Revista Art-emis
Tricolorul României (6) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu & Conf. univ. dr. G.D. Iscru   
Duminică, 10 Noiembrie 2013 21:33
Tricolorul româniei - 6Pentru a fi recunoscut în dreptul internaţional, ca simbol al independenţei şi al unităţii depline a naţiunii, tricolorul românesc mai avea de parcurs două etape decisive: participarea României la războiul ruso-turc din 1877-1878, în urma căruia Congresul de pace de la Berlin a recunoscut independenţa de Stat şi unirea Dobrogei, străvechi pământ românesc, cu patria mamă precum şi înfăptuirea Marii Uniri din 1918, care a însemnat desăvârşirea unităţii politice a naţiunii române. Până la războiul de Independenţă, armata română a avut drapele model 1872. La 6 aprilie 1877, armata română a fost mobilizată prin înaltul Decret nr.787, în vederea participării la războiul pentru independenţa de stat.[249] La data mobilizării, efectivele se ridicau la cea 100.000 de oameni, din care 58700 reprezentau armata operativă, organizată pe 2 corpuri de armată, având următoarele unităţi: 8 regimente de infanterie de linie, 4 batalioane de vânători, 16 regimente de dorobanţi, 2 regimente de roşiori, 8 regimente de călăraşi, 4 regimente de artilerie, 1 batalion de geniu, 1 escadron de tun, 1 companie sanitară, 2 companii de jandarmi pedeştri şi 2 escadroane de jandarmi călări, flotilă, pompieri.[250] O parte din aceste unităţi au fost constituite în perioada premergătoare războiului, aşa cum s-a întâmplat cu regimentele de dorobanţi şi de artilerie. Până la această dublare a efectivelor, regimentele de linie, de roşiori, de artilerie, batalioanele de vânători, unităţile de dorobanţi şi călăraşi aveau drapele şi stindarde model 1872,[251] primite la 14 octombrie 1874, în timpul manevrelor, pe platoul de la Băneasa.[252] Cu această ocazie, principele Carol I se adresa ostaşilor cu următoarele cuvinte: „[...] Astăzi veţi primi steagurile cele noi, simboluri unei noi organizări a armatei. [...] Steagurile cele noi înfăţişează toate elementele puterii militare, întreaga Ţară sub arme". Măsura înfiinţării de noi unităţi a izvorât atât din necesitatea măririi efectivelor, cât şi din dorinţa de a se înlătura o serie de inconveniente observate până atunci la recrutarea şi mobilizarea armatei. Astfel, la 26 noiembrie 1876 numărul regimentelor de dorobanţi a fost dublat, ridicându-se acum la 16, o parte din ele păstrându-şi vechile numere şi denumiri, cu drapelele respective, restul urmând să primească numere, denumiri şi drapele noi.[253]
 
Primele două regimente, 1 dorobanţi - Dolj şi 2 dorobanţi — Râmnicu Vâlcea şi-au păstrat vechile denumiri şi drapele, celelalte suferind schimbări, astfel254: Regimentul 3 dorobanţi Bucureşti se transformă în Regimentul 6 dorobanţi Bucureşti; Regimentul 4 dorobanţi Ploieşti se transformă în Regimentul 7 dorobanţi Ploieşti; Regimentul 5 dorobanţi Galaţi se transformă în Regimentul 11 dorobanţi Galaţi; Regimentul 6 dorobanţi Focşani se transformă în Regimentul 10 dorobanţi Focşani; Regimentul 7 dorobanţi - Iaşi se transformă în Regimentul 13 dorobanţi - Iaşi; Regimentul 8 dorobanţi - Roman se transformă în Regimentul 14 dorobanţi - Roman. Aceste regimente au păstrat vechea administraţie, o parte din ofiţeri şi drapelele primite în anul 1874. Cele 8 regimente de dorobanţi nou-create, care trebuiau să primească şi drapele noi, au fost: Regimentul 4 dorobanţi - Piteşti; Regimentul 5 dorobanţi - Giurgiu; Regimentul 8 dorobanţi - Buzău; Regimentul 9 dorobanţi - Brăila; Regimentul 12 dorobanţi - Bârlad; Regimentul 15 dorobanţi - Piatra Neamţ şi Regimentul 16 dorobanţi - Botoşani.
 
La 5 februarie 1877, prin înaltul decret nr. 211 artileria şi-a mărit şi ea efectivele prin crearea a două noi regimente, pe lângă cele două existente. Astfel, Regimentul 2 artilerie s-a "desdoit" şi a format Regimentul 1 şi Regimentul 2 de artilerie, iar din Regimentul 1 artilerie s-au format regimentele 3 şi 4 de artilerie. Regimentele 1 şi 2 de artilerie păstrau drapelele din anul 1874, iar regimentele 3 şi 4 de artilerie urmau să primească drapele noi.[255] Pentru aceste 10 regimente, 8 de dorobanţi şi 2 de artilerie, au fost comandate drapele model 1872, cu mici modificări, la Casa Collani din Berlin[256], drapele care au sosit în ţară la 25 iunie 1877. În timpul războiului pentru Independenţa de stat, 44 de drapele şi stindarde de unităţi au fost decorate şi citate prin ordin de zi pe armată pentru faptele de arme săvârşite pe câmpul de luptă257. Astăzi se mai păstrează în colecţia Muzeului Militar Naţional un număr de 95 de drapele model 1872, din care numai 18 sunt complete, având pânză, hampă, acvila şi decoraţii, restul având doar hampa, acvila şi panglicile decoraţiilor primite.
 
 
Drapelul model 1872, distribuit în anul 1874, avea următoarele componente: hampa din lemn, acvila din bronz, pânza din mătase, cravata şi decoraţiile (adăugate după război). Pânza este confecţionată din mătase naturală, din trei fâşii: roşu, galben şi albastru, formând un pătrat cu latura de 1,55 m. Culorile sunt dispuse vertical, având albastru lângă hampă, iar roşu fluturând liber. În mijlocul pânzei se află pictată stema ţării, pe un fond de culoare grena (marginile ei cuprinzând şi părţi din culorile roşu şi albastru), înconjurată de o ghirlandă din frunze de laur aurii şi din frunze de stejar argintii. Scutul este împărţit în patru. în primul cartier, care reprezintă Ţara Românească, este pictată, pe fond albastru, o acvilă neagră cu zborul în jos, membrată, cruciată, de argint (ciocul, ghearele şi crucea sunt albe), cu o coroană de aur, ţinând în gheara dreaptă o spadă de argint, iar în cea stângă un sceptru din acelaşi metal, privind un soare de aur. In cel de-al doilea cartier, care reprezintă Moldova, este pictat, pe fond roşu, un cap de bour (negru), cu coarnele de argint şi cu o stea de aur între coarne. In cel de-al treilea cartier, care reprezintă Banatul Craiovei, este pictat, pe fond roşu, un leu de aur ieşind dintr-o coroană antică, coronat cu o coroană de mare Ban, privind o stea de aur cu şase raze. în cel de-al patrulea cartier sunt pictaţi, pe fond albastru, doi delfini de argint afrontaţi, cu cozile în sus, reprezentând ţărmurile Mării Negre. Peste tot se află scutul scartelat, argint şi negru, care reprezintă Casa de Hohenzollern. Scutul este timbrat de o coroană regală. Suporţii scutului sunt doi lei de aur, cu cozile între picioare, cu limbile roşii, aşezaţi pe diferite ornamente. Peste ornamente, o eşarfă albă, cu deviza Casei de Hohenzollern, „Nihilş sine DeoI”, scrisă cu litere de aur. În cele patru colţuri este pictată cifra lui Carol I (din aur), înconjurată de două ramuri de laur (din argint). Deasupra monogramei se află o coroană regală heraldică. Hampa este confecţionată dintr-un lemn de esenţă tare, având 3 m lungime, iar în vârf o acvilă napoleoniană cruciată, care stă pe un cartel cu inscripţiile: pe avers - „Onoare şi Patria”, pe revers - numărul şi numele corpului. Pe hampă, sub pânză, se află un inel metalic cu numele şi numărul regimentului. Tot pe hampă este prinsă şi cravata tricoloră a drapelului care se termină cu doi ciucuri din fir aurit.
 
 
Stindardul de cavalerie model 1872 distribuit în anul 1874 avea pânza din mătase naturală, dublă, tricoloră, formată din benzi verticale, albastru, galben şi roşu, cusute între ele, având dimensiunile de 15,5cm x 46,5cm, formând un pătrat cu latura de 46,50 cm. De jur împrejurul pânzei, pe trei laturi, are aplicat un galon cu franjuri din fir aurit. Stindardul este brodat pe ambele feţe cu mătase colorată şi cu fir de aur şi argint. În cele patru colţuri se află monograma domnitorului Carol, având deasupra coroana regală, brodată cu fir aurit. Sub iniţiale se află două ramuri de lauri, din fir de argint. Stema ţării este aşezată în mijlocul pânzei, acoperind culoarea galbenă şi părţi din benzile laterale (roşu şi albastru), brodată pe un fond de mătase de culoare vişinie, înconjurată de o ghirlandă din frunze de laur (fir de aur) şi de stejar (fir de argint). Scutul este împărţit în patru. în primul cartier, reprezentând Ţara Românească, se află o acvilă neagră pe fond albastru. In cel de-al doilea cartier, reprezentând Moldova, se află un cap de bour negru, pe fond roşu. In cel de-al treilea cartier, reprezentând Banatul Craiovei, se află un leu, pe fond roşu. In cel de-al patrulea cartier, reprezentând ţărmurile Mării Negre, se află doi delfini, pe fond albastru. În centru, se află un scut scartelat (primul şi al patrulea cartier argint, al doilea şi al treilea cartier negru) reprezentând Casa de Hohenzollern. Scutul este timbrat de o coroană regală. Suporţii sunt doi lei cu cozile între picioare, cu limbile roşii, brodaţi cu fir de aur. Eşarfa are aceeaşi inscripţie ca la drapel. Hampa stindardului este confecţionată din lemn şi are dimensiunea de 3 m, cu o acvilă de bronz în vârf. Sub pânză, de-a lungul ei, pe o lungime de 50 cm, se află 6 caneluri. Tot sub pânză există o articulaţie la o distanţă de 93 cm, iar mai jos, la o distanţă de 36 cm, se află o a doua articulaţie prin care se trece o curea, care, la mijloc, are o formă cilindrică, folosită în timpul manevrelor şi exerciţiilor pentru a putea fi purtată pe umărul drept. Alături de aceste şănţuleţe se află fixată, prin două şuruburi, o vergea pe care se mişcă liber un inel. Portstindardul este o eşarfă tricoloră, lată de 15-20 cm, care se purta la paradă, peste umărul stâng, iar stindardul era ţinut cu mâna dreaptă, având extremitatea hampei fixată în tocul de la scară. Imediat sub pânză se mai află o brăţară metalică cu numărul şi numele regimentului, iar sub acvilă este prinsă cravata tricoloră a stindardului. Solemnitatea înmânării noilor drapele celor 8 regimente de dorobanţi şi celor 2 regimente de artilerie a avut loc la Poiana, unde se afla sediul Marelui Cartier General, la 17 iulie 1877.[258]
 
Aceste drapele, model 1872, aveau mici modificări. Astfel, benzile celor trei culori aveau lăţimea de 50 cm, formând un pătrat cu latura de 1,50 m. în primul cartier, ce reprezenta Ţara Românească, acvila ţine în gheara dreaptă o spadă de argint, iar în gheara stângă un sceptru din aur. Moldova este reprezentată tot prin capul de bour cu coarnele de argint, dar nu mai are steaua de aur. Leul din cartierul trei, reprezentând Banatul Craiovei, nu mai iese dintr-o coroană antică, ci stă pe o coroană, iar scutul este în întregime înconjurat de o dungă de aur.
Importanţa acordării drapelelor unităţilor nou-înfiinţate a fost subliniată de Carol I în Ordinul de zi nr. 29: „Către Regimentele de dorobanţi şi de artilerie: Dându-vă drapelul corpului, vă încredinţez onoarea României, pe care o pun astfel sub scutul curajului, devotamentului şi abnegaţiunii voastre. Pentru prima oară se prezintă solemna ocaziune de a primi drapelul în preziua mergerii pe câmpul de onoare, căutaţi a-1 încununa de o nemuritoare glorie. Nu uitaţi niciodată că drapelul este simbolul patriei; cea mai mare onoare pentru voi este de a vă da viaţa pentru a-1 apăra şi a-1 păstra în mâinile voastre, făcându-1 pururea să fâlfâie peste toate obstacolele ce va învinge vitejia, voastră”.[259] În anul 1902, cu prilejul aniversării a 25 de ani de la războiul neatârnării, aceste drapele au fost depuse în sala tronului de la Palatul regal, ulterior intrând în patrimoniul Muzeului Militar Naţional.[260]
 
 
În teritoriile româneşti încă neunite cu Ţara, Transilvania, Bucovina, Banat, culorile naţionale continuau să fie prezente în portul popular al românilor, în diverse ţesături şi cusături, în costumaţia de sărbătoare - după tradiţii străvechi - dar şi cu diverse ocazii culturale. Mai ales, după 1867, după realizarea dualismului austro-ungar, românii din imperiu au arborat intens steaguri, eşarfe, cocarde în culorile albastru, galben şi roşu, culorile steagurilor românilor din România. Era o formă de protest împotriva dualismului, dar şi un mijloc de a-şi afirma dorinţa de unire.[261] Cum cele trei culori ale statului român erau şi ale Transilvaniei încă din anul 1765, prin diploma Măriei Tereza, românii au profitat, în sensul cel mai bun al cuvântului, de această consecinţă. In anul 1866, când în România cele trei culori erau decretate culori naţionale, românii din Transilvania şi Ungaria ceruseră şi ei acelaşi lucru prin deputaţii lor aleşi în Parlamentul Ungariei pentru sesiunea 1865-1866: "Naţiunea română să aibă în marca Ardealului însemnele sale, un vultur stând pe o stâncă de piatră cu crucea în gură şi să-şi aibă culorile sale, vânăt, roşu şi galben, sigiliul şi steagul său".[262] Aceeaşi propunere a fost prezentă şi în proiectul de lege din 1866 "pentru regularea şi asigurarea naţionalităţilor şi a limbilor în Ungaria", redactat de Vincenţiu Babeş şi Iosif Hodoş, împreună cu doi deputaţi sârbi. Se preconiza recunoaşterea în Ungaria a 6 naţionalităţi, printre care şi cea română, fiecare urmând să poarte „stindardul naţional, culorile naţionale şi portul naţional ca expresie exterioară a naţionalităţii”.[263]
 
Legea naţionalităţilor promulgată in 1868 nu a reţinut nimic din propunerea românilor. George Bariţiu, citând izvoare documentare, a demonstrat caracterul legal al purtării celor trei culori de către românii din Transilvania, arătând că aceasta e o practică imprescriptibilă deoarece românii le-au adoptat din vremuri trecute şi ele predomină în portul românesc, în pictura bisericilor şi a icoanelor.[264] Culorile au fost purtate totuşi de români, dar cu prudenţă, autorităţile maghiare interzicându-le şi urmărind pe purtătorii lor. In septembrie 1872, cu ocazia funerariilor naţionale ce i s-au făcut lui Avram Iancu, la casa în care fusese depus sicriul cu corpul neînsufleţit al eroului „a fost arborat steagul român” - raporta superiorilor pretorul din Baia de Criş.[265] Informaţia ajunge la Ministerul de Interne maghiar, care trimite comitelui suprem al Zarandului, la 9 octombrie, un ordin în care se arată: „Arborarea în orice ocazie a steagului român, ca simbol al unei naţiuni vecine independente, se consideră ca o demonstraţie împotriva apartenenţei la cetăţenia maghiară, dar folosirea acestui steag este cu atât mai potrivnică legilor noastre precum şi simţământului cetăţenesc maghiar, cu cât interzicerea lui este cerută de prestigiul Statului, cât şi de demnitatea naţională”. Drept urmare, i se ordonă comitelui suprem ca, „pe baza scrisorii mele confidenţiale emisă la 9 septembrie anul curent sub nr. 4346 prez. referitoare la îndepărtarea culorilor şi simbolurilor străine... să ia deja măsuri, hotărând ca pentru viitor folosirea cu indiferent ce prilej a steagului român să fie evitată”.[266]
 
După Războiul de Independenţă şi după recunoaşterea pe plan internaţional a tricolorului ca stindard naţional, cele trei culori revin cu insistenţă, în cele mai diferite ocazii, la românii din Imperiul austro-ungar: la nunţi, botezuri, la dansuri, serbări şcolare, ca podoabă vestimentară etc.[267] Din acel moment „chemarea” lui a îngrijorat imperiile vecine care aveau în componenţa lor pământuri româneşti. Purtarea „culorilor României” de fetele transilvane a fost remarcată în 1894 la Bucureşti, în Senat, de către D.A . Sturza şi în 1896, în Camera Deputaţilor, de principele Grigore Sturza.[268] Elevii de la şcolile române din Blaj, Teiuş, Braşov purtau cocarde şi arborau drapele tricolore. Studenţii români din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş, aflaţi la studiu la Viena, purtau la rever tricolorul: roşu, auriu şi albastru.[269]
 
Una dintre cele mai semnificative manifestări privind năzuinţa de unitate a tuturor românilor şi având drept simbol tricolorul a constituit-o Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român din 23-25 iulie 1895 de la Sibiu. Printre alte acţiuni s-a hotărât să aibă loc şi solemnitatea predării steagului sub auspiciile Ligii Culturale, în prima duminică după încheierea Conferinţei (în ziua de 30 iulie).[270] Studenţii din imperiu veneau cu steagul auriu, cei din Bucureşti cu unul albastru, iar cei din Iaşi cu unul roşu. Şi se întregea acolo „unde unitatea celor 3 culori se împlineşte” (la Predeal), după cum spunea istoricul V. A . Urechia, unul din cei care a condus acţiunea. Ingenioşi, românii găseau cele mai neaşteptate metode de purtare a tricolorului. Când s-a aniversat la 3/15 mai 1898 împlinirea a 50 de ani de la Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii.de la Blaj, tinerii din Şcheii Braşovului şi-au pus la pălării panglici: unii albastre, alţii roşii, alţii galbene. Şcolarilor li s-au distribuit flori: roşii, galbene şi albastre. Apoi s-au aşezat în aşa fel încât peste tot să apară culorile tricolorului.[271] Cu aceeaşi ocazie la Sălişte, pe două coline, a fluturat tricolorul. Cei şase tineri care le-au pus au fost condamnaţi. Numărul festiv al „Tribunei” din mai 1898, dedicat acestei aniversări, a avut prima pagină în culorile naţionale.[272]
 
„Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” a fost înfiinţată la Bucureşti în 17/29 decembrie 1890 şi şi-a început activitatea la 24 ianuarie 1891. A fost una din instituţiile care au desfăşurat o intensă activitate politică şi culturală în vederea realizării statului naţional unitar român. Nu întîmplător steagul desemnat să o reprezinte a fost unul tricolor: roşu, galben, albastru. Piesa pe care o descriem datează, după afirmaţia specialiştilor de la Muzeul Naţional de Istorie al României, din perioada 1891-1918. Steagul, din mătase cu broderie în fir de aur, are dimensiunea 0,90m x 1,15m. Culorile steagului sunt dispuse vertical, albastrul lângă hampă, galbenul la mijloc şi roşul liber. Galbenul şi franjurile steagului sunt lucrate din fire de aur. Pe o parte a steagului este brodată cu fir de aur şi cu majuscule, inscripţia: „Liga”. Pe cealaltă faţă este stema ţării brodată pe catifea galbenă şi roşie şi aşezată pe culoarea galbenă; pe scutul scartelat, în primul cartier, pe aur, se afla o acvilă de aur cruciată şi încoronată, purtând în gheara dextră spada şi în senestră sceptrul, de asemenea din acelaşi metal, flancată în cantonul superior dextru de un soare tot de aur; în cartierul doi, pe roşu este un cap de zimbru de aur cu o stea cu şase raze din acelaşi metal, flancat în canton superior senestru de o lună crai nou, din acelaşi metal; în cartierul trei (simbolizând Oltenia), pe roşu, se află un leu de aur încoronat, ieşind dintr-o coroană antică din acelaşi metal, flancat la dreapta de o stea cu şase raze de asemenea de aur; în cartierul patru, pe azur, doi delfini afrontaţi de aur (simbolul ţărmurilor Mării Negre); ecusonul central, broşând peste cele patru cartiere, conţine stema familiei domnitoare pe scut scartelat argintiu şi negru. Scutul este timbrat de coroana regală de oţel şi susţinut de doi lei; cu litere de aur, pe o eşarfă albastră este deviza: „Nihil sine Deo”.[273] Pânza steagului este pătată, la culoarea roşie şi albastră lipsesc franjuri, mătasea galbenă are mici rupturi. A intrat în patrimoniul Muzeului de Istorie a României de la Arhivele Statului. Noul statut al Ligii prevedea pentru steagul organizaţiei şi al secţiunilor ei culorile roşu, galben, albastru, având imprimat sigiliul Ligii şi două inscripţii cu un conţinut semnificativ: „Unirea face tărie” şi „In hoc signo vinces”.După înfiinţarea la Bucureşti în anul 1890 a „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor” s-au creat filiale în provincie. Una dintre acestea a fost înfiinţată în 1892 la Bacău, remarcându-se printr-o susţinută activitate în lupta pentru unitatea naţională a românilor. Steagul pe care l-am avut la îndemână face parte din Patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României; este din mătase, brodat cu fir de aur, dimensiunea 1,18 m x 1,53 m. Provine tot de fa Arhivele Statului.
 
Steagul, confecţionat din mătase, are culorile dispuse pe vertical, albastrul fiind lângă hampă, galbenul la mijloc şi roşul liber. Steagul are galon din fir de aur şi are două feţe; pe prima faţă, pe galben, sînt brodate cu fir de aur două cercuri concentrice; în mijloc, un scut heraldic care în interior, pe mătase gri, are brodat cu fir de argint munţi, iar deasupra însemnarea Bacău. In exergă este brodată cu fir de aur însemnarea: „Liga Culturală a Românilor - Secţia Bacău”. Pe culoarea roşie cu fir de aur este brodată inscripţia: „In hoc signo vinces”, înconjurată sus şi jos de motive florale executate din fir de aur. Pe culoarea albastră a steagului se află deviza: „Unirea face tărie” delimitată de motive florale aurii. Pe faţa a doua a steagului, pe culoarea galbenă, este brodată stema României încadrată de un cerc din fir de aur. Pe scutul scarletat al stemei, în primul cartier, pe azur, se află o acvilă de aur cruciată Şi încoronată, purtând în gheara dreaptă spada şi în gheara stîngă sceptrul, de asemenea din acelaşi metal, flancată în cantonul superior dextru de un soare tot de aur; în cartierul doi, pe roşu, este un cap de zimbru de aur cu o stea cu şase raze din acelaşi metal, flancat în cantonul superior senestru de o lună crai nou tot din aur; în cartierul trei, pe roşu, se afla un leu de aur, încoronat şi ieşind dintr-o coroană antică din acelaşi metal şi flancat la dreapta de o stea cu şase raze, de asemenea, din aur; în cartierul patru, pe azur, doi delfini afrontaţi de aur; ecusonul central, broşând peste cele patru cartiere, conţine stema familiei domnitoare; scartelat, de argint şi negru; scutul este timbrat de coroana regală de oţel şi susţinut de doi lei; cu litere de aur, pe o eşarfă albastră este scrisă deviza „Nihil sine Deo”. Acvila hampei este cruciată, încoronată, contunată dreapta şi stă pe un câmp care are pe avers însemnarea: „Liga Culturală” şi pe revers: „A Românilor”. Membrii Ligii purtau ca semn distinctiv o insignă tricoloră cu inscripţia: Liga Românilor. În Bucovina, răpită de habsburgi în 1775, tricolorul, deşi a fost şi aici mereu prigonit, deoarece reprezenta culorile regatului român, era prezent în portul popular, în ţesături şi cusături, în pictura celebrelor sale mănăstiri, iar după revoluţia paşoptistă au apărut şi eşarfele tricolore. Nu uităm că la cea de a doua Adunare Naţională de la Blaj din 1848 a fost prezent şi Petrache Cazimir din Bucovina, iar românii din cele două provincii aveau strânse legături, în ciuda efortului autorităţilor habsburgice de a le menţine, administrativ şi confesional, mereu despărţite. Aici, scurta existenţă a Societăţii studenţeşti „Arboroasa”, în frunte cu Ciprian Porumbescu, concentrează dramatic „povestea” tricolorului românesc, care ajunge în sfârşit, şi imn naţional (Trei culori).[274] Abia înfiinţată la 13 februarie 1876, Societatea „Arboroasa” este desfiinţată la 15 noiembrie 1877 şi i se intentează un proces sub acuzaţia de „înaltă trădare”, pe motiv că beneficia de o subvenţie votată de Parlamentul României.
 
Mitropolitul Teoctist i-a apărat pe studenţi, dar a trebuit să interzică funcţionarea Societăţii în incinta Institutului teologic. Numeroase alte societăţi româneşti din Transilvania şi Bucovina au protestat faţă de înscenarea judiciară, iar la Bucureşti s-a protestat îndelung în presă. Avocaţii apărării, Iosif Roth, Iacob Atlas şi Alexandru Tabora au pledat excelent la proces, astfel că acuzaţii Ciprian Porumbescu, Constantin Morariu, Zaharie Voronca, Orest Popescu şi Eugen Siretean au fost achitaţi de juriu în unanimitate. La comunicarea hotărârii de achitare sala a izbucnit în urale şi s-a cântat Deşteaptă-te române![275] Un imn românesc îl omagia pe celălalt! „Arboroasa” a rămas însă desfiinţată. Dar o altă societate studenţească i-a luat locul: „Junimea”, avându-l ca preşedinte pe Dimitre Onciul. Membrii ei aveau ca semn distinctiv o panglică tricoloră pe piept, admisă de autorităţi, ca şi pentru alte societăţi similare; de pildă, Societatea „Austria” a studenţilor evrei avea ca semn distinctiv o panglică negru-galben (culorile Casei de Habsburg), dar alta avea un însemn al vechiului Israel.
 
La sfârşitul secolului al XlX-lea, tricolorul a fost adoptat ca stindard şi de către bresle, adăugându-se numele şi, uneori, însemnele activităţii meşteşugăreşti respective. Dintre aceste steaguri îl remarcăm pe acela al Societăţii „Arcul” a plăpumarilor şi tapiţerilor români din Bucureşti, din 1885. Acesta este un steag tricolor, din mătase pictată, având dimensiunea 1,45 m x 1,65 m. iSe află în prezent în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României. Pânza dreptunghiulară, din mătase tricoloră, are culorile dispuse orizontal cu albastrul în partea de sus, galbenul la mijloc şi roşul în partea de jos. Pe marginea pânzei apare un chenar din trei linii aurite cu ornamente florale la colţuri. Pe una din feţe apare stema mare a României: un scut dreptunghiular scarletat; în primul cartier o acvilă cu zbor căzut, broşând pe albastru; în cel de-al doilea un cap de bour broşând pe alb; în cel de-al treilea un leu profil dreapta broşând pe galben; în cel de-al patrulea cartier doi delfini afrontaţi broşând pe roşu. în centru, în culorile familiei de Hohenzollern scutul e susţinut de doi tenanţi privind spre interior şi timbrat de coroana regală. Talpa scutului şi leii se sprijină pe două ramuri aurii de care atârnă o eşarfă albastră cu deviza: „Nihil sine Deo”, totul sub baldachin de purpură brodat cu aur şi căptuşit cu hermină, prins într-o coroană regală. Deasupra stemei apare pe cinci registre o inscripţie cu majuscule aurii împodobită cu elemente florale: „Arcul - Societatea Industrială şi Comercială a Plăpumarilor şi Tapiţerilor Români din Bucureşti”. Pe cealaltă faţă, în centru, este pictat un medalion unde apar patronii Societăţii „Arcul”, Sfinţii Ierarhi Grigore, Vasile şi Ioan, sub care sunt reprezentate câteva unelte specifice meseriilor de plăpumar şi tapiţer: compas, cleşte, ac şi foarfecă. Deasupra medalionului pe trei registre apare inscripţia semicirculară, cu majuscule aurii şi iniţiale împodobite cu elemente florale „Societatea Industrială şi Comercială a Plăpumarilor şi Tapiţerilor”. Sub medalion, pe două registre, apare inscripţia cu majuscule aurii „dat la 5 septembrie 1885”. După 1900, prigoana împotriva arborării tricolorului a continuat în teritoriile locuite de români, aflate în graniţele imperiilor vecine.
 
Un eveniment care a iritat autorităţile ungureşti din Transilvania, dar care a lăsat în memoria românilor din comuna Scorei (Făgăraş) o amintire de neşters, s-a petrecut în iunie 1911, când în această localitate trebuiau să vină deputaţii români din Parlamentul de la Budapesta, Şerban de Voila şi Alexandru Vaida Voevod. Cu o zi înainte de sosire, desigur, în noaptea care a precedat-o, la îndemnul lui Toma Murărescu, al preotului Ioan David, al primarului Dionisie Marcu şi al notarului Ioan Comşa, patru tineri din Scorei, Ioan Vulcu, Ioan şi Năcuţă Ciungu şi Ioan Hampu au înălţat tricolorul românesc, confecţionat în casa lui Simion David, în vârful celui mai înalt brad din mijlocul localităţii. La coborâre, au tăiat toate crengile bradului, astfel că tulpina acestuia a devenit un catarg pe care fâlfâia tricolorul naţional. Dimineaţa, la vederea tricolorului ce fâlfâia în bătaia vântului, mulţi locuitori din Scorei şi din satele vecine s-au strâns la faţa locului. Când jandarmii („jăndarii”!) au încercat să urce în brad pentru a coborî tricolorul, au fost atacaţi din toate părţile cu pietre de către femei, copii şi tineret. Fiind alertate autorităţile ungureşti superioare, venirea deputaţilor români în localitate a fost interzisă, iar pentru reprimarea acţiunii, ca şi pentru evitarea altor „surprize”, a fost adus de la Turnu Roşu un escadron de husari, care a staţionat în Scorei trei săptămâni, timp în care tineri, bătrâni, femei şi copii au fost bătuţi şi schingiuiţi pentru a denunţa pe făptaşi. Pentru a scăpa de pedeapsă, dar şi pe consăteni de chinuri în continuare, trei din cei patru tineri implicaţi direct în înălţarea tricolorului au trecut Carpaţii, în România. La fel procedează şi primarul, iar notarul a fost mutat disciplinar într-o comună îndepărtată. Comunica această întâmplare profesorul Gavril Popa din Scorei la Sesiunea ştiinţifică anuală (iulie 1986) din comuna Stroeşti - Argeş, care adăuga: tânărul de atunci, Ioan Ciungu, rămas în Scorei, a trăit până în 1979; Ioan Hampu s-a reîntors în sat şi în 1986 încă trăia în Azuga; Ioan Vulcu a emigrat din România în America, iar în Scorei încă mai trăia în 1986 fiica sa, Ludovica, născută în 1901; primarul Dionisie Marcu revenise în Scorei în 1918, după destrămarea monarhiei austro-ungare. La 7 mai 1914, printr-o ordonanţă ministerială, s-a recunoscut dreptul cetăţenilor de sub autoritatea guvernului ungar „să facă uz de acele culori care s-au format ca expresie a caracterului lor etnografic pe baza tradiţiunilor şi datinilor lor poporale”.[276]
 
Deşi purtarea tricolorului devenea astfel legală, ordonanţa a fost încălcată prin abuzul autorităţilor. Acest moment a fost sesizat de marele istoric N . Iorga într-unui din articolele sale în ziarul „Neamul Românesc” din 31 august 1914: „Românii din Monarhie (monarhia austro-ungară - n.n.) au dus totdeauna dorul steagului. Căci ce e acest steag decât forma materială, care flutură în aerul liber şi îndeamnă la luptă, a tuturor avânturilor către neatârnare, către războiul neamului? [...] Acuma li s-a dat, îl au. [...] N-aud comándele străine, nu văd chipurile din faţă ale apăsătorilor, uită şi de uniforma care-i face una cu ungurii; un singur lucru văd bine deplin, în proporţii uriaşe: steagul lor (subl.n.) care pare că tot cerul îl acoperă. Şi un steag nu e ce credeţi d-voastră, momeală pentru Valahul care, în folosul vostru, trebuie să turbe, ci ideal, dorinţă de neatârnat şi sete de luptă” (subl. n.).
- Va urma-
----------------------------------
[249] "Monitorul Oastei", 1877, nr. 9, 19 aprilie, p. 261.
[250] Radu Rosetti, Partea luată de armata română în războiul din 1877-1878, Bucureşti, 1926, p. 17-18.
[251] Unităţile de infanterie, artilerie, vânători, geniu şi de dorobanţi erau dotate cu drapele, iar regimentele de roşiori şi călăraşi cu stindarde. Drapelele şi stindardele aveau acelaşi model. Stindardele se deosebeau de drapele prin dimensiunea lor mai mică şi prin faptul că erau brodate iar drapelele erau pictate.
[252] "Monitorul Oastei", 1874, nr. 26, 24 octombrie, p. 945.
[253] lbidem, 1876, nr. 35, 9 decembrie, p. 810-822.
[254] Ibidem, 1877, nr. 1, 12 ianuarie, p. 10-13.
[255] Ibidem, 1877, nr. 6, 18 martie, p. 145.
[256] P. V. Năsturel, op. cit., p. 117.
[257] Istoricul războiului din 1877-1878. Participarea României la acest război. Lucrare făcut de mai mulţi ofiţeri.
[258] T. C. Văcărescu, Luptele românilor în războiul din 1877-1878, Bucureşti, 1877, p. 128.
[259] "Monitorul Oastei", 1877, nr. 20, p. 688.
[260] N. D. Popescu, Istoria războiului Româno-Ruso-Turc şi al neatârnării României, 1875-1878, Bucureşti, 1902, p. 395-407.
[261] Aurelia Bunea, Steagul României simbol mobilizator în lupta pentru Unirea Transilvaniei cu România (1850-1918), în "Anuarul Instit. Istorie şi Arheologie", Cluj, XVI, 1971, p. 311 (în continuare Steagul României).
[262] Apud Aurelia Bunea, Steagul României... p. 300.
[263] Widern.
[264] Ibidem, p. 301.
[265] De la Pronunciamentum la Memorandum, 1868-1892, coordonator Corneliu Mihail Lungu Bucureşti, 1993, p. 124-127, (subi. n.).
[266] Ibidem, p. 127-129, (subi. n.).
[267] Aurelia Bunea, Steagul României... p. 302.
[268] Ibidem.
[269] G. Sbiera, O pagină din istoria Bucovinei din 1848-1850, Cernăuţi, 1899, p. 4.
[270] Aurelia Bunea, Steagul României... p. 306.
[271] Ibidem, p. 303.
[272] Ibidem, p. 304.
[273] Catalog. Steaguri din epoca modernă aflate în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie al României, ms. dactilo, piesa nr. 14. Această piesă precum şi posibilitatea fotografierii celorlalte două ne-a fost oferită de d-na Apostol Cornelia, şefa secţiei de istorie modernă, precum şi de conducerea muzeului. Le mulţumim şi pe această cale.
[274] Ciprian Porumbescu a scris melodia cântecelor: "Pe al nostru steag e scris Unire" şi "Trei culori". Mulţi români au făcut ani grei de temniţă pentru că au cântat cântecele sale. Aceasta şi în perioada 1947-1964 (!). Relatare furnizată de la conf. dr. Gh. D. Iscru.
[275] Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 229-245.
[276] Aurelia Bunea, Steagul României... p. 309.
footer