Cedarea Basarabiei s-a petrecut din cauza unei dezinformări a membrilor Consiliului de Coroană?O perspectivă asupra evenimentelor care au avut loc în zilele destrămării României Mari a fost avansată de către istoricul Gheorghe Buzatu în lucrarea Hitler, Stalin, Antonescu. Istoricul se întreabă de ce şeful Marelui Stat Major, generalul Florea Ţenescu, a prezentat în Consiliul de Coroană din 27 iunie cifre exagerate ale forțelor adverse, deși instituția pe care o conducea estimase corect, cu alte ocazii, în rapoarte interne, capacitatea de luptă a sovieticilor. Un alt aspect analizat în lucrare se referă la stupefacția cu care au primit autoritățile de la București vestea ultimatumului sovietic, în ciuda faptului că mai multe instituții ale statului atrăseseră atenţia din timp asupra acţiunilor pe care le pregătea U.R.S.S.-ul.
„[...] Cât de exacte au fost datele expuse în şedinţele Consiliilor de Coroană din 27 iunie 1940 de către persoanele cele mai autorizate - premierul Gheorghe Tătărescu, generalul Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major, şi generalul Ioan Ilcuş, ministrul de Război? Spre edificare, propunem ca, înainte de orice, să-i « ascultăm » - după varianta Gheorghe Tătărescu - pe şefii militari: « Aceştia - avea să relateze, la 1 mai 1943, fostul premier -, în fraze sobre, expun un punct de vedere comun: de va fi nevoie, armata se va bate, dar se va bate într-o disproporţie de forţe care nu poate lăsa nici o îndoială asupra sfârşitului ». După mai puţin de trei ani, Gheorghe Tătărescu avea să pretindă că cel mai elocvent a fost generalul Ţenescu. Să-l ascultăm, deci, pe memorialist: « O expunere completă şi, în acelaşi timp, impresionantă a situaţiunii create a fost făcută de şeful Statului Major, generalul Ţenescu, care, după ce a declarat că armata îşi va face datoria, a stăruit asupra inegalităţii forţelor ce aveau să se înfrunte. El a pus în lumină capacitatea de luptă, instrucţii şi utilaj a Armatei Sovietice şi a conchis că armata noastră ar putea rezista câtăva vreme, retrăgându-se pe Siret, numai dacă ar putea conta pe sprijinul ulterior al unei mari armate aliate, pusă în mişcare de crearea unui front politic, care ar crea un nou front militar. Fără de acest sprijin, şeful Statului Major este de părere să acceptăm ultimatumul, pentru a nu fi obligaţi să cedăm mâine mai mult decât ceea ce ni se cere azi ». Apelând la sursa Petre Andrei, cunoaştem că generalul Ţenescu a avansat cifre, în şedinţa Consiliului de Coroană din seara zilei de 27 iulie 1940. Esenţială, în determinarea unui curent de opinie favorabil acceptării revendicărilor Moscovei, a fost comunicarea potrivit căreia România nu putea opune mai mult de 40 de divizii celor peste 140 de divizii reunite ale posibililor inamici (Bulgaria, Ungaria, U.R.S.S.), din care numai U.R.S.S. dispunea de 100 divizii de infanterie, 20 de brigăzi de cavalerie, 7 divizii moto şi paraşutişti.
Este, netăgăduit, locul nimerit să ne întrebăm dacă evaluările respective erau reale? În ultimii ani, colegii istorici de la Chişinău au dat la iveală unele documente de mare interes pentru problema aflată în atenţia noastră.
- Nota-raport din 18 iulie 1940 (Moscova), semnată de generalul-maior V. Melikov, profesor la Academia Marelui stat Major al Armatei Roşii [...].
- Raport asupra acţiunilor trupelor Frontului de Sud pentru eliberarea (sic!) a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, iunie-iulie 1940, semnat de generalul G.K. Jukov şi principalii săi colaboratori.
- Nota privind componenţa trupelor Frontului de Sud la data de 2 iulie 1940.
Planul Uniunii Sovietice
În temeiul documentelor sovietice, astăzi putem pretinde că se cunosc cu precizie următoarele aspecte:
- decizia Moscovei de a acţiona împotriva României s-a luat în prima decadă a lunii iunie 1940 (adică atunci când Anglia şi Franţa se confruntau cu asaltul Wehrmachtului în Vest, iar Hitler era, literalmente, absorbit de stadiul final al operaţiunii declanşate în 10 mai 1940);
- nebănuindu-se care avea să fie reacţia lui Hitler pe tema respectării protocolului secret din 23 august 1939, Moscova a proiectat iniţial operaţia pentru aşa-zisa „eliberare“ (în fapt, ocupare) concomitentă a Basarabiei şi Bucovinei (integral);
- operaţia cădea în sarcina trupelor Frontului de Sud (comandant - generalul Jukov), cu bazele în Regiunea militară specială Kiev şi în Regiunea militară Odessa, reunind trei armate (5, 9 şi 12);
- stadiul final al pregătirii Armatelor a 9-a şi a 12-a s-a limitat la perioada 11-27 iunie 1940, astfel că, la 24 iunie 1940, trupele să fie concentrate şi, la 28 iunie 1940 (ora 15, ora 14 a Bucureştilor), să fie pregătite pentru momentul «trecerii frontierei de stat»;
- la nivelul comandamentului Frontului de Sud s-au întocmit două variante ale planului de operaţiuni: prima, la 17 iunie 1940 (prezentată Stavkăi la 22 iunie 1940!), iar cea de a doua - ulterior, ambele având în vedere cele două ipoteze: acceptarea/respingerea de către România a pretenţiilor sovietice;
- Nota-raport semnată de generalul Melikov trimitea la cele două variante ale acţiunii Frontului de Sud. Ambele contrazic categoric demonstraţiile generalului Ţenescu, făcute în Consiliul de Coroană la 27 iunie 1940, în sensul că, dacă se accepta riscul unui război cu U.R.S.S., Armata Roşie ar fi depăşit Prutul şi chiar Siretul. În primul rând, generalul trebuia, la nivelul la care acţiona, să pretindă că a fost bine informat de către Biroul II asupra intenţiilor Moscovei; în al doilea rând, el trebuia să presupună că trecerea Prutului ar fi însemnat, din partea lui Stalin, o încălcare a condiţiilor protocolului secret din 23 august 1939, ceea ce n-ar fi îngăduit Hitler, tot aşa cum n-a permis, chiar în acele zile, înghiţirea Sudului Bucovinei de către Kremlin. Pe de altă parte, Nota-raport a lui Melikov confirmă că, pentru a cotropi Basarabia şi Bucovina, în cazul rezistenţei României, trupele sovietice au fost pregătite să angajeze o operaţiune ofensivă, cu Prutul ca limită vestică: « Dacă Guvernul României nu cade de acord să părăsească benevol Bucovina şi Basarabia şi să-şi retragă trupele peste râul Prut - sintetiza Melikov -, Armatele Roşii, printr-o ofensivă vertiginoasă, executată pe linia Nistrului, urmau să elibereze cu arma în mână Bucovina şi Basarabia ». În asemenea situaţie, sovieticii trebuiau să execute - îl cităm pe Jukov - o lovitură concentrată cu Armata a 12-a de-a lungul Prutului cu direcţia Iaşi, iar cu Armata a 9-a de la sud de Chişinău pe direcţia Huşi. Varianta a doua, expusă tot de Melikov, avea în vedere «rezolvarea pe cale paşnică a problemei», adică acceptarea pretenţiilor Moscovei de către Bucureşti, ceea ce ar fi necesitat «introducerea rapidă în Bucovina şi Basarabia doar a unei părţi a trupelor sovietice concentrate pe Nistru, în scopul ieşirii neamânate pe traseul râului Prut».
Datele prezentate de şeful M. St. M., generalul Ţenescu
Examinând planurile sovietice - fie de trimitere a forţelor armate între Nistru şi Prut, fie de invadare a spaţiului respectiv -, se adevereşte că, la 27 iunie 1940, în discuţiile purtate între cele două Consilii de Coroană de la Bucureşti a fost dezbătută ipoteza unui atac armat al U.R.S.S dacă s-ar fi respins nota ultimativă a lui Molotov. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu putea să constituie numaidecât un argument pentru cedare, ci, dimpotrivă, şi pentru respingerea agresivităţii Moscovei. În acest cadru, credem că nu poate fi ignorată problema valorii şi calităţii trupelor sovietice destinate operaţiunilor din Basarabia şi Bucovina. Se cunosc, după cercetările de arhivă, posibilităţile României din vara anului 1940: ea nu putea miza pe mai mult de 40 de divizii, din care, pentru apărarea frontierelor de nord-est, se reţineau aproximativ 20 de mari unităţi (16 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie ş.a.), plus cel mult 2-3 divizii de infanterie din rezerva Marelui Stat Major.
În şedinţa Consiliului de Coroană din seara de 27 iunie 1940, generalul Ţenescu - după cum ne amintim - s-a referit, de asemenea, la existenţa în subordinea sa a 40 de divizii. În schimb, el a evaluat (după varianta Petre Andrei) la peste 140 de divizii valoarea forţelor reunite ale U.R.S.S, Ungariei şi Bulgariei. Cifrele avansate au fost, desigur, exagerate. Mai întâi, pentru că nu se cunoaşte existenţa unui plan de acţiune comună a celor trei state în cazul în care România ar fi respins notele ultimative ale Moscovei. În al doilea rând, generalul Ţenescu, evaluând separat forţele sovietice, a identificat: 100 divizii de infanterie, 20 brigăzi de cavalerie, 7 divizii motorizate. Noi îl bănuim pe generalul român de tentativă de dezinformare a participanţilor la şedinţa Consiliului de Coroană.
Informaţiile Biroului II român despre pregătirile militare ale U.R.S.S.
Un alt aspect ce se impune a fi elucidat priveşte gradul în care autorităţile române au fost la curent în 1940 cu preparativele militare ale U.R.S.S. de acţiune în Basarabia şi Bucovina şi, mai mult, cu riscurile reale ale respingerii necondiţionate a notelor ultimative ale lui Molotov. [...] În baza datelor culese de Biroul II român, Bucureştii au fost la curent în 1940:
- cu concentrările de trupe sovietice la est de Nistru în prima jumătate a anului;
- cu faptul că, după 1 aprilie 1940 (lucru atestat şi de sursele sovietice), concentrările de trupe au fost sistematice, având în vedere intervenţia « în eventualitatea unei acţiuni armate a U.R.S.S. » în desfăşurarea evenimentelor din sud-estul european;
- cu faptul că agitatorii comunişti şi propagandiştii din Armata Roşie au răspândit zvonul că România se pregătea să atace UR.S.S., dar că, în schimb, U.R.S.S. va obliga România să-i cedeze Basarabia şi Bucovina.
La 19 iunie 1940, Biroul II a prezentat lucrarea Consideraţiuni politico-strategice privind situaţia României după capitularea Franţei, material ce releva înrăutăţirea situaţiei generale a ţării noastre şi evidenţia posibilitatea ca U.R.S.S. « să-şi îndrepte acţiunea sa şi asupra României, propunându-şi să respingă pe români din Basarabia şi Bucovina şi, eventual, să ducă frontul pe Carpaţii Răsăriteni ». U.R.S.S putea beneficia - se sublinia de Biroul II român - de situaţia Germaniei (cu grosul trupelor sale angajate în Vest) şi « să treacă la atac » fără a mai anunţa Berlinul. Nu a fost, se ştie, cazul, dar, oricum, materialul din 19 iunie 1940 avertiza categoric: «Această intenţiune (a U.R.S.S. de a intra în Basarabia şi Bucovina) trebuie întrevăzută ca foarte posibilă (subliniat în original) şi este în perfect acord cu toate informaţiile primite de Marele Stat Major (secţia a 2-a) în ultimul timp». În atare împrejurări, sugerează Sinteza Biroului II român de la finele anului 1940, prezentarea notelor ultimative sovietice nu a survenit ca o totală surpriză pentru cercurile conducătoare de la Bucureşti. Ceea ce a surprins, adăugăm noi, a fost doar faptul că intervenea o anume realitate, confruntarea cu o situaţie necunoscută fiind pentru oricine, se ştie prea bine acest lucru, oricum dezagreabilă şi plină de inedit, cu consecinţe imposibil de perceput în absenţa impactului.
Reacţia autorităților române
Ceea ce ne surprinde, într-o asemenea stare de lucruri, a fost modul în care s-a recepţionat la Bucureşti ştirea despre prezentarea primei note ultimative sovietice şi atmosfera ce s-a creat. Din notele lui Gheorghe Tătărescu desprindem detalii atât în această privinţă, cât şi cu referire la demersurile guvernului român de amânare a momentului impactului, ceea ce constituie un nou argument în sensul că liderii politici şi militari pătrunseseră intenţiile agresive ale Kremlinului. Reţinem, deci, din însemnările premierului Gheorghe Tătărescu: « Consiliul de Coroană (din 27 iunie 1940, ora 12,20) se deschide sub preşedinţia Regelui într-o atmosferă copleşitoare. Consilierii Regelui, membrii Guvernului şi şefii Armatei sunt prezenţi. Suveranul expune scopul convocării Consiliului şi îmi dă cuvântul. Expun pe larg istoricul raporturilor noastre cu Sovietele, precum şi toate negocierile duse de Guvern pentru a înlătura agresiunea rusă. Într-o linişte grea citesc textul ultimatumului primit în cursul nopţii şi sfârşesc prin a enumera primele măsuri militare şi administrative luate, cerând apoi voie Guvernului să-mi spun părerea după ce vor fi vorbit toţi membrii Consiliului...». Surprinzătoare au fost îndemnurile survenite practic instantaneu în direcţia admiterii pretenţiilor sovietice. [...]
Tabloul general sugerat era mult prea sumbru
Să revenim însă la însemnările lui Gheorghe Tătărescu pe marginea desfăşurării primului Consiliu de Coroană din 27 iunie 1940, reţinând chiar demonstraţiile celui în cauză: «...La sfârşitul dezbaterilor arăt imposibilitatea rezistenţei împotriva armatei Sovietelor şi demonstrez consecinţele unei asemenea rezistenţe: distrugerea completă a propriei noastre armate, cotropirea vertiginoasă a ţării şi distrugerea statului român. Pun, de asemenea, în lumină imposibilitatea unei retrageri a armatei, sfârşind prin a apăsa asupra necesităţii menţinerii intacte a forţelor noastre militare până în ceasul final al războiului. În concluzie, cer şi Consiliul aprobă ca Guvernul, în răspunsul său, să confirme primirea ultimatumului şi să ceară fixarea locului unde trebuia să trimitem negociatorii reprezentând statul român. Urmăream în chipul acesta să facem o ultimă tentativă pentru a deschide calea discuţiilor şi să câştigăm câteva zile pentru a putea evacua în ordine armata, autorităţile, precum şi populaţia românească ce n-ar fi voit să rămână sub regimul de ocupaţie rus... ». Tabloul general sugerat era mult prea sumbru. Impresia nu putea să nu fie decât dezarmantă asupra celor prezenţi, iar peste câţiva ani, în 1945-1947, sovieticii vor şti să aprecieze acest lucru, de vreme ce admiseră prezenţa marcantă a lui Gheorghe Tătărescu în guvernul comunizant al dr. Petru Groza. [...] Dacă persistă vreo neînţelegere în privinţa responsabilului principal sau vreun semn de întrebare cu privire la nejustificata cedare grabnică a Bucureştilor în iunie 1940 în faţa pretenţiilor U.R.S.S., propunem să ne adresăm nemijlocit celui care, atunci, a fost indiscutabil Nr. 1 dintre toţi cei aflaţi în epicentrul unor evenimente dureroase şi pline de grave şi îndelungi consecinţe. Acesta era regele Carol al II-lea care, la 16 octombrie 1943, nota în Jurnalul său: « Am împlinit jumătate de veac. Trebuie să mărturisesc că, deşi au trecut, în acest răstimp, atâtea peste capul meu, nu simt aceşti 50 de ani apăsând pe umerii mei. Privind înapoi, trebuie să constat că viaţa mea n-a fost lipsită de interes şi de mişcare. A fost o luptă continuă, o luptă pentru credinţele mele şi pentru progresul poporului meu. Chiar dragostea pentru Duduia (Elena Lupescu - n.n.), care a făcut să fiu atât de atacat şi defăimat, a făcut parte din acest ansamblu de bătălii continue. N-o regret nici o clipă şi astăzi, în zilele de restrişte, ca şi în acele de mulţumire. A fost un izvor continuu de bucurie, un loc de adăpost pentru sufletul meu. Nu zic că n-am făcut greşeli, chiar unele mari. Azi mi se pare că cea mai mare a fost de a nu m-aşeza, cum o doream împreună cu Călinescu, hotărât şi de la început înfruntând toate riscurile trecătoare, de partea Aliaţilor. Am făcut greşeala de a-mi pleca urechea celor fricoşi, şi îndeosebi lui Urdăreanu, care în acel moment se făcuseră campionii închinării, de frică, în faţa aroganţei germane. E adevărat că România ar fi suferit, dar nu mai mult decât acum, dar cel puţin n-ar fi fost umilită. Basta pentru trecut, ochii trebuiesc acum aţintiţi asupra viitorului şi numai asupra lui şi să activăm toţi pentru eliberarea României din gheara nazistă ». [...]
Cedarea Basarabiei, fără nici un fel de rezistenţă, a fost o profundă greşeală
Tot în acelaşi cadru, dar în Consiliul de Coroană din 31 august 1940, cu prilejul luării în dezbatere a « arbitrajului » impus României la Viena în ceasurile imediat precedente, liderul P.N.Ţ., Iuliu Maniu, nu s-a abţinut a se referi la consultările iniţiale de suveran în luna iunie şi la care vorbitorul nu participase: « Cred că cedarea Basarabiei, fără nici un fel de rezistenţă, a fost o profundă greşeală, ale cărei urmări le suferim astăzi.Trebuia, cu orice preţ şi cu orice sacrificiu, chiar cu sacrificiu de a suferi o înfrângere, să rezistăm. Naţiunile suferă înfrângeri pe câmpul de luptă, războiul are şansele sale bune sau rele, mari şi puternice naţiuni au fost înfrânte, poporul român a pierdut şi el războaie, dar prin vitejia soldaţilor săi şi prin puternica conştiinţă naţională, a prins puteri de viitor, pentru înălţarea ţării, în viitor. Aşa, am pierdut în Basarabia peste 2 milioane de români, fără nici cea mai mică rezistenţă. De aici, vă puteţi Dv. închipui descurajarea care a cuprins toate provinciile, pe toţi românii, şi umilirea care a cuprins armata română, care ar fi voit să aibă ocazia ca să arate că, dacă diplomaţia românească n-a ştiut a lucra, ea ştie să sângereze pe câmpul de luptă, pentru valoarea onoarei naţionale ».
Cu acelaşi prilej, Gheorghe Brătianu a observat de asemenea: « Eu nu vreau nici să îngreunez aceste dezbateri şi nici să fac procesul trecutului deşi odată va fi făcut; dacă nu-l vom face noi, alţii îl vor face, dar ţin să amintesc un lucru: am luptat pentru o anumită politică, în afară de ceea ce era în ultimii ani. Ţin să spun că, dacă am luptat pentru că aveam nădejdi şi convingere, şi eu am făcut chiar declaraţii în această privinţă, (a fost) că prin această politică puteam păstra graniţele ţării».
Neîntrecutul Nicolae Iorga, la reuniunea amintită a Comisiilor de politică externă ale Parlamentului, din 2 iulie 1940, a intervenit cu precizări nuanţate, prezentând finalmente poziţia celor mai de seamă politicieni ai ţării, consemnată într-un memorial document: « Noi avem de ales două procedări: Procedarea Dietei Poloniei la împărţirea ţării. A vorbit unul, altul, a fost o luptă oratorică între dânşii şi s-a terminat printr-un vot care a însemnat admiterea de către naţiune a sfâşierii teritoriului. Aceasta este o hotărâre pe care, după părerea mea, nu o putem lua şi răspunderea va fi pentru toţi cei care se vor ralia la dânsa. Sau să facem ce-a făcut înţeleptul Rege Carol I şi acel mare ministru al lui, Ion Brătianu: faţă de un act de nedreptate, asemănător cu cel car se face azi României, retragem armata din teritorii, retragem funcţionarii. Nu luăm nici o hotărâre care să lege viitorul »”.[1]
Grafica- Ion Măldărescu
[1] Gheorghe Buzatu, Fragment din volumul Hitler, Stalin, Antonescu, Iaşi, Ed. TipoMoldova, 580p.