începând noua acţiune de reconstituire a unităţii politice de odinioară în faţa primejdiei romane ce devenea tot mai ameninţătoare. Era nevoie de această unitate politică pentru că unitatea religioasă, pe întregul teritoriu locuit de strămoşii noştri, tracii-geţii-dacii-illirii, a rămas permanent intactă, constituind un liant de neînlocuit, aşa cum mai târziu, creştinismul propovăduit de Sfinţii apostoli şi mai apoi de Sfinţii părinţi (creştinismul ortodox), a continuat să fie acelaşi liant de unitate naţională al traco-geto-dacilor, valahilor, românilor, până astăzi, stare de fapt ce nu a putut fi distrusă ori înlocuită niciodată de nimeni, în pofida multelor şi grelelor încercări în forţă venite din toate cele patru vânturi. Iarăşi, precum se ştie, forţa copleşitoare a Romei imperiale - „rădăcina tuturor relelor”, cum au caracterizat-o contemporanii - a distrus Statul geto-dac al lui Decebal în crâncenul război din 101-106 şi o parte a acestui regat a intrat sub jugul imperial care şi-a „inaugurat” stăpânirea cu un jaf cumplit iar Decebal s-a jertfit pe altarul Daciei. Dar în întinsul spaţiu al Daciei libere, formaţiunile politice s-au menţinut, naţiunea conservându-şi astfel unitatea şi identitatea, limba şi spiritualitatea. Aceste formaţiuni de getodaci liberi, după un veac şi jumătate de atacuri cvasipermanente asupra Imperiului, având şi sprijinul fraţilor din partea cucerită a Daciei care niciodată n-a suportat cucerirea romană (Vasile Pârvan), au forţat Imperiul să-şi retragă trupele şi administraţia la sud de Dunăre (271), unde împăratul Aurelian (un traco-geto-dac!) şi-a „adus aminte” că este tot ţara dacilor şi a înfiinţat aici „Dacia sa”.
 
În prim plan, ca personalitate eliberatoare s-a impus un strănepot al lui Decebal - Regalian.
 
Deşi cucerirea romană a unei părţi din Dacia a dăunat mult naţiunii, după această primă restaurare, Dacia, prin formaţiunile sale politice, a existat, rezistând în veacul încrâncenat al marilor migraţii (sec. IV-XIII), suferind şocul migratorilor dar realizând şi un modus-vivendi cu aceştia, menţinându-şi astfel unitatea naţională, puternica ei identitate naţională, limba şi spiritualitatea, dreapta ei credinţă milenară, fortificată prin creştinare, în timp ce migratorii, puţini la număr totuşi - faţă de masa autohtonilor -, deşi periculoşi în momentul invaziei, inferiori însă în ce priveşte civilizaţia, au dispărut din istorie ori s-au asimilat în marea masă autohtonă, lăsând în urma lor, sporadic, câteva toponime şi nume de persoane. Izvoarele istorice au început mai demult să „lumineze” acel „mileniu întunecat” al migraţiilor şi, venite ca ... „replică”, „cruciadele” Apusului, timp în care cei interesaţi s-au străduit să şteargă din memoria generaţiilor vatra, unitatea şi identitatea care se „încăpăţânau” să existe şi să reziste în Dacia nemuritoare în pofida unor mari greutăţi. Ieşind la lumina istoriei, autohtonii locului – urmaşii traco-geto-dacilor, numindu-se ca odinioară dar acum, mai ales, numindu-se valahi (un nume la fel de vechi ca şi celelalte!) - şi-au reconstituit noile lor State naţionale în curată tradiţie strămoşească, prin Asăneşti, în baştina sud-dunăreană, prin Basarabi şi Muşatini la Nord de marele Avram Iancufluviu, cu Suveranitatea şi identitatea lor naţională în contextul încrâncenatului Ev Mediu şi în continuare, menţinându-şi statalitatea, când marile imperii ale vremii, războindu-se între ele şi cotropind ţări şi naţiuni, aspirau la himera romană a „Imperiului universal”.
 
„Sau punem pumnul în pieptul furtunii, sau pierim!” (Avram Iancu, 1848)
 
Ţările Dacice din Centrul politic şi spiritual al Vechii Dacii - Valahia, Moldova, Ardealul cu părţile lui vestice şi nordice, fosta Getia Minor numită între timp Dobrogea -, sub mari presiuni imperiale şi-au pierdut Suveranitatea dar şi-au menţinut identitatea naţională iar prin autonomie şi-au conservat statalitatea - o mare performanţă! -, şi au militat continuu pentru reconstituirea unităţii politice, în limita posibilităţilor proprii şi în conjuncturi favorabile. Iar în mintea celor mai înţelepţi voievozi şi sfetnici a renăscut speranţa unei noi restaurări a Daciei nemuritoare -, „Restitutio Daciae!”. Şi unul dintre aceştia, un geniu politic şi militar al epocii şi al istoriei, Mihai Viteazul, a împlinit această speranţă, fie şi pentru „o clipă” a istoriei, devenind noul restaurator al Daciei şi al Bisericii strămoşeşti.[4] Deşi noi greutăţi şi vicisitudini n-au întârziat să apară, această nouă restaurare a Daciei a fortificat speranţa. Sintetiza magistral marele istoric Nicolae Iorga, referindu-se la personalitatea voievodului şi la împlinirea de la 1600: „De la 1600 nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată şi desăvârşită poezie tragică”. Căci menţinându-se unitatea naţională cu corolarul ei firesc: identitatea naţională la nivelul Ţărilor Dacice, peste noile greutăţi şi vicisitudini survenite, prin eforturi şi sacrificii s-a putut ajunge, în „veacul naţiunilor”, al XIX-lea, la noua restaurare a Daciei, chiar dacă parţială, în 1859, la Independenţa României în 1877-1878 şi, în sfârşit, la „ora astrală” (1918) a desăvârşirii unităţii politice, atât cât a permis contextul politic al momentului istoric. Poate, în amintirea Daciei Mari de odinioară, ţara reală a numit noua împlinire România Mare. Căci sentimentul descendenţei dacice, ca oameni
ai locului, s-a transmis pământenilor noştri din generaţie în generaţie, pe căi greu de controlat ca şi prin memoria colectivă a tradiţiei, cum atât de emoţionant a sintetizat poetul Nichifor Crainic într-un catren: „Din doina dulce-a mamei Dochii/ Alunec din părinţi în prunci/ Şi deschizând pe lume ochii/ În cel de azi sunt cel de-atunci”.
Adăugându-se acumulări din anumite lecturi şi reflecţii timpurii, la nativi superdotaţi, cum a fost, de pildă Bogdan Petriceicu Haşdeu, sentimentul a izbucnit, curat, cu intrarea în adolescenţă. Astfel, înainte ca savantul de mai târziu să „demonteze”, primul, teza falsă şi absurdă a „exterminării” dacilor
în crâncenul război din 101-106 cu „jefuitorii popoarelor” („latrones gentium”) ai „împăratului soldat”, la vârsta de numai 14 ani, tânărul Haşdeu mărturisea exploziv: „Sunt dac cu trup şi suflet/ Şi cu mândrie aceasta o recunosc!/ Sunt dac, nu sunt roman!/ Pe romani îi dispreţuiesc.”. Iar când a „demontat” amintita teză a „doctorilor ardeleni”, în 1860, la vârsta unei maturităţi ştiinţifice precoce, de numai 22 de ani, în studiul Perit-au dacii?, era bucuros, „ca un copil”, atunci ca un savant convins de adevărul pe care-l susţinea, că nu descindem, ca neam, din „rădăcina tuturor relelor”, cum era numită Roma imperială de către contemporanii ei, ci ne-a fost dat „ca noi să fim o viţă neatârnată”, adică un neam de oameni liberi, cum „îi spusese” tânărului savant însuşi marele Pitagora al Antichităţii. Era bucuros că a putut, cum a înţeles bine Mircea Eliade, să fixeze „pârghia” istoriei românilor în alt punct de sprijin, adică în nobleţea libertăţii şi de controlat, sentimentul nobilei descendenţe îl aflăm la geniul nostru naţional, Mihai Eminescu, în viaţa şi în opera lui poetică, pământeanul care a trăit pentru Dacia edenică dar în încrâncenarea cu cei pe care i-a flagelat ca inamici ai neamului, a ajuns, cum dureros s-a spus, „prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari” (dr. Aurel David). Iar azi, cum bine s-a observat, cu convingere şi entuziasm, „Spiritul dacic renaşte!”.[6] Şi iarăşi, peste timp, mai recent, acelaşi sentiment al descendenţei dacice îl aflăm la un alt supradotat, la vârsta maturităţii artistice, poetul Nichita Stănescu, în poemul „Noi”: „Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru/ Ştim cel mai Mareşal Ion Antonescubine locul, şi patima, şi rostul/ Ştim cel mai bine legea şi mersul înainte,/ Suntem, după nevoie, şi lacrimă şi dinte.../ Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ,/ Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt”.[7]
 
„Un popor care nu respectă trecutul şi datina creştină, un popor care îşi pierde credinţa, un popor care nu cultivă iubirea pentru moşii şi strămoşii săi este un popor condamnat” (Mareşalul Ion Antonescu)
 
Cum am spus, Ţările Dacice în Evul Mediu şi la începutul Evului modern şi-au pierdut Suveranitatea sub ameninţarea iataganului otoman ajuns într-un moment culminant al puterii lui şi, paradoxal, sub presiunea şi invazia „Sfântului Imperiu Roman”, imperiu creştin, al Apusului papal. Imperiile „istorice” au căzut însă la începutul secolului al XX-lea, ca urmare a luptei milenare a naţiunilor pentru eliberare, iar cauza acestora - Suveranitatea şi identitatea naţională - a triumfat după Primul Război Mondial. Dar acum, în „tranziţia” post-decembristă nu ne-a ameninţat nici iataganul otoman, nici invazia vreunui alt „Sfânt Imperiu”. Se „perfecţionaseră” metodele! Sub presiune din afară, promovată prin „metode specifice”, proprii unei mari amăgiri, pentru „globalizarea” naţiunilor, adică desfiinţarea lor ca naţiuni etnice, după complotul internaţional din 1989 asupra României - când ţara s-a aflat din nou „în calea năvălirilor barbare” (cum a spus-o o curajoasă ziaristă)[8] -, dar şi prin cedări vinovate în plan intern, lideri politici ai anului 2007 au cedat.
Suveranitatea naţională în profitul unui Suprastat european ce urma să devină, conform doctrinarilor „globalizării”, „civic şi multicultural”, fără nici o „culoare” naţională şi cu o perspectivă... „post-creştină”, adică lichidarea religiei naţionale creştine. Iar Parlamentul a aprobat în foarte scurt timp acest Act politic fără precedent în analele istoriei. Şi tot atunci, în 2007, în spiritul falsificării oficiale a identităţii naţionale, operată încă din secolul al XIX-lea, dar şi după „recomandări” venite de la noul „Centru”, tot oficial s-a reconfirmat această falsificare în varianta cea mai dură prin eliminarea istoriei strămoşilor noştri reali din principalul manual de istorie al învăţământului preuniversitar (clasa a XII-a de liceu), ca să nu mai ştie generaţiile prezente şi viitoare care le sunt rădăcinile istorice, cu ce le sunt ele datoare acestora şi cu ce sacrificii au rămas ele în pământul Daciei edenice, în „Raiul Vechii Dacii” (Eminescu). Iar de pe copertă şi din pagina de titlu s-a eliminat chiar numele ţării sau al poporului, punându-se în loc un titlu de anonimat: Istorie.
În acest ceas de mare cumpănă ne gândim la Dacia nemuritoare, „Ţara Soarelui” care ne-a animat veacurile istoriei, la planul dacic autohton de Suveranitate, Unitate şi Indentitate care ne-a traversat istoria şi încă ne animă, precum şi la Românul care a înţeles-o cel mai bine şi a visat-o astfel, Mihai Eminescu, dar pentru visul lui temerar a ajuns, cum s-a spus, „prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari” (dr. Aurel David, 2009). Şi încă ne gândim şi sperăm într-o nouă „oră astrală”, a noastră sau a urmaşilor noştri, în împrejurări mai favorabile, conştienţi însă că speranţa cea mare trebuie să rămână tot în noi înşine. Căci marele Nicolae Iorga ne-a avertizat: „Dacă vitregia soartei va face să ne pierdem vreodată istoria şi credinţa, vom dispărea ca neam”[9], iar Mareşalul Ion Antonescu, la rândul său, ne-a atenţionat: „Un popor care nu respectă trecutul şi datina creştină, un popor care îşi pierde credinţa, un popor care nu cultivă iubirea pentru moşii şi strămoşii săi este un popor Pr. Dumitru Staniloaiecondamnat”[10] Până atunci, preferăm să nu comentăm noi, aici, gravitatea sau beneficitatea acelui act politic fără precedent din anul 2007. Fiind vorba de cele două atribute sacre şi inalienabile ale naţiunii noastre - Suveranitatea şi Identitatea naţională -, de strămoşii reali pe care îi simţim în noi, să dăm cuvântul unui „monstru sacru” al spiritualităţii noastre, un seismograf al vieţii noastre bisericeşti şi naţionale în anii 1930-1993, cu o splendidă carieră universitară şi de trăire creştin-ortodoxă, dar cu ani mulţi de temniţă în regimul comunist - primul regim „programat” să lichideze poporul nostru ca popor istoric, ca naţiune fondatoare de Stat naţional -, după eliberarea sa fiind însă aureolat de multe Universităţi, o personalitate de primă mărime a Bisericii noastre naţionale, marele doctrinar creştin-ortodox, preotul-profesor Dumitru Stăniloae, căruia editura „Basilica” a Patriarhiei Române a început să-i editeze opera publicistică integrală.
 
Ne-am orientat asupra unui articol de la începutul anului 1945 din „Telegraful Român”, când Al Doilea Război Mondial era pe sfârşite şi naţiunile lumii fuseseră greu încercate în acest cataclism planetar. În întreaga sa publicistică, alături de trăirea bi - sericească, universitară şi de doctrinar teolog, Dumitru Stăniloae a fost un apărător al naţiunii - naţiunea etnică! -, al Suveranităţii şi al identităţii ei naţionale. Momentul istoric era unul de răscruce şi era mare trebuinţă de minţi profund cunoscătoare şi lucide pentru îndrumări şi sfaturi înţelepte. Articolul are un titlu ca de poruncă: „Să rămânem identici cu noi înşine”. Invocând gravitatea momentului istoric pentru naţiunile lumii, în perspectiva stabilizării totuşi, autorul atenţionează că „grija cea mai mare trebuie să ne fie de a rămâne, în furtuna actuală a evenimentelor, identici cu noi înşine”. Subscriind la ideea majoră a perenităţii istorice a naţiunilor - repetăm: naţiunile etnice! -, Dumitru Stăniloae subliniază: „Între realităţile fundamentale, care au rămas, după toate furtunile istoriei, au intrat în primul rând neamurile” (naţiunile, n.n.). Şi adaugă: „Nu se cunoaşte nici o epocă a istoriei în care omenirea să nu fi fost reprezentată prin neamuri, ci să fi trăit ca un amestec confuz... La fel, nu se cunoaşte nici o creaţie de ordin cultural care să nu poarte pecetea unui neam... Neamurile au fost totdeauna purtătoarele istoriei şi ale culturii. E şi firesc să fie aşa”.
 
În aşteptarea prefacerilor care, desigur, urmau să vină, doctrinarul dă gir speranţelor: „Drept aceea, oricâte noutăţi ar putea ţâşni de pe urma războiului actual, nu încape îndoială că neamurile vor continua să rămână ca realităţi fundamentale, purtătoare de cultură şi istorie”. Căci, explică autorul, „neamul este o comunitate naţională ce rămâne peste veacuri şi milenii identică cu ea însăşi”. Atenţionând asupra răspunderii fiecăruia în acest sens, profesorul ne pune în vedere: „Fiecare din noi am venit pe lume ca moştenitori ai darurilor neamului nostru. Dar tocmai de aceea avem răspunderea nu numai pentru existenţa noastră individuală ci şi pentru menţinerea neamului identic cu el însuşi”. În raporturile cu umanitatea şi cu individul - continuă profesorul explicaţia -, „neamul este matca ontologică în care îşi găseşte aşezământ şi rânduială concretă existenţa umanităţii. Şi prin matca aceasta şi în ea existăm noi ca inşi determinaţi. Ea (matca aceasta, n.n.) are o adâncime, o originalitate proprie celor mai permanente realităţi”. „Rădăcinile insului sunt în sufletul neamului, iar rădăcinile neamului sunt în ordinea metafizică a existenţei”. „Deci, - conchide duhovnicul nostru -, una din marile griji ale acestor timpuri ... să ne fie aceea de a ne menţine ca neam în identitatea proprie”.[11] Este şi marea noastră grijă actuală şi de perspectivă!
 
N. B.: Autorul foloseşte pentru naţiune cuvântul tradiţional neam. Pentru cei care ştiu mai multe sau pentru „romaniştii”/„romanizatorii” care, din slăbiciune sau deliberat ne-au falsificat identitatea naţională, influenţând şi factorul politic în acest sens şi ar fi gata, eventual, să ne dea o „replică”, să nu ne încurce faptul că teologul Dumitru Stăniloae, prin formaţia sa intelectuală generală dar şi prin cea teologică, la vremea sa era un adept al „romanizării Daciei” (a se vedea, de pildă, polemica sa cu filosoful Lucian Blaga). Şi, evident, pentru Sfinţia Sa, strămoşii noştri erau „păgâni”, adică necreştini, adică necredincioşi şi erau scoşi din începutul religiei noastre naţionale - străvechea noastră dreaptă credinţă monoteistă! - şi a istoriei naţionale -, ceea ce este o foarte gravă greşeală. Sfinţia Sa are însă în vedere un popor român, o naţiune română dar numai din momentul istoric al creştinării prin sfinţii apostoli, de când religia noastră naţională s-a numit creştinortodoxă. „Poporul român s-a născut creştin” - este o cunoscută expresie speculată subtil de „romanişti”/„romanizatori”, dar ea a „contaminat” şi pe alţii. Prin această expresie, care a „prins” la mulţi neavizaţi, cei interesaţi au urmărit să elimine milenii de istorie naţională - apreciate la superlativ de adevăraţii istorici români şi străini -, dar şi de străveche dreaptă credinţă monoteistă a naţiunii noaste[12], înnobilată ulterior prin creştinare. Cum s-a înţeles însă din articol (o lectură integrală este şi mai elocventă), părintele Stăniloae pledează pentru importanţa naţiunii, a neamului, cum spunea dânsul, ca principală permanenţă a istoriei şi pentru identitatea ei naţională: Să rămânem identici cu noi înşine! Adică să nu ne „topim” într-o aşa-zisă „naţiune civică” a unui Superstat sau a unui himeric „Imperiu global” - şi el „civic şi multicultural”, fără „culoare” naţională! Consideraţiile sale, deci, sunt la obiect! Citiţi şi reflectaţi. Şi, pe cale de consecinţă faceţi ceea ce depinde de domniile voastre pentru recuperarea identităţii noastre naţionale reale, împreună cu Suveranitatea noastră naţională - cele două atribute sacre şi inalienabile ale naţiunii -, în spiritul răspunderii fiecărui nativ „pentru menţinerea neamului identic cu el însuşi”, cum atenţiona duhovnicul nostru. Iar identitatea naţională reală cum s-a înţeles, s-a aflat şi se află în legătură organică cu Unitatea naţională şi cu Suveranitatea, pe direcţia planului dacic autohton care ne-a traversat istoria şi care încă ne animă.
______________________
[1] Marius Fincă, Cine sunt strămoşii noştri? Dacii ... Geţii ... Românii...Valahii, Pucioasa – România, 2012.
[2] Conf. univ. dr. G.D.Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii, dacii, tracii, illirii – naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed. N. Bălcescu şi Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2010, ed. a V-a.
[3] Miron Scorobete, Dacia edenică, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2010.
[4] prof. dr. Marin Al. Cristian, Mihai Viteazul, Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti, Ed. „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2011, 368 p.
[5] Aceste consideraţii aparţin profesorului Gheorghe Bucur în comunicarea Perenitatea Studiului Perit-au dacii? al lui B.P. Hasdeu, ţinută la Congresul al XIV de Dacologie (Buzău, 2013) şi apoi la simpozionul frăţesc de la Chişinău, comunicare apărută ulterior şi în presă.
[6] Este titlul şi conţinutul cărţii talentatului scriitor Daniel Roxin (Ed. Vidia, 2012), care coordonează o acţiune mediatică pe această direcţie.
[7] Gheorghe Bucur, op. cit.
[8] Angela Băcescu, România ’89. Din nou în calea năvălirilor barbare, Bucureşti, Ed. Tempus, 1995.
[9] Cf. Ion Lazăr, Meandrele istoriei, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2013.
10] Idem
[11] Dumitru Stăniloae, Cultură şi duhovnicie, Opere complete, vol III, (1942-1993), Bucureşti, Ed. „Basilica” a Patriarhiei Române,  2012, p. 677-681, articole publicate în „Telegraful Român”, (s.n.).
[12] Vezi, conf. univ. dr. G.D. Iscru, Străvechea noastră dreaptă credinţă monoteistă, conferinţă la susţinută la Muzeul de istorie al municipiului Bucureşti, Mai 2013