Revista Art-emis
Cine e agresorul? (6) PDF Imprimare Email
Cristian Negrea   
Duminică, 03 Noiembrie 2013 18:55
Ora 25, Ard malurile Nistrului, Pactul Molotov-Ribbentrop,1939Interogatoriile asupra prizonierilor au încercat să lămurească cauza scufundării distrugătorului Moskva, dar puține lucruri s-au putut afla de la supraviețuitori. Ei erau la posturile lor de luptă, a urmat explozia și s-au trezit în apa plină de păcură. În acest context, mai toți și-au arogat meritele, inclusiv germanii de la bateria de coastă Tirpitz de 280 mm care trăseseră circa 53 de lovituri. Dar conform mărturiilor de pe navele românești, precum și a locotenentului de marină Nicolae Tudor, aflat în observatorul bateriei germane, explozia navei Moskva s-a produs între salvele germane, când loviturile abia plecau. Deci rămâne posibilitatea lovirii unei mine, când distrugătorul sovietic se depărta pentru a nu fi lovit, fiind deja încadrat de salvele de pe Regina Maria, deoarece Mărăști trăsese asupra lui Harkov, iar Regina Maria asupra lui Moskva. E posibil un incendiu la bordul lui Moskva, care să-l facă să părăsească mai repede locul luptei, dar nu avem vreo confirmare în acest sens. O altă ipoteză, cum că Moskva ar fi fost scufundată din greșeală de un submarin sovietic poate fi respinsă ca fiind fără sens, nimic nu confirmă acest lucru. Deși germanii de la bateria Tirpitz au încercat să-și însușească victoria, se vede că nu este așa. Totuși, ei pot fi creditați cu avarierea lui Harkov în timpul retragerii de după scufundarea lui Moskva, bateria grea de coastă fiind singura care îl mai putea ajunge. Avaria la bordul lui Harkov s-a produs în urma unei explozii de proximitate în urma căreia schijele au spart tubulatura exterioară a două căldări (cazane cu abur), fapt care l-a făcut să scadă viteza la 6 noduri. Dacă acest fapt ar fi fost cunoscut de comandamentul român, poate că torpiloarele Vijelia și Viscolul, plecate în recunoaștere și urmărire, ar fi putut continua cursa și să torpileze și să scufunde și distrugătoru Harkov, ducând astfel la o victorie deplină și strălucită contra flotei sovietice mult superioare. Dar oricum a fost o victorie importantă. Vijelia și Viscolul au estimat că nu au cum să-l ajungă, așa că s-au oprit să pescuiască supraviețuitorii de pe Moskva. Pe Harkov, pentru a rezolva situația grea, doi mecanici îmbrăcați în costume de azbest, Petr Grebennikov și Petr Kairov, au pătruns la compartimentul afectat și au realizat o reparație provizorie care i-a permis lui Harkov să revină la viteza normală de marș de 26 noduri la ora 7.14.
 
Istoriografia sovietică mai umflă puțin faptele, arătând faptul că cuirasatul Voroșilov, cel din gruparea de sprijin de la nord, ar fi fost avariat de o mină și el (posibil), iar în retragere ar fi fost atacat de aviația germană, reușind să doboare două aparate de către artileria antiaeriană. Dar adevărul este că niciun avion german sau român nu a atacat gruparea de la nord, totul este o invenție. În același context poate fi încadrată o altă legendă sovietică, conform căreia comandantul distrugătorului Moskva, A.B. Tyhov, ar fi evadat din prizonieratul românesc și ar fi intrat în detașamentul de partizani Burevestnik de la Odessa și ar fi căzut în luptă la 5 martie 1944 lângă Golovanevsk. E ciudată această informație din istoriografia sovietică, mai ales că nu poate fi confirmată de nimic. Putem merge ceva mai departe, știm că au fost capturați 69 de supraviețuitori, iar 12 ofițeri au fost duși la București pentru interogatorii, dar din aceștia 3 erau aviatori. Mai rămân 9 ofițeri de pe Moskva, care spun că nu știu cauza scufundării navei lor, din moment ce ei erau la posturile lor de luptă și s-au trezit în apă după explozie. Din cei nouă, dacă unul dintre ei era chiar comandantul navei, A.B. Tyhov, ar fi trebuit ca acest lucru să fie cunoscut. Mai avem și memoriile căpitanului Gheorghe Mocanu apărute în 1985, care s-a ocupat de cazarea lor și a avut multe discuții cu cei nouă ofițeri de pe Moskva. Ori, el nu spune nicăieri că printre ei s-ar fi aflat și comandantul navei, și nu cred că ar fi ascuns această informație în perioada comunismului când a apărut cartea, ba dimpotrivă, ar fi arătat omenia românilor față de tovarășii ruși etc. Or, este imposibil ca identitatea lui să poată fi ascunsă de ceilalți, ținând cont și de scrierile lui Constantin Virgil Gheorghiu, reporter de război, cel care va ajunge ulterior un scriitor celebru în Occident, romanul său „Ora 25” fiind ecranizat cu Anthony Quinn în rolul principal. În reportajele sale de război, strânse în volumul „Ard malurile Nistrului” (poate fi găsită online), descrie interviul său luat prizonierilor de pe Moskva, în care aceștia recunosc faptul că s-au ocupat ei înșiși de comisari și că i-au pârât pe ofițeri. Ori, nu cred că ar fi avut șanse comandantul Tyhov să treacă neobservat și neremarcat. Chiar dacă prin absurd ar fi reușit această performanță, ținând cont că lagărele de prizonieri erau în zona Munteniei, nu prea cred că acesta ar fi reușit, în cazul în care ar fi evadat, să ajungă până la Odessa. Chiar dacă ar fi ajuns, partizanii l-ar fi trimis urgent la Moscova, unde NKVD-ul era deosebit de curios să afle cauza scufundării uneia din cele mai importante nave sovietice de la Marea Neagră. Mai mult ca sigur că A:B. Tyhov s-a scufundat împreună cu nava sa la 26 iunie 1941.Restul e doar o poveste sovietică de propagandă și atât, ca și multe altele.
 
Concluzii
 
Ca o primă consecință a zilei de 26 iunie 1941, flota sovietică nu a încercat de atunci vreun atac asupra coastei române. Mai mult, a avut de învățat și Comandamentul naval român, căreia i s-a cerut la asaltul Odessei să iasă în larg și să bombardeze orașul de pe mare. Pe baza pățaniei sovietice din 26 iunie, amiralii români au arătat riscurile mari din partea barajelor de mine, precum și eficacitatea redusă a unui astfel de bombardament, invers proporțională cu aceste riscuri. De aceea, aici au fost folosite doar vedetele torpiloare românești care teoretic puteau trece pe deasupra barajelor de mine. După 26 iunie 1941 s-a redus mult intensitatea bombardamentelor aeriene sovietice, practic între 26 iunie și 1 iulie nefiind niciunul, decât avioane de recunoaștere și alarme false. După cele trei zile de foc, raidurile aeriene asupra Constanței și obiectivelor românești de pe litoral se vor executa mai rar, doar atunci când se grupau escadrile numeroase sau puteau realiza o surprindere, dar de fiecare dată plătită scump. După căderea Odessei în octombrie 1941 și apoi a Crimeei (Sevastopolul va cădea la mijlocul lui 1942), acestea vor înceta cu totul, Constanța ieșind practic din raza bombardierelor sovietice. Să ne mai întrebe cineva de ce am luptat în Crimeea, când tocmai această luptă, printre altele, ne-a scos teritoriul național de sub bombardamentele aeriene sovietice. Bombardierele sovietice vor reveni asupra Constanței abia după recucerirea Crimeei de către sovietici, dar intensitatea celor din 23-26 iunie 1941 nu va mai fi atinsă decât în perioada ofensivei sovietice din 20-23 august 1944. Să se mai zică că sovieticii nu erau pregătiți de război! 
  
În plan strategic, se vede degringolada de care au fost cuprinși conducătorii militari sovietici la nivel de divizii și armate, imediat după atacul germano-român de la 22 iunie 1941. Ei aveau planurile clare de atac, după cum spuneam mai devreme. E vorba pentru zona litoralului românesc și a portului Constanța de un atac puternic de aviație de bombardament însoțtă de vânătoare, apoi un desant aerian masiv în Dobrogea care să izoleze zona portului și chiar întreaga Dobroge, cu concursul Flotei de Dunăre sovietice prin tăierea accesului rezervelor române peste podurile de la Dunăre. Apoi urma flota sovietică să atace de pe mare, bombardând portul și litoralul și asigurând debarcarea infanteriei marine sovietice care ar fi ocupat rapid portul cu facilitățile sale. Dobrogea ar fi fost ruptă de România în câteva zile. Coroborând cu ofensiva de peste Prut, care ar fi trecut prin Poarta Focșanilor, zona petroliferă a Ploieștilor ar fi fost ocupată foarte repede, iar rezultatul era deja previzibil.
 
Ce au făcut acești comandanți sovietici, la nivel de divizie și corp de armată? Conducerea sovietică politică și militară de la vârf, în frunte cu Stalin, era paralizată. Întregul edificiu de planuri croite cu migală timp de aproape douăzeci de ani se năruise. Ei nu mai transmiteau nimic, nu răspundeau cererilor de instrucțiuni și ordine în noua situație, așa că acești comandanți la nivel de armată trebuiau să facă ceva. Mai ales trebuiau să-și acopere spatele, știut fiind că în sistemul totalitar sovietic puteau fi făcuți răspunzători pentru dezastru și împușcați fără milă (așa cum s-a întâmplat ulterior cu mulți dintre ei). Să nu facă nimic nu se putea, să urmeze planurile inițiale și să treacă la ofensiva generalizată ar fi fost un dezastru și mai mare decât cel petrecut. Așa că au ales soluția de mijloc, care li se părea cea mai bună, ca să reziste cumva și să-și scape pielea în același timp. Atâta doar că soluția era una proastă din punct de vedere tactic și a dus la pierderi și mai mari. Ei au divizat trupele ca să împace și capra și varza. Parașutiștii au fost trimiși să lupte ca și infanteriști, nu mai putea fi vorba de desant în adâncime, în cazul unei apărări era o sinucidere, deoarece nu ai cum să ajungi să faci joncțiunea cu parașutiștii din spatele frontului inamic (se poate studia în acest sens Operațiunea Market Garden, când ofensiva nu a ajuns la timp să ajute desantul de la podul de la Arnhem la sfârșitul lui 1944). La fel și cu infanteria marină. Aviația de vânătoare a fost trimisă să lupte pe linia frontului contra atacurilor aviației române și germane. În schimb, au trimis bombardierele (o parte dintre ele) împotriva țintelor inițiale, Constanța, Delta Dunării și litoralul maritim. Rezultatul a fost dezastruos pentru ei, obiectivele nu au putut fi distruse (au fost incendiate niște silozuri, e drept), dar au avut pierderi grele după ce comandamentul român a mutat înapoi escadrile de aviație de vânătoare. Ulterior, au atacat și naval, pierzând distrugătorul Moskva. Cu totul altfel ar fi stat situația dacă sovieticii ar fi avut șansa primei lovituri. Din fericire, nu au avut-o.
 
Bibliografie:
1. Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă, editura Polirom, 1995, versiunea online aici.
2. Victor Suvorov, Ultima republică, editura Polirom, versiunea online aici.
3. Victor Suvorov, Epurarea, editura Polirom, 2000, versiunea online aici.
4. Victor Suvorov, Ziua M, editura Polirom, 1998, versiunea online aici:
5. Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Marina Română în Al II-lea Război Mondial, editura Făt-Frumos, București, 1996, 2 vol.
 
Grafica - Ion Măldărescu
footer