Revista Art-emis
Tricolorul României (5) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu & Conf. univ. dr. G.D. Iscru   
Duminică, 03 Noiembrie 2013 19:09
Drapelul României-5În 1857, preşedintele Comisiei europene de informare, baronul Talleyrand de Perigord, trimis de Puterile Garante la Bucureşti pentru a constata, conform Tratatului de la Paris, dacă românii vor sau nu Unirea, scria contelui Walewski, ministrul de externe al Franţei, că în drumul său spre Iaşi a fost întâmpinat, la intrarea în Bacău, de 300 de moldoveni. I-au fost deshămaţi caii de la trăsură şi în loc s-au înhămat oameni care aveau şleahurile hamurilor împletite în tricolorul naţional al unirii. De asemenea, la Iaşi, mitropolitul, episcopii şi cei 90 de preoţi care l-au întâmpinat purtau brâie şi cocărzi tricolore roşu-galben-albastru, culorile acestea fiind considerate de caimacam (Nicolae Conache Vogoride n.n.) ca „străine” faţă de steagul Moldovei; purtătorii lor dând, după aprecierea acestuia, „o rea pildă în faţa poporului”.[224]
 
In Convenţia de la Paris, din august 1858, a fost inclus un articol special (nr.45), care preciza că ostile Moldovei şi Ţării Româneşti "vor păstra steagurile lor actuale; dar aceste steaguri vor purta o banderolă de culoare albastră", însemn ce simboliza, în concepţia străinilor, Unirea. Prin înalta poruncă de zi nr. 20 din februarie 1858, caimacamul Moldovei Nicolae Conachi Vogoride a hotărât înlocuirea drapelelor vechi ale batalioanelor 1 şi 2 de infanterie cu altele noi, concomitent cu acordarea de drapel şi celui de al treilea batalion, care se crease în acel an.[225] Vogoride arăta că în urma raportului şefului oştirii care îi făcea cunoscut „că steagurile date la început batalionului l-iu şi al 2-lea sunt de o construcţie cu totul defectuoasă în comparaţie cu asemenea steaguri a altor armii, greu de purtat, fiind prea mari şi atât coloarele lor, cum şi celelalte semne cu totul nepotrivite, încât neapărat cere trebuinţa a se schimba şi că totodată trebuie a se da steagul şi batalionului al 3-lea din nou înfiinţat... ”[226]
 
Steagurile au fost sfinţite şi înmânate unităţilor la 23 aprilie 1858[227] şi au rămas în serviciu până în 1863, când s-au depus la Arsenalul Armatei. Pânzele drapelelor[228], de formă dreptunghiulară, cu lungimea de 150 cm şi înălţimea de 126 cm, sunt confecţionate din mătase bicoloră, roşie şi albastră, cu o altă dispunere decât la modelele anterioare. în mijlocul laturilor dreptunghiului pânzei se află colţurile unui patrulater de culoare albastră, care separă în cele patru colţuri câte un triunghi de culoare roşie, în centrul cărora se găseşte o stea aurită în şase colţuri. Pe fondul albastru se disting urmele unei coroane în interiorul unei ghirlande de frunze. Ambele feţe sunt identice. Hampa de lemn se termină cu un vârf metalic în formă de lance, în interiorul căreia se află o stea. Fiecare steag avea o banderolă albastră în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris din august 1858. Unirea Principatelor din 24 ianuarie 1859 a prilejuit afirmarea fără rezerve a culorilor naţionale. Românii toţi le considerau astfel. Erau prezente pe steagurile unităţilor militare şi au fost incluse în stema ţării, în însemnele ceremonialului şi în costumaţia Domnului. Din 1859 datează un steag tricolor foarte interesant prin inscripţia de pe el. I-a fost încredinţat lui Alexandru I. Cuza probabil după dubla alegere la Bucureşti. A fost confecţionat după Unirea Principatelor şi întrebuinţat până la 1862. Pânza de mătase este compusă din trei fâşii orizontale: albastru sus, galben la mijloc şi roşu jos. Forma steagului nu este dreptunghiulară, ci partea care flotează este tăiată în unghi având următoarele dimensiuni: lungimea sus şi jos: 1,90 m iar la mijloc 1,60 m, lăţime: 1,50 m. Pe fâşia galbenă figurează, în dreapta, acvila neagră în zbor, cu crucea în cioc şi cu coroană princiară, ţinând în gheara dreaptă un sceptru de aur, iar în stânga o spadă de argint cu mânerul de aur. în stânga se află capul de bour, culoare naturală, cu o stea de aur între coarne. Deasupra emblemelor, pe fâşia albastră se află o coroană princiară. Dedesubt, pe fâşia roşie, se putea citi încă în 1903 inscripţia cu litere de aur: „Represintanţii României v-a încredinţat stindardul”. In vârful hampei se află, pe o faţă, acvila cruciată cu zborul jos, încoronată, ţinând în gheara dreaptă o spadă, iar în stânga un sceptru; pe faţa cealaltă un cap de bour cu o stea între coarne. Acvila şi bourul sunt sculptate în lemn.[229] Deşi acest steag nu a putut fi adoptat oficial datorită împotrivirii Austriei, el a fost totuşi în serviciul Principatelor Unite până în 1862, când s-a depus la Arsenalul Armatei din Bucureşti.
 
În 1860-1861, autorităţile noastre au făcut demersuri pe lângă Marile Puteri în vederea recunoaşterii tricolorului ca pavilion al navelor româneşti. în conformitate cu conţinutul notelor difuzate în străinătate cu această ocazie, drapelul ţării cuprindea tricolorul orizontal, iar în partea superioară avea o eşarfă albastră. în aprilie 1862, ministrul Afacerilor Externe al Principatelor Unite adresa Puterilor Garante o nouă notă legată de steagul naţional. Se solicita Marilor Puteri să intervină la Poartă în vederea reglementării steagului. în urma insistenţelor româneşti şi a schimbării orientării Marilor Puteri faţă de noi, acestea recunosc tricolorul ca steag al românilor şi din august 1862 s-a renunţat la banderola ataşată conform prevederilor Convenţiei din 1858. Culorile vor fi pe orizontală, roşu în partea superioară şi albastru jos. Pe avers se afla inscripţia „Uunirea Principatelor. Fericirea românilor. Trăiască A. Ioan I.P.V. năsturel”, op. cit., p. 80-81, fîg. 29; Catalogul colecţiilor, I, p. 13-14. Mai înainte, Cuza emisese un proiect de lege prin care decreta în 24 mai 1860 să se constituie pentru ostaşii care au luptat în bătălia din 13 septembrie 1848 o medalie comemorativă, Pro Virtute Militari, ce urma să fie atârnată de „cordea tricoloră”.[230]
 
Cu prilejul aniversării a 15 ani de la luptele din Dealul Spirii, la 1/13 septembrie 1863 s-au distribuit, în prezenţa domnitorului, la 10 unităţi militare noi drapele tricolore. Cu această ocazie, pe platoul de la Cotroceni, Alexandru I Cuza a rostit un impresionant discurs.[231] „Drapelul este România, acest pământ binecuvântat al Patriei, udat cu sângele străbunilor noştri şi îmbogăţit cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii noştri. Steagul este încă simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul este totodată trecutul, prezentul şi viitorul Ţării, întreaga istorie a României! [...] Ziua de azi se va socoti printre cele mai mari în analele noastre [...] Primind noile drapele, reamintiţi-vă pururea că v-am încredinţat onoarea ţării [...] Juraţi de a păstra cu cinste şi tară pată drapelele voastre”. [231] Noile steaguri erau tricolore, culorile dispuse orizontal (roşu sus, galben la mijloc, albastru jos). în câmpul acestora se afla stema ţării redată astfel: acvila cu aripile deschise şi încoronată; pe pieptul acesteia un scut despicat în care se află acvila cruciată (pe albastru şi aur) şi un cap de bour de culoare naturală cu o stea între coarne (pe roşu şi albastru). Scutul este timbrat de o coroană închisă. De însemnul puterii (spada şi buzduganul) pe care le ţine acvila în gheare se află prinsă o eşarfă roşie cu deviza: "HONOR ET PATRIA". în colţurile pânzei este cusută iniţiala domnului „A”. [232]
 
Steagul domnesc al lui Al. I. Cuza era tot tricolor (l,80m x 2,13 m), în centru se afla stema Ţării Româneşti şi a Moldovei (fără scut şi fără linie despărţitoare). Acvila ţine în gheare sabia şi buzduganul. în dreapta şi stânga se încrucişează drapelele şi stindardele Moldovei şi Ţării Româneşti cu banderola albastră cu ciucuri de fir, conform prevederilor Convenţiei de la Paris. Locotenenta care 1-a înlăturat pe domn a înlocuit drapelele ostăşeşti distribuite de Alexandru I. Cuza cu altele noi, tot tricolore, dar, având scrise pe suprafaţa lor denumirea şi numărul unităţilor militare cărora le aparţineau. La 17 aprilie 1866, Locotenenta domnească a organizat Garda civică pe baza decretului din 17 aprilie 1866.[233] Conform acestui decret, Garda civică era alcătuită din companii, batalioane şi legiuni şi în fiecare oraş se înfiinţa o gardă formată din locuitori în vârstă de 30-40 de ani care nu făceau parte din celelalte componente ale armatei şi care aveau o proprietate urbană de cel puţin 200 lei chirie anuală. Garda civică avea misiunea să facă serviciul de pază în interiorul comunei, să asigure securitatea personalului şi a proprietarilor şi, în general, să menţină ordinea şi liniştea publică. În capitală, la chemări speciale, avea şi rolul de gardă de onoare. Pentru a întări raporturile între gardă şi armată şi pentru a ridica prestigiul acestei instituţii, prin articolul 69 al „Legii pentru înfiinţarea gardei cetăţeneşti” s-a hotărât ca la întrunirile publice garda să ţină „pasul înaintea armatei”.
 
După înfiinţarea Gărzii civice s-a hotărât echiparea acesteia cu uniforme, dotarea cu armament şi instituirea drapelelor. Drapelul a fost aprobat la 30 martie 1867 prin „Legea pentru fixarea şi stabilirea armelor României”, promulgată la 5/17 mai 1867.[234] Articolul 7 al legii prevedea că: „drapelul gardei orăşeneşti va fi întocmai ca al armatei, păstrând în locul armelor ţării, însemnele oraşului respectiv şi numărul legiunii”. În Bucureşti, festivitatea de înmânare a drapelelor, însoţită şi de concursuri de tragere la semn, a avut loc la 11 septembrie 1867 pe platoul de la Cotroceni, unde au participat, pe lângă 5000 de membri ai gărzilor din cele 5 legiuni ale capitalei, domnitorul Carol I, membrii guvernului, Statul Major General, membrii Curţii de Casaţie şi ai Curţii de Conturi, delegaţii comunelor urbane şi un numeros public. In discursul său, domnitorul Carol I sublinia semnificaţia patriotică a drapelului: „Acest simbol sacru, care poartă deviza PATRIA ŞI DREPTUL MEU , vă va aduce întotdeauna aminte de datoria de a menţine drepturile câştigate. Am ferma convingere că vă veţi arăta demni de încrederea ce pune patria în voi şi veţi apăra acest depozit în toate împrejurările cu curajul şi perseverenţa tradiţională a Românilor”.[235]
 
După înmânarea drapelelor şi depunerea jurământului a urmat defilarea gărzilor. Festivităţi similare celor din Capitală au avut loc şi în alte oraşe: Giurgiu (2 octombrie 1867), Craiova (1 februarie 1868), Galaţi (30 noiembrie 1869).
Instituţia Gărzii civice a funcţionat până la 18 iunie 1886 când, în cadrul măsurilor de reorganizare a organismului militar, aceasta a fost desfiinţată.[236] Cea mai mare parte din drapele a rămas în custodia primăriilor, iar cele din Bucureşti au fost predate la Arsenalul Armatei. Dintre acestea s-au mai păstrat 10 drapele care au intrat în patrimoniul Muzeului Militar Naţional în anul 1919. Drapelele gărzilor civice au fost confecţionate pe baza unui model creat în Capitală şi trimis tuturor oraşelor unde urmau să se înfiinţeze gărzi. Ele erau din mătase, tricolore (culorile erau dispuse pe vertical cu albastru lângă hampă), cu dimensiunea de 114cm x 95cm. Central era pictat un scut de format „francez modern”, timbrat cu o coroană murală cu cinci turnuri de aur. Scutul era tripartit în fascie de azur sus, la mijloc galben, iar jos roşu. Pe câmpul scutului era reprezentată emblema oraşului sau a judeţului, iar la bază avea o eşarfă albastră tivită cu auriu şi cu o inscripţie-deviză: „Patria şi dreptul meu”; în colţurile drapelului se afla numărul legiunii înconjurat de lauri. Cu unele excepţii, modelul şi deviza au fost respectate. Hampa era din lemn de esenţă tare, având în vârf o acvilă sculptată tot în lemn. Acvila era reprezentată cu zborul în jos, în gheara stângă ţinând o sabie de aur, iar în cea dreapta un sceptru. Pe pieptul acvilei se afla un scut tăiat, în primul cartier o acvilă ce reprezenta Ţara Românească, iar în al doilea capul de bour reprezentând Moldova. Sub acvilă se afla inscripţia: „Honor et Patria”.[237]
 
Drapelele gărzilor civice din Bucureşti sunt confecţionate din mătase tricoloră, având, central, pictat un scut încoronat cu o coroană murală de aur. Pe scutul tricolor este reprezentat Sfântul Dumitru Basarabeanul (patronul Bucureştilor). El ţinea în mâna dreaptă o cruce, iar în stânga o suliţă. Este îmbrăcat cu o mantie roşie peste o cămaşă cenuşie şi platoşă. La baza scutului se află o eşarfă albastră cu deviza „Patria şi dreptul meu”, iar de jur împrejurul drapelului este pictat un chenar auriu cu un motiv decorativ în'colţuri, unde se află pictat şi numărul legiunii. Ambele feţe sunt identice. Hampele acestor drapele sunt din lemn de esenţă tare (tricolore ale legiunilor 2 şi 3 şi negre ale legiunilor 1 şi 5) şi care se termină cu acvile din lemn sculptat. Drapelul gărzii civice din oraşul Focşani[238] este confecţionat din mătase tricoloră, cu scut aşezat central, încoronat cu o coroană murală de aur. Pe scutul tricolor sunt pictate două femei, reprezentând Ţara Românească şi Moldova, care îşi dau mâna stând pe o terasă verde. Cele două femei sunt îmbrăcate cu costume naţionale. La baza scutului se află o eşarfă albastră cu inscripţia „Unirea face puterea”. Pe marginea drapelului este pictat un chenar auriu, iar în colţuri se afla cifra I, care indică numărul legiunii, înconjurată de frunze de lauri. Ambele feţe sunt identice.Hampa este din lemn de culoare roşie, având în vârf acvila sculptată. Acvila ţine în gheare însemnele puterii, de care se prinde o eşarfă pe care sunt scrise cuvintele: „Honor et Patria”.
 
Drapelul Gărzii civile din oraşul Craiova[239] este confecţionat din mătase tricoloră, cu scut aşezat central, înconjurat de o coroană murală din aur. Pe scut este reprezentat împăratul Ioniţă Asan (patronul oraşului) stând pe o terasă verde, îmbrăcat cu o mantie de culoare vişiniu-închis, având mâinile sprijinite pe o spadă cu gardă dreaptă. La gât are o panglică tricoloră cu cruce. Sub scut are o eşarfă cu inscripţia „Patria şi Libertatea”. în colţurile steagului cifra I, reprezentând numărul legiunii, înconjurată de frunze de lauri. De jur împrejurul drapelului este pictat un chenar auriu care se termină în colţurile drapelului cu un motiv decorativ. Ambele feţe sunt identice. Hampa este din lemn de culoare neagră, cu acvila sculptată. Drapelul Gărzii civile din Piatra Neamţ[240] este confecţionat din mătase tricoloră, cu scut aşezat central, încoronat cu o coroană murală din aur. Pe una din feţe, pe scut, este pictat Sfântul Gheorghe care ucide balaurul, îmbrăcat cu o tunică roşie, având în mână o suliţă. Sub scut are o eşarfă albastră cu deviza „Patria şi dreptul meu”. Pe cealaltă faţă a scutului este pictată o capră neagră alergând pe o terasă verde. Sub scut, se află aceeaşi eşarfă cu deviza mai sus amintită. Nu are nici o cifră în colţuri care să indice legiunea şi nu are hampă.
Drapelul gărzii civice din oraşul Târgovişte[241] este confecţionat din mătase tricoloră, cu un scut aşezat central, încoronat cu o coroană murală de aur. Pe scutul tricolor este pictată o căprioară stând pe o terasă verde. Sub scut se află o eşarfă albastră cu marginea aurie şi inscripţia: „Patria şi dreptul meu”. Drapelul are un chenar auriu pe margine, iar în colţuri numărul I al legiunii înconjurat de frunze de lauri. Ambele feţe sunt identice. Hampa este de culoare neagră, având acvila sculptată din lemn.
 
Drapelul gărzii civice din oraşul Bârlad[242] este confecţionat din mătase tricoloră, cu un scut aşezat central, încoronat cu o coroană murală din aur. Pe scut sunt reprezentaţi trei peşti suprapuşi (cărăuşia cu peşte este considerată îndeletnicirea de bază a bârlădenilor). Sub scut se află o panglică albastră cu inscripţia „Patria şi dreptul meu” şi frunze de lauri. De jur împrejurul pânzei se află un chenar care se termină în colţuri cu un motiv decorativ şi cu numărul XII al legiunii. Pe cealaltă faţă, central, este pictată stema ţării înconjurată de frunze de lauri. Hampa este din lemn, cu acvila sculptată conform modelului propus.
 
 
În 1866, în prima constituţie a României, cele trei culori roşu, galben, albastru au fost confirmate şi consacrate juridic drept culori naţionale.[243] Constituţia preciza: „culorile Principatelor Unite urmează a fi albastru, galben, roşu”. Apoi, prin Legea din 5/17 mai 1867244, la art. 6 era prevăzut că „Drapelul domnitorului, ca şi acela al armatei, va avea dispuse culorile naţionale în modul următor: albastru perpendicular şi alături cu hampa [...], galbenul în mijloc, roşul la margine, flotând. în mijloc vor fi armele Ţării". La art. 7 se stabilea steagul gărzilor orăşeneşti, care "va fi întocmit ca al armatei, păstrând în locul armelor |ării însemnele oraşului respectiv şi No. legiunii”. Tot cu această ocazie s-au mai stabilit:
- Art. 8. „Drapelul autorităţilor civile va fi cel al armatei, fără a purta armele ţării în mijloc”.
- Art. 9. "Drapelul marinei de război va fi întocmai ca cel al armatei, cu armele ţării în mijloc. Drapelul marinei de comerţ va fi întocmai ca cel al Marinei de Război, fără însă a purta la mijloc armele ţării".[245] În şedinţa Adunării Deputaţilor, când s-a dezbătut legea, Mihail Kogălniceanu a ţinut să amintească: „drapelul tricolor, cum este astăzi, nu este [...] drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai mult: el este însuşi drapelul naţionalităţii române din toate ţările locuite de Români”.[246] Legea din 1872, pentru modificarea Stemei României, menţinea tricolorul la fel ca în Legea din 1867.[247]
 
În perioada 1877-1878, stema ţării de pe drapele era înconjurată de o ghirlandă din frunze de laur argintii, iar în cele patru colţuri ale flamurii era ţesută monograma principelui Carol I (1866-1916), încoronată şi înconjurată de lauri. Când s-a confecţionat pavilionul domnesc şi apoi cel regal, s-a dat culorii galben de la mijloc o lăţime dublă în comparaţie cu cea albastră şi cea roşie. Pe culoarea galbenă s-a cusut stema ţării, iar la colţurile culorilor albastră şi roşie s-a cusut câte o coroană regală de argint.[248] Pentru principele moştenitor s-a stabilit un pavilion identic cu cel regal, dar fără coroanele din colţuri. Pavilionul regelui, stabilit prin înaltul Decret din 9 iunie 1898, avea formă pătrată (2,5 m) şi era confecţionat din stofă subţire.* Monograma regală sau cifra regală este iniţiala numelui regelui care se întrebuinţează pentru marcarea obiectelor aparţinând suveranului sau Casei Regale, ca en-tete pe scrisorile şi cărţile regelui şi ca semn distinctiv pe drapele şi uniforme. Carol I a avut ca cifră doi C adosaţi şi intercalaţi; regele Ferdinand: doi F adosaţi şi regele Carol II doi C asemănători cu cei ai lui Carol I. De regulă cifrele regale au deasupra o coroană. După 1834 apar cifrele mai des pe drapele; Mihail Sturdza are un M ; Alexandru Ghica un A; Barbu Ştirbei un B; Alex.I. Cuza un A.
Tricolorul era dispus vertical, albastru, galben, roşu. Pe galben, la mijloc, se afla stema ţării, iar la cele patru colţuri, pe albastru şi roşu, se afla coroana regală a României în culoarea oţelului.
 
Pavilionul reginei, din stofă subţire, avea forma pătrată (1,5 m). Câmpul pânzei era roşu, în centru se afla o acvilă de culoare galbenă ţinând pe piept un scut.compus din 7 părţi, peste care se află un altul cu armele familiei Hohenzollern. Pe margine se afla un cadru lat de 10 cm compus din triunghiuri albastre şi galbene.
 
Sub regele Ferdinand I (1916-1927), pavilionul regelui şi cel al principelui moştenitor au fost complet modificate. Pavilionul regelui consta dintr-un drapel de culoare roşie vişinie, având pe margine o bordură galbenă cu colţi albaştri, în mijlocul drapelului se afla stema cea mică a ţării, de care atârna Crucea Ordinului „Mihai Viteazul”.
 
Regele Carol al II-lea a aplicat Crucea Ordinului „Mihai Viteazul” pe toată întinderea pavilionului, ca un simbol al regalităţii eroice şi a fixat în centrul crucii stema cea mică a României. Pavilionul principelui moştenitor şi din 1940 rege, Mihai I (1938-1947), era de culoare albastră închisă, cu bordură roşie, cu colţi galbeni, şi avea la mijloc stema cea mică a ţării. Pavilionul reginei era identic cu al regelui, dar fără Crucea Ordinului "Mihai Viteazul"; cel al principilor regali era la fel cu al principelui moştenitor, dar fără bordură.
- Va urma -                        
-----------------------------------
[224] N. Băicescu, Opere, II, ed. cit., p. 241-242, (subl. n.). C. Berariu, op. cit. Al. Gonţa, Marcel Stürza Săuceşti, op. cit., p. 72.
[225] Regimentul de muşchetari al Moldovei era compus din batalioanele 1, 2 şi 3 de infanterie.
[226] Buletin oficial (adaos la foaia nr. 46), Iaşi nr. 46 şi 47 din 8 iunie 1858, p. 139.
[227] Ibidem, nr. 47 din 12 iunie 1858, p. 115.
[228] Drapelele batalioanelor 1, 2 şi 3 infanterie se află în colecţia Muzeului Militar Naţional din Bucureşti şi au numerele de inventar 1553, 1554 şi 14022.
[230 C. Berariu. op. cit., p. 17.
231] A apărut în "Monitorul Oastei", nr. 5, din 5 sept. 1863, p. 757; vezi şi CC . Giurescu, Alexandru loan Cuza, Bucureşti, 1973, p. 31; P. V. Năsturel, op. cit., p. 19.
[232] P. V. Năsturel, op. cit., p. 79.
[233] Lege pentru înfiinţarea gardei cetăţeneşti, Bucureşti, 1866, în "Monitorul Oficial" nr. 73 din 5 aprilie 1866, p. 327.
[234] Monitorul Oficial, nr. 100, 5/17 mai 1867.
[235] Treizeci de ani de domnie a regelui Carol I. Cuvântări şi acte, voi. I, 1866-1880, Bucureşti, 1897, p. 142-143.
236 "Monitorul Oficial", nr. 73 din 5/17 iulie 1884, p. 1537.
237 Este vorba de drapelele legiunilor 1 de roşu (inv. 14045), 2 de galben (inv. 1639), 3 de verde (14040) şi 5 de negru (inv. 1764) care se păstrează în colecţia Muzeului Militar Naţional.
[238] Drapelul se păstrează în colecţia Muzeului Militar Naţional şi are nr.inv. 1765.
[239] Ibidem, inv. 14043.
[240] Ibidem, inv. 14046.
[241] Ibidem, inv. 14042.
[242] Ibidem, inv. 14044.
[243] P. V. Năsturel, op. cit., p. 92 Monitorul Oficial, nr. 75 din 2/14 aprilie 1867, p. 450-451 şi nr. 100 din 5/17 mai 1867.
[245] Ibidem, vezi şi P. V. Năsturel, op. cit., p. 95—96.
[246] Mihail Kogălniceanu, Opere, II, Oratorie, II (1864/1878), partea I-a (1864-1868), ed.
Dan Simonescu (Georgeta Penelea), Ed. Acad., Bucureşti, 1977, p. 327.
[247] Monitorul Oficial, nr. 57 din 11 martie 1872.
[248] Enciclopedia României, I, p.84.
footer