Revista Art-emis
Dacia nemuritoare ?i importan?a Unit??ii, Suveranit??ii ?i Identit??ii Na?ionale PDF Imprimare Email
Conf. univ. dr. Gheorghe D. Iscru   
Duminică, 01 Decembrie 2013 01:56
VConf. univ. dr. G. D. Iscru, art-emisenind din mileniile Str?vechimii ca patrie originar? a arienilor/pelasgilor - poporul primordial al Europei ?i str?mo?ii no?tri cei mai îndep?rta?i, ai c?ror în?elep?i au receptat, primii, Crea?ia lumii p?mântene ?i dreapta credin?? monoteist? cu legile ei divine pe care dreptcredincio?ii le-au respectat cu fidelitate -, Dacia - supranumit?, în Antichitate, „?ara Zeilor” ?i „?ara Soarelui”, cu poporul ei de urma?i ai arienilor (daci, ge?i, traci, arimi, arimini, ramani, rumuni, rumâni, valahi ?i multe alte comunit??i umane, de acela?i neam îns?, cu aceea?i limb? ?i spiritualitate[1]), într-un spa?iu vast -, Dacia, deci, a ajuns „polul civiliza?iei ?i spiritualit??ii în Antichitate” (Gheorghe Gabriel, 2001). Iar prin „roiurile” sale umane, pornite pe direc?iile cardinale când condi?iile au permis, a contribuit, substan?ial, la evolu?iile etno-na?ionale ale tuturor na?iunilor europene ?i nu numai europene. Poporul ei de traco-geto-daci-illiri - ca s? re?inem, din cele peste 100, doar numele comunit??ilor care au purtat prin istorie celebritatea proprie dar ?i a patriei lor – s-a afirmat, în Antichitate, ca na?iune matc? în vatra „Vechii Europe”[2], cu Suveranitatea na?ional? a forma?iunilor ei politice ?i cu o puternic? identitate na?ional?, apreciat? ca atare în izvoarele scrise ajunse pân? la noi (c?ci multe alte izvoare scrise au fost, în mod deliberat distruse, ascunse, pierdute de cei care, râvnind la armonia ?i bog??ia p?mântului ei edenic[3], la pozi?ia ei strategic? pe continent, au dorit s?-i piar? numele ?i amintirea). Forma?iunile ei politice au respins primele invazii imperiale venite dinspre Asia, iar apogeul t?riei ?i prestigiului s?u a fost atins, precum se ?tie, sub regele Burebista, „cel dintâi ?i cel mai mare dintre regii ei”, printr-un efort perseverent de rena?tere na?ional?, „prin anumite deprinderi, via?? cump?tat? ?i ascultare de porunci, încât doar în pu?ini ani a f?urit o mare împ?r??ie”; „chiar ?i de romani era temut” (Strabon). Era Dacia Mare - idealul de unitate politic? na?ional?, realizat pentru prima dat?.
 
„Dac? vitregia soartei va face s? ne pierdem vreodat? istoria ?i credin?a, vom disp?rea ca neam”. (Nicolae Iorga)Nicolae Iorga
 
Chiar ?i dup? asasinarea lui Burebista (44 î.de Hs.) unitatea Daciei s-a men?inut prin forma?iuni politice mai reduse ca spa?iu, în care s-au conservat îns? identitatea na?ional?, limba ?i spiritualitatea, având în centru o suit? de regi în?elep?i, cu sfetnici pe m?sur? - cum spun izvoarele istorice! -, ultimul dintre ei, supranumit Decebal, începând noua ac?iune de reconstituire a unit??ii politice de odinioar? în fa?a primejdiei romane ce devenea tot mai amenin??toare. Era nevoie de aceast? unitate politic? pentru c? unitatea religioas?, pe întregul teritoriu locuit de str?mo?ii no?tri, tracii-ge?ii-dacii-illirii, a r?mas permanent intact?, constituind un liant de neînlocuit, a?a cum mai târziu, cre?tinismul propov?duit de Sfin?ii apostoli ?i mai apoi de Sfin?ii p?rin?i (cre?tinismul ortodox), a continuat s? fie acela?i liant de unitate na?ional? al traco-geto-dacilor, valahilor, românilor, pân? ast?zi, stare de fapt ce nu a putut fi distrus? ori înlocuit? niciodat? de nimeni, în pofida multelor ?i grelelor încerc?ri în for?? venite din toate cele patru vânturi. Iar??i, precum se ?tie, for?a cople?itoare a Romei imperiale - „r?d?cina tuturor relelor”, cum au caracterizat-o contemporanii - a distrus Statul geto-dac al lui Decebal în crâncenul r?zboi din 101-106 ?i o parte a acestui regat a intrat sub jugul imperial care ?i-a „inaugurat” st?pânirea cu un jaf cumplit iar Decebal s-a jertfit pe altarul Daciei. Dar în întinsul spa?iu al Daciei libere, forma?iunile politice s-au men?inut, na?iunea conservându-?i astfel unitatea ?i identitatea, limba ?i spiritualitatea. Aceste forma?iuni de getodaci liberi, dup? un veac ?i jum?tate de atacuri cvasipermanente asupra Imperiului, având ?i sprijinul fra?ilor din partea cucerit? a Daciei care niciodat? n-a suportat cucerirea roman? (Vasile Pârvan), au for?at Imperiul s?-?i retrag? trupele ?i administra?ia la sud de Dun?re (271), unde împ?ratul Aurelian (un traco-geto-dac!) ?i-a „adus aminte” c? este tot ?ara dacilor ?i a înfiin?at aici „Dacia sa”.
 
În prim plan, ca personalitate eliberatoare s-a impus un str?nepot al lui Decebal - Regalian.
 
De?i cucerirea roman? a unei p?r?i din Dacia a d?unat mult na?iunii, dup? aceast? prim? restaurare, Dacia, prin forma?iunile sale politice, a existat, rezistând în veacul încrâncenat al marilor migra?ii (sec. IV-XIII), suferind ?ocul migratorilor dar realizând ?i un modus-vivendi cu ace?tia, men?inându-?i astfel unitatea na?ional?, puternica ei identitate na?ional?, limba ?i spiritualitatea, dreapta ei credin?? milenar?, fortificat? prin cre?tinare, în timp ce migratorii, pu?ini la num?r totu?i - fa?? de masa autohtonilor -, de?i periculo?i în momentul invaziei, inferiori îns? în ce prive?te civiliza?ia, au disp?rut din istorie ori s-au asimilat în marea mas? autohton?, l?sând în urma lor, sporadic, câteva toponime ?i nume de persoane. Izvoarele istorice au început mai demult s? „lumineze” acel „mileniu întunecat” al migra?iilor ?i, venite ca ... „replic?”, „cruciadele” Apusului, timp în care cei interesa?i s-au str?duit s? ?tearg? din memoria genera?iilor vatra, unitatea ?i identitatea care se „înc?p??ânau” s? existe ?i s? reziste în Dacia nemuritoare în pofida unor mari greut??i. Ie?ind la lumina istoriei, autohtonii locului – urma?ii traco-geto-dacilor, numindu-se ca odinioar? dar acum, mai ales, numindu-se valahi (un nume la fel de vechi ca ?i celelalte!) - ?i-au reconstituit noile lor State na?ionale în curat? tradi?ie str?mo?easc?, prin As?ne?ti, în ba?tina sud-dun?rean?, prin Basarabi ?i Mu?atini la Nord de marele Avram Iancufluviu, cu Suveranitatea ?i identitatea lor na?ional? în contextul încrâncenatului Ev Mediu ?i în continuare, men?inându-?i statalitatea, când marile imperii ale vremii, r?zboindu-se între ele ?i cotropind ??ri ?i na?iuni, aspirau la himera roman? a „Imperiului universal”.
 
„Sau punem pumnul în pieptul furtunii, sau pierim!” (Avram Iancu, 1848)
 
??rile Dacice din Centrul politic ?i spiritual al Vechii Dacii - Valahia, Moldova, Ardealul cu p?r?ile lui vestice ?i nordice, fosta Getia Minor numit? între timp Dobrogea -, sub mari presiuni imperiale ?i-au pierdut Suveranitatea dar ?i-au men?inut identitatea na?ional? iar prin autonomie ?i-au conservat statalitatea - o mare performan??! -, ?i au militat continuu pentru reconstituirea unit??ii politice, în limita posibilit??ilor proprii ?i în conjuncturi favorabile. Iar în mintea celor mai în?elep?i voievozi ?i sfetnici a ren?scut speran?a unei noi restaur?ri a Daciei nemuritoare -, „Restitutio Daciae!”. ?i unul dintre ace?tia, un geniu politic ?i militar al epocii ?i al istoriei, Mihai Viteazul, a împlinit aceast? speran??, fie ?i pentru „o clip?” a istoriei, devenind noul restaurator al Daciei ?i al Bisericii str?mo?e?ti.[4] De?i noi greut??i ?i vicisitudini n-au întârziat s? apar?, aceast? nou? restaurare a Daciei a fortificat speran?a. Sintetiza magistral marele istoric Nicolae Iorga, referindu-se la personalitatea voievodului ?i la împlinirea de la 1600: „De la 1600 nici un român n-a mai putut gândi unirea f?r? uria?a lui personalitate, f?r? palo?ul sau securea lui ridicat? spre cerul drept??ii, f?r? chipul lui de curat? ?i des?vâr?it? poezie tragic?”. C?ci men?inându-se unitatea na?ional? cu corolarul ei firesc: identitatea na?ional? la nivelul ??rilor Dacice, peste noile greut??i ?i vicisitudini survenite, prin eforturi ?i sacrificii s-a putut ajunge, în „veacul na?iunilor”, al XIX-lea, la noua restaurare a Daciei, chiar dac? par?ial?, în 1859, la Independen?a României în 1877-1878 ?i, în sfâr?it, la „ora astral?” (1918) a des?vâr?irii unit??ii politice, atât cât a permis contextul politic al momentului istoric. Poate, în amintirea Daciei Mari de odinioar?, ?ara real? a numit noua împlinire România Mare. C?ci sentimentul descenden?ei dacice, ca oameni
ai locului, s-a transmis p?mântenilor no?tri din genera?ie în genera?ie, pe c?i greu de controlat ca ?i prin memoria colectiv? a tradi?iei, cum atât de emo?ionant a sintetizat poetul Nichifor Crainic într-un catren: „Din doina dulce-a mamei Dochii/ Alunec din p?rin?i în prunci/ ?i deschizând pe lume ochii/ În cel de azi sunt cel de-atunci”.
Ad?ugându-se acumul?ri din anumite lecturi ?i reflec?ii timpurii, la nativi superdota?i, cum a fost, de pild? Bogdan Petriceicu Ha?deu, sentimentul a izbucnit, curat, cu intrarea în adolescen??. Astfel, înainte ca savantul de mai târziu s? „demonteze”, primul, teza fals? ?i absurd? a „extermin?rii” dacilor
în crâncenul r?zboi din 101-106 cu „jefuitorii popoarelor” („latrones gentium”) ai „împ?ratului soldat”, la vârsta de numai 14 ani, tân?rul Ha?deu m?rturisea exploziv: „Sunt dac cu trup ?i suflet/ ?i cu mândrie aceasta o recunosc!/ Sunt dac, nu sunt roman!/ Pe romani îi dispre?uiesc.”. Iar când a „demontat” amintita tez? a „doctorilor ardeleni”, în 1860, la vârsta unei maturit??i ?tiin?ifice precoce, de numai 22 de ani, în studiul Perit-au dacii?, era bucuros, „ca un copil”, atunci ca un savant convins de adev?rul pe care-l sus?inea, c? nu descindem, ca neam, din „r?d?cina tuturor relelor”, cum era numit? Roma imperial? de c?tre contemporanii ei, ci ne-a fost dat „ca noi s? fim o vi?? neatârnat?”, adic? un neam de oameni liberi, cum „îi spusese” tân?rului savant însu?i marele Pitagora al Antichit??ii. Era bucuros c? a putut, cum a în?eles bine Mircea Eliade, s? fixeze „pârghia” istoriei românilor în alt punct de sprijin, adic? în noble?ea libert??ii ?i de controlat, sentimentul nobilei descenden?e îl afl?m la geniul nostru na?ional, Mihai Eminescu, în via?a ?i în opera lui poetic?, p?mânteanul care a tr?it pentru Dacia edenic? dar în încrâncenarea cu cei pe care i-a flagelat ca inamici ai neamului, a ajuns, cum dureros s-a spus, „prima jertf? politic? pe altarul Daciei Mari” (dr. Aurel David). Iar azi, cum bine s-a observat, cu convingere ?i entuziasm, „Spiritul dacic rena?te!”.[6] ?i iar??i, peste timp, mai recent, acela?i sentiment al descenden?ei dacice îl afl?m la un alt supradotat, la vârsta maturit??ii artistice, poetul Nichita St?nescu, în poemul „Noi”: „Noi suntem semin?e ?i p?mântul e al nostru/ ?tim cel mai Mare?al Ion Antonescubine locul, ?i patima, ?i rostul/ ?tim cel mai bine legea ?i mersul înainte,/ Suntem, dup? nevoie, ?i lacrim? ?i dinte.../ Nu zicem r?u de nimeni, st?pâni peste p?mânt,/ Noi suntem în picioare, sub noi str?bunii sunt”.[7]
 
„Un popor care nu respect? trecutul ?i datina cre?tin?, un popor care î?i pierde credin?a, un popor care nu cultiv? iubirea pentru mo?ii ?i str?mo?ii s?i este un popor condamnat” (Mare?alul Ion Antonescu)
 
Cum am spus, ??rile Dacice în Evul Mediu ?i la începutul Evului modern ?i-au pierdut Suveranitatea sub amenin?area iataganului otoman ajuns într-un moment culminant al puterii lui ?i, paradoxal, sub presiunea ?i invazia „Sfântului Imperiu Roman”, imperiu cre?tin, al Apusului papal. Imperiile „istorice” au c?zut îns? la începutul secolului al XX-lea, ca urmare a luptei milenare a na?iunilor pentru eliberare, iar cauza acestora - Suveranitatea ?i identitatea na?ional? - a triumfat dup? Primul R?zboi Mondial. Dar acum, în „tranzi?ia” post-decembrist? nu ne-a amenin?at nici iataganul otoman, nici invazia vreunui alt „Sfânt Imperiu”. Se „perfec?ionaser?” metodele! Sub presiune din afar?, promovat? prin „metode specifice”, proprii unei mari am?giri, pentru „globalizarea” na?iunilor, adic? desfiin?area lor ca na?iuni etnice, dup? complotul interna?ional din 1989 asupra României - când ?ara s-a aflat din nou „în calea n?v?lirilor barbare” (cum a spus-o o curajoas? ziarist?)[8] -, dar ?i prin ced?ri vinovate în plan intern, lideri politici ai anului 2007 au cedat.
Suveranitatea na?ional? în profitul unui Suprastat european ce urma s? devin?, conform doctrinarilor „globaliz?rii”, „civic ?i multicultural”, f?r? nici o „culoare” na?ional? ?i cu o perspectiv?... „post-cre?tin?”, adic? lichidarea religiei na?ionale cre?tine. Iar Parlamentul a aprobat în foarte scurt timp acest Act politic f?r? precedent în analele istoriei. ?i tot atunci, în 2007, în spiritul falsific?rii oficiale a identit??ii na?ionale, operat? înc? din secolul al XIX-lea, dar ?i dup? „recomand?ri” venite de la noul „Centru”, tot oficial s-a reconfirmat aceast? falsificare în varianta cea mai dur? prin eliminarea istoriei str?mo?ilor no?tri reali din principalul manual de istorie al înv???mântului preuniversitar (clasa a XII-a de liceu), ca s? nu mai ?tie genera?iile prezente ?i viitoare care le sunt r?d?cinile istorice, cu ce le sunt ele datoare acestora ?i cu ce sacrificii au r?mas ele în p?mântul Daciei edenice, în „Raiul Vechii Dacii” (Eminescu). Iar de pe copert? ?i din pagina de titlu s-a eliminat chiar numele ??rii sau al poporului, punându-se în loc un titlu de anonimat: Istorie.
În acest ceas de mare cump?n? ne gândim la Dacia nemuritoare, „?ara Soarelui” care ne-a animat veacurile istoriei, la planul dacic autohton de Suveranitate, Unitate ?i Indentitate care ne-a traversat istoria ?i înc? ne anim?, precum ?i la Românul care a în?eles-o cel mai bine ?i a visat-o astfel, Mihai Eminescu, dar pentru visul lui temerar a ajuns, cum s-a spus, „prima jertf? politic? pe altarul Daciei Mari” (dr. Aurel David, 2009). ?i înc? ne gândim ?i sper?m într-o nou? „or? astral?”, a noastr? sau a urma?ilor no?tri, în împrejur?ri mai favorabile, con?tien?i îns? c? speran?a cea mare trebuie s? r?mân? tot în noi în?ine. C?ci marele Nicolae Iorga ne-a avertizat: „Dac? vitregia soartei va face s? ne pierdem vreodat? istoria ?i credin?a, vom disp?rea ca neam”[9], iar Mare?alul Ion Antonescu, la rândul s?u, ne-a aten?ionat: „Un popor care nu respect? trecutul ?i datina cre?tin?, un popor care î?i pierde credin?a, un popor care nu cultiv? iubirea pentru mo?ii ?i str?mo?ii s?i este un popor Pr. Dumitru Staniloaiecondamnat”[10] Pân? atunci, prefer?m s? nu coment?m noi, aici, gravitatea sau beneficitatea acelui act politic f?r? precedent din anul 2007. Fiind vorba de cele dou? atribute sacre ?i inalienabile ale na?iunii noastre - Suveranitatea ?i Identitatea na?ional? -, de str?mo?ii reali pe care îi sim?im în noi, s? d?m cuvântul unui „monstru sacru” al spiritualit??ii noastre, un seismograf al vie?ii noastre biserice?ti ?i na?ionale în anii 1930-1993, cu o splendid? carier? universitar? ?i de tr?ire cre?tin-ortodox?, dar cu ani mul?i de temni?? în regimul comunist - primul regim „programat” s? lichideze poporul nostru ca popor istoric, ca na?iune fondatoare de Stat na?ional -, dup? eliberarea sa fiind îns? aureolat de multe Universit??i, o personalitate de prim? m?rime a Bisericii noastre na?ionale, marele doctrinar cre?tin-ortodox, preotul-profesor Dumitru St?niloae, c?ruia editura „Basilica” a Patriarhiei Române a început s?-i editeze opera publicistic? integral?.
 
Ne-am orientat asupra unui articol de la începutul anului 1945 din „Telegraful Român”, când Al Doilea R?zboi Mondial era pe sfâr?ite ?i na?iunile lumii fuseser? greu încercate în acest cataclism planetar. În întreaga sa publicistic?, al?turi de tr?irea bi - sericeasc?, universitar? ?i de doctrinar teolog, Dumitru St?niloae a fost un ap?r?tor al na?iunii - na?iunea etnic?! -, al Suveranit??ii ?i al identit??ii ei na?ionale. Momentul istoric era unul de r?scruce ?i era mare trebuin?? de min?i profund cunosc?toare ?i lucide pentru îndrum?ri ?i sfaturi în?elepte. Articolul are un titlu ca de porunc?: „S? r?mânem identici cu noi în?ine”. Invocând gravitatea momentului istoric pentru na?iunile lumii, în perspectiva stabiliz?rii totu?i, autorul aten?ioneaz? c? „grija cea mai mare trebuie s? ne fie de a r?mâne, în furtuna actual? a evenimentelor, identici cu noi în?ine”. Subscriind la ideea major? a perenit??ii istorice a na?iunilor - repet?m: na?iunile etnice! -, Dumitru St?niloae subliniaz?: „Între realit??ile fundamentale, care au r?mas, dup? toate furtunile istoriei, au intrat în primul rând neamurile” (na?iunile, n.n.). ?i adaug?: „Nu se cunoa?te nici o epoc? a istoriei în care omenirea s? nu fi fost reprezentat? prin neamuri, ci s? fi tr?it ca un amestec confuz... La fel, nu se cunoa?te nici o crea?ie de ordin cultural care s? nu poarte pecetea unui neam... Neamurile au fost totdeauna purt?toarele istoriei ?i ale culturii. E ?i firesc s? fie a?a”.
 
În a?teptarea prefacerilor care, desigur, urmau s? vin?, doctrinarul d? gir speran?elor: „Drept aceea, oricâte nout??i ar putea ?â?ni de pe urma r?zboiului actual, nu încape îndoial? c? neamurile vor continua s? r?mân? ca realit??i fundamentale, purt?toare de cultur? ?i istorie”. C?ci, explic? autorul, „neamul este o comunitate na?ional? ce r?mâne peste veacuri ?i milenii identic? cu ea îns??i”. Aten?ionând asupra r?spunderii fiec?ruia în acest sens, profesorul ne pune în vedere: „Fiecare din noi am venit pe lume ca mo?tenitori ai darurilor neamului nostru. Dar tocmai de aceea avem r?spunderea nu numai pentru existen?a noastr? individual? ci ?i pentru men?inerea neamului identic cu el însu?i”. În raporturile cu umanitatea ?i cu individul - continu? profesorul explica?ia -, „neamul este matca ontologic? în care î?i g?se?te a?ez?mânt ?i rânduial? concret? existen?a umanit??ii. ?i prin matca aceasta ?i în ea exist?m noi ca in?i determina?i. Ea (matca aceasta, n.n.) are o adâncime, o originalitate proprie celor mai permanente realit??i”. „R?d?cinile insului sunt în sufletul neamului, iar r?d?cinile neamului sunt în ordinea metafizic? a existen?ei”. „Deci, - conchide duhovnicul nostru -, una din marile griji ale acestor timpuri ... s? ne fie aceea de a ne men?ine ca neam în identitatea proprie”.[11] Este ?i marea noastr? grij? actual? ?i de perspectiv?!
 
N. B.: Autorul folose?te pentru na?iune cuvântul tradi?ional neam. Pentru cei care ?tiu mai multe sau pentru „romani?tii”/„romanizatorii” care, din sl?biciune sau deliberat ne-au falsificat identitatea na?ional?, influen?ând ?i factorul politic în acest sens ?i ar fi gata, eventual, s? ne dea o „replic?”, s? nu ne încurce faptul c? teologul Dumitru St?niloae, prin forma?ia sa intelectual? general? dar ?i prin cea teologic?, la vremea sa era un adept al „romaniz?rii Daciei” (a se vedea, de pild?, polemica sa cu filosoful Lucian Blaga). ?i, evident, pentru Sfin?ia Sa, str?mo?ii no?tri erau „p?gâni”, adic? necre?tini, adic? necredincio?i ?i erau sco?i din începutul religiei noastre na?ionale - str?vechea noastr? dreapt? credin?? monoteist?! - ?i a istoriei na?ionale -, ceea ce este o foarte grav? gre?eal?. Sfin?ia Sa are îns? în vedere un popor român, o na?iune român? dar numai din momentul istoric al cre?tin?rii prin sfin?ii apostoli, de când religia noastr? na?ional? s-a numit cre?tinortodox?. „Poporul român s-a n?scut cre?tin” - este o cunoscut? expresie speculat? subtil de „romani?ti”/„romanizatori”, dar ea a „contaminat” ?i pe al?ii. Prin aceast? expresie, care a „prins” la mul?i neaviza?i, cei interesa?i au urm?rit s? elimine milenii de istorie na?ional? - apreciate la superlativ de adev?ra?ii istorici români ?i str?ini -, dar ?i de str?veche dreapt? credin?? monoteist? a na?iunii noaste[12], înnobilat? ulterior prin cre?tinare. Cum s-a în?eles îns? din articol (o lectur? integral? este ?i mai elocvent?), p?rintele St?niloae pledeaz? pentru importan?a na?iunii, a neamului, cum spunea dânsul, ca principal? permanen?? a istoriei ?i pentru identitatea ei na?ional?: S? r?mânem identici cu noi în?ine! Adic? s? nu ne „topim” într-o a?a-zis? „na?iune civic?” a unui Superstat sau a unui himeric „Imperiu global” - ?i el „civic ?i multicultural”, f?r? „culoare” na?ional?! Considera?iile sale, deci, sunt la obiect! Citi?i ?i reflecta?i. ?i, pe cale de consecin?? face?i ceea ce depinde de domniile voastre pentru recuperarea identit??ii noastre na?ionale reale, împreun? cu Suveranitatea noastr? na?ional? - cele dou? atribute sacre ?i inalienabile ale na?iunii -, în spiritul r?spunderii fiec?rui nativ „pentru men?inerea neamului identic cu el însu?i”, cum aten?iona duhovnicul nostru. Iar identitatea na?ional? real? cum s-a în?eles, s-a aflat ?i se afl? în leg?tur? organic? cu Unitatea na?ional? ?i cu Suveranitatea, pe direc?ia planului dacic autohton care ne-a traversat istoria ?i care înc? ne anim?.
______________________
[1] Marius Finc?, Cine sunt str?mo?ii no?tri? Dacii ... Ge?ii ... Românii...Valahii, Pucioasa – România, 2012.
[2] Conf. univ. dr. G.D.Iscru, Str?mo?ii no?tri reali: ge?ii, dacii, tracii, illirii – na?iunea matc? din vatra „Vechii Europe”, Ed. N. B?lcescu ?i Ed. Mica Valahie, Bucure?ti, 2010, ed. a V-a.
[3] Miron Scorobete, Dacia edenic?, Ed. Rena?terea, Cluj-Napoca, 2010.
[4] prof. dr. Marin Al. Cristian, Mihai Viteazul, Restauratorul Daciei ?i al Bisericii Str?mo?e?ti, Ed. „Nicolae B?lcescu”, Bucure?ti, 2011, 368 p.
[5] Aceste considera?ii apar?in profesorului Gheorghe Bucur în comunicarea Perenitatea Studiului Perit-au dacii? al lui B.P. Hasdeu, ?inut? la Congresul al XIV de Dacologie (Buz?u, 2013) ?i apoi la simpozionul fr??esc de la Chi?in?u, comunicare ap?rut? ulterior ?i în pres?.
[6] Este titlul ?i con?inutul c?r?ii talentatului scriitor Daniel Roxin (Ed. Vidia, 2012), care coordoneaz? o ac?iune mediatic? pe aceast? direc?ie.
[7] Gheorghe Bucur, op. cit.
[8] Angela B?cescu, România ’89. Din nou în calea n?v?lirilor barbare, Bucure?ti, Ed. Tempus, 1995.
[9] Cf. Ion Laz?r, Meandrele istoriei, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2013.
10] Idem
[11] Dumitru St?niloae, Cultur? ?i duhovnicie, Opere complete, vol III, (1942-1993), Bucure?ti, Ed. „Basilica” a Patriarhiei Române,  2012, p. 677-681, articole publicate în „Telegraful Român”, (s.n.).
[12] Vezi, conf. univ. dr. G.D. Iscru, Str?vechea noastr? dreapt? credin?? monoteist?, conferin?? la sus?inut? la Muzeul de istorie al municipiului Bucure?ti, Mai 2013
footer