Revista Art-emis
„Apocalipsa după Stalin” (3) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gică Manole   
Duminică, 17 Noiembrie 2013 20:17

Prof. dr. Gică Manole, art-emisMai mult decât o „veghe a armelor”, perioada de până la atacul preventiv al Germaniei din 22 iunie 1941 poate fi apreciată una de pândă reciprocă. Ambele părţi au apelat la cele mai sofisticate metode de inducere în eroare a celeilalte părţi cu privire la planurile avute în vedere în viitorul apropiat. În acest domeniu, sovieticii au demonstrat o abilitate incredibilă în a-şi camufla intenţiile. Într-un secret absolut - căci armatele de invazie sovietice (vorbesc de armate deoarece în primăvara lui 1941 Stalin crease deja 30 de Armate) călătoreau doar noaptea şi cu trenuri de marfă, rupte total de orice legătură cu exteriorul, se camuflau ziua în zone păduroase - peste cinci milioane de soldaţi şi ofiţeri sovietici fuseseră amplasaţi la frontiera europeană, vestică, a U.R.S.S. Aceşti cinci milioane de soldaţi reprezentau, aşa după cum am notat ceva mai sus, doar primul eşalon strategic al Armatei Sovietice. Următoarele - eşaloanele strategice doi şi trei - erau pregătite să ocupe poziţii, tot ofensive, unul în spatele celuilalt. Dacă deplasarea acestei imense mase de oameni Stalin a reuşit să o efectueze în cel mai strict secret, amplasarea trupelor germane în apropierea graniţei comune cu U.R.S.S., cu toate că s-a vrut o operaţiune bine ascunsă, era cunoscută de toată lumea.

Nu stăruiesc asupra surselor numeroase (spionii) care l-au informat pe Stalin cu privire la un atac preventiv al Germaniei asupra U.R.S.S., de la Winston Churchill la Richard Sorge sau Arvid Harnack şi Rudolf von Scheliha, şi pe care, chipurile, „naivul”, „neutrul” Stalin le-ar fi ignorat cu desăvârşire! Stalin cunoştea mult mai bine decât oricare spion al său (subl. ns.), de oriunde aiurea, că Germania pregăteşte operaţiuni militare împotriva U.R.S.S. Dar el cunoştea ceea ce niciun spion de-al său nu ştia: că lovitura nimicitoare dată Germaniei, şi pe care U.R.S.S. o pregătea de doi ani, se va declanşa înainte ca Hitler să aibă timp să ia cu asalt „patria păcii şi prieteniei dintre popoare” (subl. ns.). Din acest motiv, adică pentru a purta operaţiuni ofensive împotriva „duşmanului capitalist”, toate unităţile militare sovietice primiseră plicul ultrasecret cu ordinul de a fi deschis de Ziua M, ziua marii ofensive. Dintr-o prudenţă excesivă, şi care-i caracteriza orice acţiune în plan diplomatic şi militar[1] , deşi ştia de sute de ori mai bine decât Churchill cum că Hitler va începe atacul, Stalin a pierdut prilejul să dea, el, primul, ordinul Marii Ofensive de „eliberare” a Europei.

Faţă de avalanşa de informaţii ce-i erau puse pe tavă - şi care pentru el, care ştia adevărul, erau perfect inutile - dictatorul de la Kremlin a dat ordin să fie publicat, printre altele, celebrul comunicat TASS din 13 iunie 1941, comunicat diversionist în cel mai înalt grad. Aşa, comunicatul TASS dezminţea faptul că U.R.S.S. intenţionează să atace Germania şi că deplasarea armatelor sovietice spre frontiera sa vestică nu reprezenta decât nişte banale exerciţii militare de rutină. Comunicatul TASS s-a vrut o infirmare a unui comunicat al agenţiei japoneze Domei, din luna mai 1941, conform căreia „Uniunea Sovietică concentrează mari forţe militare la graniţa vestică… concentrarea trupelor (sovietice - n.n.) pe graniţa vestică are o anvergură extraordinar de mare”[2]. În dezminţirea sa mincinoasă, TASS vorbeşte despre fantezia bolnavă a autorilor comunicatului agenţiei Domei, şi că „nu există şi nici nu se prevede vreun fel de concentrare de mari forţe militare la frontiera vestică a U.R.S.S.”[3]. Este vorba, minţea cu neruşinare TASS, doar de o operaţiune banală prin care „din zona Irkutsk în zona Novosibirsk se transferă o divizie de infanterie”[4], având scopul de a asigura trupelor condiţii mai bune de încartiruire! Comunicatul TASS, aşadar, dezminte că U.R.S.S. ar pregăti ofensiva împotriva Germaniei şi României, vorbind doar despre o divizie mutată dintr-un loc în altul! În realitate, ca orice comunicat oficial sovietic, şi acesta avea un caracter diversionist: să nege/să ascundă realitatea faptului că Stalin concentrase la frontiera cu România şi Germania douăzeci de corpuri de armată de tancuri şi cinci corpuri de armate de desant aerian cuprinzând cinci milioane de soldaţi, forţe copleşitoare ca număr şi putere de foc. Evident că scopul acestor uriaşe concentrări de forţe era unul pur ofensiv. Numai că Stalin, deşi pregătirile de atac ale U.R.S.S. erau încheiate, a ezitat, cum spuneam, să dea ordinul prevăzut pentru Ziua M, aşteptând, se susţine fără temei, venirea unei propuneri germane în vederea unui nou partaj teritorial european[5]. Când TASS, pe 13 iunie 1941, dezminţea mincinos, sperând să-i adoarmă vigilenţa lui Hitler, zvonurile după care U.R.S.S. pregăteşte ofensiva împotriva Germaniei, etichetându-le drept calomnii, minciuni provocatoare, într-un secret absolut se încheia cu succes cea mai uriaşă deplasare de trupe din toată istoria omenirii. În nota obişnuită de minciuni a oficialilor sovietici, această gigantică concentrare de efective umane - cinci milioane doar Primul Eşalon Strategic - era prezentată doar ca nişte banale manevre, având drept unic scop, nu-i aşa, instruirea rezerviştilor, cât şi „verificarea muncii aparatului feroviar”[6]. Minciunile TASS erau spuse tocmai când Stalin dăduse ordinul de preinvazie, deplasând Primul Eşalon Strategic al armatei sovietice direct în imediata vecinătate a graniţelor României şi Germaniei, evacuând, pentru facilitarea operaţiunilor militare ofensive, toată populaţia de-a lungul imensei graniţe de Vest a Uniunii Sovietice. „Eliberarea” Europei era iminentă.

În această monstruoasă concentrare de forţe sovietice cu caracter ofensiv, României îi era rezervat un loc „privilegiat”. Astfel, în prima jumătate a lunii iunie 1941, Stalin a ordonat crearea celei mai puternice armate din lume, armata a 9-a de supraşoc, făcând parte din Frontul de Sud, pusă sub comanda lui Gheorghi Jukov. Armata a 9-a, în a doua decadă a lunii iunie 1941, ocupă poziţii ofensive la graniţa României, pentru ca, atunci când ordinul va veni, să lovească mortal ţara noastră: „o lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor şi avioanelor… Petrolul este sângele războiului, iar inima Germaniei, oricât ar părea de curios, se afla în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei”[7]. Iată de ce şi pentru ce a ordonat Stalin formarea Frontului de Sud: invadarea/distrugerea României ca stat. Comunicatul TASS, aşadar, avea menirea să-l liniştească pe Hitler: „uite, noi vrem pace, stai liniştit. Dacă doreşti, ne aşezăm la masă şi negociem.”[8]

Niciodată, în toată istoria omenirii, n-a existat un plan mai perfid şi mai bine camuflat decât cel pregătit de U.R.S.S. şi Stalin în cei doi ani „prebelici”, având drept scop anihilarea civilizaţiei unui întreg continent. Nicicând, vreun stat din lume nu şi-a ascuns intenţiile distrugătoare, tenebroase cu atâta măiestrie, iar dacă adversarul preîntâmpinând invazia îţi aplică o lovitură zdravănă, tu apari în ochii lumii drept victimă inocentă, chipurile, a unei agresiuni neprovocate! Nu doar Hitler, toată lumea ştia în luna iunie 1941 de pregătirile lui Stalin de invazie. Ceea ce nu se ştia, şi nu s-a ştiut până la Victor Suvorov, a fost dimensiunea acesteia. Deşi sovieticii operaseră într-un secret desăvârşit, deplasarea din Estul siberian spre Vestul european a milioane de oameni nu putea fi ascunsă la infinit. De aici comunicatul plin de minciuni mârşave al agenţiei TASS din 13 iunie 1941. La fel, Stalin, ca şi tot anturajul său, fusese înştiinţat din numeroase şi variate surse că Hitler şi Germania pregătesc campania împotriva U.R.S.S. Aşa că, a susţine că „neutrul”, „naivul”, „paşnicul” Stalin a fost luat pe nepregătite de atacul preventiv german sau de „preîntâmpinare”, cum îi spune Victor Suvorov[9] , nu reprezintă decât o biată naivitate, o idioţenie.

„Naivul”, „neutrul” Stalin care, chipurile, n-a pregătit Uniunea Sovietică în vederea atacului german, încă din februarie 1941 a ordonat crearea a cinci Fronturi la graniţa vestică a U.R.S.S. ce au fost amplasate într-un secret absolut la frontiera vestică. Cele cinci Fronturi - de Nord, Nord-Vest, Vest, Sud-Vest şi Sud - cuprindeau 30 de Armate sovietice, amplasate, după cum am notat mai sus, în trei eşaloane strategice. O asemenea concentrare uriaşă de forţe înseamnă război, chiar dacă U.R.S.S. nu l-a declarat oficial României şi Germaniei, până pe 22 iunie 1941. Amploarea fără precedent a pregătirilor sovietice exercita o presiune extraordinară asupra frontierelor României şi Germaniei[10] . Conducătorii celor două state - Ion Antonescu şi Adolf Hitler - erau mai mult decât convinşi că în timp ce Stalin vorbea despre pace, despre nevinovate dislocări de divizii prin Siberia sau despre „verificarea materialului feroviar”, în realitate era gata să atace mortal cele două state. Iată de ce atât Hitler, cât şi Antonescu, n-au avut altă variantă decât, cu o clipă mai devreme, să preîntâmpine atacul U.R.S.S. şi „să se salveze printr-o lovitură preventivă”[11]. Iar dacă Germania şi aliaţii săi, „atacând” „măreaţa” U.R.S.S., ar fi luat-o, chipurile, prin surprindere, provocându-i mari înfrângeri, explicaţia nu-i alta decât că însăşi Uniunea Sovietică pregătea, la rându-i, atacul.

Armatele Sovietice la momentul 22 iunie 1941 erau pregătite de invazie, de gigantice operaţiuni ofensive pe teritoriul „inamic”, şi nu pentru lupte defensive. Doar cu câteva zile i-a luat-o înainte Hitler lui Stalin. Suficiente însă pentru ca să schimbe radical/definitiv datele problemei. Din cel mai feroce agresor al Istoriei recente, după cum a fost şi se pregătea să fie, dacă ar fi avut ocazia să declanşeze Ziua M, „paşnicul” Stalin devine, în ochii credulilor, victima inocentă a unei agresiuni perfide. Deoarece, nu-i aşa, din 1930 şi până la momentul 22 iunie 1941, îndeosebi din 1939 şi până la aceeaşi dată, U.R.S.S. nu promovase decât o politică „de pace şi prietenie”, în primul rând faţă de vecinii săi europeni! Desigur, tot datorită unei adevărate „sete de pace”, U.R.S.S., prin Molotov, a insistat săptămâni întregi pe lângă Hitler, în toamna târzie a lui 1940, să intre ca partener cu drepturi egale în Pactul Tripartit şi să participe la o nouă împărţire a lumii! Vinovăţia lui Stalin şi, implicit, a Uniunii Sovietice în pregătirea şi declanşarea celui De-al Doilea Război Mondial este una majoră. Chiar dacă nu-i singurul vinovat, Stalin a făcut exact ceea ce trebuia ca războiul să devină inevitabil. Grigore Gafencu, strălucitul ministru de externe al României dintre anii 1938-1940, a avut dreptate în Ultimele zile ale Europei[12]: în acei ani cruciali cheia păcii s-a aflat în mâinile dictatorului de la Kremlin. În loc de pace Stalin a ales războiul. Tocmai pentru a-l face posibil l-a ademenit pe Hitler să încheie pactul banditesc de la Moscova, la 23/24 august 1939, împingându-l, astfel, să înceapă un război european pe care Stalin îl dorea la fel de mult. Stalin ştia că Europa nu-i va rezista lui Hitler şi că naziştii vor practica, unde vor ajunge stăpâni, şi exterminarea în masă în baza criteriului rasial. De aceea el voia nu pace, ci o Europă în ruine, distrusă, îngenuncheată de un regim criminal cum a fost cel nazist. Or, o Europă vlăguită de stăpânirea nazistă, neputincioasă de a se elibera singură din ghearele lui Hitler, era pregătită să-şi primească „Eliberatorul”. Din acest motiv a dansat cu bucurie satanică Stalin, noaptea târziu, după semnarea pactului cu Hitler: ştia că odată început războiul, Germania va lupta, ca şi în primul război mondial, pe două fronturi. Căci Stalin ştia ceea ce Hitler nu ştia: la momentul ales de el, va ataca pe proaspătul aliat, dându-i lovitura decisivă, „eliberând”, pe această cale, Europa. Or, acest fapt făcea înfrângerea „tovarăşului de drum” inevitabilă. În vederea atingerii acestui obiectiv - atacarea Germaniei şi nu numai - Stalin începuse pregătiri uriaşe încă dinainte (subl. ns.) de a fi semnat pactul banditesc de la Moscova din august 1939. Iar pregătirile, prin amploarea lor, vor fi accelerate şi definitivate în primele şase luni ale anului 1941, pentru ca totul să fie gata când „genialul” Stalin trebuia să ordone Ziua M: 6 iulie 1941. Doar câteva zile au lipsit ca ordinul să fie pus în aplicare, înainte ca partenerul de la Moscova să-l devanseze cu două săptămâni, lovindu-l preventiv. Iar când, peste patru ani, fostul aliat va fi înfrânt decisiv, „paşnicul” Stalin va reuşi să „elibereze” Europa, nu întreagă, ci doar jumătate, partea ei de Est şi Sud-Est, împlinindu-şi visul de a instaura „raiul comunist” peste zece naţiuni captive şi peste 130 de milioane de oameni, asigurându-şi, este bine să o subliniem din nou, „glacisul strategic” atât de necesar „paşnicei” U.R.S.S.

Numai că, chiar dacă a reuşit atâta vreme să prostească pe toată lumea, Stalin nu putea prosti o lume întreagă la nesfârşit. În anii ce au urmat „eliberării” unei jumătăţi din Europa, încet, cu mari dificultăţi, lumea liberă se va trezi demontând marea minciună a mitului sovieto-comunist, convingându-se că U.R.S.S. nu este decât, după expresia lui André Glucksmann, cea mai abjectă şi mai mare minciună a secolului XX-lea[13]. Iată de ce cred că la „Apocalipsa după Hitler” trebuie adăugată obligatoriu şi o alta, mult mai adecvată stării de fapt istorice: „Apocalipsa după Stalin”. Însă, ţinând cont de paradigma zilelor noastre - discursul corect politic - şi care ne limitează abuziv libertatea de expresie, faptul va fi posibil doar la calendele greceşti. Aşa că, milioanele de tineri din lumea întreagă vor continua să fie informaţi/dezinformaţi, îndoctrinaţi doar despre „Apocalipsa după Hitler”, Stalin rămânând, nu-i aşa, „marele conducător înţelept, drept, tătucul popoarelor” şi care a fost animat de cele mai bune intenţii întru edificarea unei lumi a păcii şi dreptăţii sociale (sic!)!


[1] Astfel, la o întâlnire Hitler-Antonescu, din martie 1944, primul i-a spus şefului statului român că „Stalin nu era om care să-şi asume riscuri. Exemplul Poloniei este tipic: nu le-a ordonat unităţilor sale să avanseze, în ciuda invitaţiei germane, decât în momentul în care imixtiunea în afacerea poloneză n-a mai comportat nici un pericol… Chiar atunci când are un revolver iar adversarul nu este înarmat decât cu un cuţit, el va aştepta până când acesta din urmă va adormi: este un Goliat care se teme de David. Are cruzimea animalului sălbatic şi laşitatea omului.” (în Boris Souvarine, Stalin. Studiu istoric al bolşevismului, traducere din franceză de Doina Jela Despois, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 565).
[2] Victor Suvorov, Spărgătorul de Gheaţă, p. 180.
[3] Ibidem, p. 181.
[4] Ibidem.
[5] Vezi Florin Constantiniu, op. cit., pp. 203 – 204.
[6] Victor Suvorov, op. cit., p. 196.
[7] Ibidem, p. 144.
[8] Florin Constantiniu, în op. cit., p. 204, este convins de veridicitatea afirmaţiilor din comunicatul TASS, din 13 iunie 1941, după care, chipurile, Stalin dezminţea intenţia că U.R.S.S. ar avea de gând să atace România şi Germania, şi că prin acelaşi comunicat dictatul de la Kremlin făcea „voalat o invitaţie la negocieri sovieto-germane”.
[9] Victor Suvorov, op. cit., p. 236.
[10] În dimineaţa de 22 iunie 1941, ambasadorul german la Moscova, von der Schulenburg, îi citise lui Molotov motivele asaltului început în acea zi: „Dată fiind presiunea insuportabilă exercitată de trupele ruseşti asupra liniilor de demarcaţie care le separă de trupele germane, acestea din urmă au primit ordinul de a pătrunde pe teritoriul sovietic.” (în Grigore Gafencu, op. cit., p. 209). Comunicatul german spunea adevărul, numai că nimeni nu-l crezuse.
[11] Victor Suvorov, Ziua M, p. 278: „…19 august 1939 este ziua când Stalin a început al doilea război mondial. Mobilizarea secretă trebuia să se încheie prin atacarea Germaniei şi României, la 6 iulie 1941… Mobilizarea secretă a fost orientată în sensul pregătirii agresiunii (subl. ns.). Pentru apărarea ţării (Uniunii Sovietice – n. ns.) nu s-a făcut nimic. Mobilizarea secretă a fost atât de colosală, încât n-a izbutit ascunderea existenţei sale. Lui Hitler i-a rămas o singură şansă: să se salveze printr-o lovitură preventivă. Hitler l-a preîntâmpinat pe Stalin cu două săptămâni. Iată de ce Ziua M n-a mai venit (subl. ns.).”
[12] Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întreprinsă în anul 1939, traducere de Rodica Mihaela Scafeş, prefaţă şi note de Cornel I. Scafeş, Editura Militară, 1992, p. 153: „Din acest moment (după dictatul de la München din 29/30 septembrie 1938) atenţia lumii se îndrepta spre Rusia. Se părea că de acum încolo cheile situaţiei se aflau la Moscova şi că de acolo se putea decide războiul sau pacea (subl. ns.).”
[13] Vezi André Glucksmann, Bucătăreasa şi Mâncătorul de oameni, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 69.
footer