Revista Art-emis
Tricolorul României (4) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu & Conf. univ. dr. G.D. Iscru   
Miercuri, 30 Octombrie 2013 22:26
Tricolorul României - 4Oficializarea tricolorului românesc în contextul revoluţionar paşoptist
 
Anul revoluţionar 1848 a prilejuit, din nou, exprimarea voinţei suverane a românilor şi pentru cele trei „culori naţionale”: roşu-galben-albastru. Prima dată tricolorul românesc a fost înfăţişat public ca simbol vexilologic naţional în contextul acestui an revoluţionar, după 25 februarie, la Paris (biruind revoluţia, la data menţionată se proclamase a Il-a Republică în Franţa), când o delegaţie de tineri români dintre cei mai avântaţi (l-am putea numi printre ei pe Catalogul colecţiilor, I p. 11-12. St. Metzulescu, Reprezentări şi inscripţii religioase, p. 919. I. C. Brătianu), au mers, „în cântări de libertate”, la Primăria Parisului să felicite Guvernul provizoriu. Jurnalul „Le Constitutionnel” insera ştirea, iar după acesta o prelua „Gazeta Transilvaniei” (nr. 34/26.IV. 1848), care nota că „junimea studioasă moldo-română din Paris încă-şi desfăşura steagul naţional cu culorile albastru, auriu, roşu, ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii.”[195] George Bariţiu, nedorind să mărească suspiciunile Casei de Habsburg, nu vorbea şi de o unire cu Transilvania, pe care însă o simbolizau cele trei culori. Or, George Bariţiu era în situaţia să cunoască foarte bine că aceste trei culori erau şi ale românilor din Transilvania. Desigur, nu numai el ştia aceasta. Dovada ne vine chiar de la românii transilvăneni şi chiar din acele zile când apărea şi „Gazeta” la Braşov, dar începeau, la Sibiu, pregătirile pentru a se merge la cea de a doua Adunare Naţională de la Blaj. La 29 aprilie /8 mai revenea la Sibiu Andrei Şaguna. Fusese numit episcop (până atunci era vicar) al românilor ortodocşi, într-o vreme în care Ioan Lemeni, episcopul românilor „uniţi”, era considerat trădător al naţiunii, după cum el însuşi constatase (după prima Adunare de la Blaj, 18/30 aprilie, unde nu fusese lăsat de popor să vorbească!). Românii, aşadar, îşi puneau speranţe în recent numitul episcop ortodox. Şaguna (tânăr într-o asemenea funcţie, avea 28 ani) era cunoscut prin energia, spiritul organizatoric şi abilitatea de care dăduse dovadă, ca şi prin cultura sa (avea studii de drept şi filosofie la Pesta şi studii de teologie la Vârşeţ). „Cu scopul de a manifesta mai tare şi mai bine simţămintele şi dorinţele lor - ne relatează George Sion, moldoveanul ajuns la Sibiu după reprimarea mişcării din martie din Moldova - sau cu scop de a atrage pe numitul episcop, prin adulaţiune, românii se deciseră a-i face o serenadă. Timpul se păru favorabil ca, cu ocaziunea aceasta, românii să ridice şi stindardul lor naţional” notează, foarte interesant, autorul. „”Se făcu o colectă de bani, la care, cu mulţumire, luarăm şi noi, moldovenii, parte", continuă el. Deci, este vorba, covârşitor, de români ardeleni, din Sibiu. Moldoveni, veniţi aici, erau câţiva! „Se cumpără materialul trebuincios - continuă Sion - şi se improviza un stindard minunat reprezentând cele trei culori (albastru, galben şi roşu) naţionale. După aceasta, un număr ca de o mie de români se adunară pe o piaţă, aprinseră un număr mare de torţe, se puseră în două şiruri şi, cu stindardul înainte, înconjurat de o bandă de muzică, merseră la locuinţa episcopului. La această manifestare luarăm şi noi parte (moldovenii, n.n.). După ce se arătă episcopul în balcon, un june îi recită o odă şi un altul « ţinu » un discurs prin care îl invoca să binecuvânteze stindardul şi să se puie în capul naţiunei în împrejurările în care se afla. Episcopul mulţumi poporului într-un limbagiu convingător şi elocuent ce fu urmat de strigări entuziastice de bucurie. Torţele se stinseră şi toţi se duseră pe la casele lor”.[196] „Tânărul” care rostise discursul, aflăm din altă sursă, fusese Simion Bărnuţiu[197] (avea 40 de ani). încă nu ştim cine a recitat oda. Dar aici ne interesează „stindardul lor naţional”, al românilor ardeleni, cu care au manifestat în plină stradă şi se pare în prima manifestaţie cu stindard tricolor. De unde ştia George Sion, atât de exact, că era şi „stindardul lor” şi-i bănuia că au găsit prilejul să-l afişeze în public? Desigur, putea să ştie şi mai dinainte, căci, aşa cum s-a înţeles deja, cele trei culori erau şi ale românilor ardeleni. Dar el avea, atunci, şi un motiv mai special să fi fost informat, să fi aflat pe o cale sau alta, că liderii români din Transilvania deja pregătiseră, aici, la Sibiu, „steagul cel mare”, pe care trebuia să-1 ducă la cea de a doua Adunare Naţională de la Blaj. La 26 aprilie/5 mai 1848, deci cu trei zile înainte de venirea lui Şaguna de la Vârşeţ, ei, liderii români din Sibiu, ţinuseră o Consfătuire a membrilor Consistoriului ortodox, consacrată pregătirii Adunării de la Blaj. Atunci s-au stabilit şi culorile: roşu, alb, albastru, motivându-se că acestea predomină în portul popular românesc.[198]
 
Pentru a confecţiona „steagul cel mare” al viitoarei Adunări Naţionale, i-a venit cuiva o idee ingenioasă, din care să rezulte tricolorul românesc, fără a amplifica, în plus, suspiciunile Casei de Habsburg şi ale liderilor maghiari, ale guvernatorului maghiar al Transilvaniei. Culorile propriu-zise ale flamurii, dispuse în benzi orizontale şi aşa s-au menţinut în Transilvania până la Marea Unire, pentru ca românii să nu dea motiv formal că afişează drapelul României - erau: roşu, alb şi albastru. Ideea a fost ca pe una din benzi - cu siguranţă, pe banda albă, pentru a se vedea bine! - să se scrie cu litere aurii un text care să umple banda. S-a scris: „VIRTUS ROMANA REDIVIVA” (Virtutea Romană Reînviată). Astfel, cromatica steagului devenea: roşu-galben-albastru.”[199] Acelaşi George Sion, martor ocular la Blaj în zilele Adunării Naţionale, relatează că în piaţa catedralei Blajului, „pe poarta despre biserică”, erau aşezate două portrete transparente, unul al lui Traian, celălalt al împăratului Ferdinand de Habsburg, care era şi principe al Transilvaniei. între aceste două portrete se afla „stindardul naţional al românilor” sau, zice în alt loc, „flamura cea mare naţională” pe care sta inscripţiunea aurie: „Virtutea Romană Reînviată”, flamură confecţionată la Sibiu.[200] Erau şi alte flamuri mai mici, cu alte inscripţii, precum: „Libertatea şi independenţa naţională”, „Credinţă neînfrântă către naţiune şi tron” sau: „Nici o unire cu ţara ungurească”. Poate pe aceeaşi bandă albă, pe roşu şi albastru (vânăt, cum se spunea) distingându-se mai greu; poate cu aceleaşi litere „aurii”. Oricum, albul nefiind, de fapt, culoare, contau celelalte trei, două benzi (albastru şi roşu) şi una în literele „aurii”. Interesant că Sion, care la Sibiu precizase cele trei culori: roşu, galben, albastru, vorbeşte despre flamura „tricoloră”, „vânăt, alb, roşu” şi acum nu face nici o asociere cu literele „aurii”, pe care le menţionează. Este interesant de reţinut, după George Sion, că sub flamura naţională era dispusă flamura imperială jumătate neagră, jumătate galbenă (Se recunoştea autoritatea Casei de Habsburg). Prin urmare, tricolorul românesc a fost consacrat ca steag naţional, pentru prima dată în context revoluţionar, în Transilvania, de cea de a doua Adunare naţională de la Blaj. Din Budiul de Câmpie şi de fiul său, AI. Papiu Ilarian. Cei doi aduseseră de la cea de a doua Adunare Naţională de la Blaj, pe lângă mesajul revoluţionar, şi steagul tricolor, pe care au jurat toţi locuitorii din acel sat. Ancheta a mai descoperit şi un fel de imn, probabil compus de Al . Papiu Ilarian, ce se cânta pe melodia unui celebru cântec al lui Horea:
„Sus, române, strigă timpul, Cine n-are bărbăţie/ Părăseşte-ţi amorţeala Cerceteze mai nainte/ Şi-ţi recapătă mărirea. Strămoşeştile morminte/ Sus, române, strigă timpul! Căci acele - reînvie.// Auzi ora mântuirei! Ah, ce foc simţ eu în mine/ Cum îţi bate şi răsună: O viaţă nouă-mi vine/ Libertate, soarte bună? Şi-mi arde sânge în vine/ Auzi glasul omenirei? Şi-mi văd gloria prea bine!// Toată lumea apăsată Ce-i mai dulce ca murire/ Azi dă mâna cu virtutea Pentru neam şi libertate,/ Şi-şi fărâmă servitutea, Pentru limbă şi dreptate,/ Servitutea blăstămată! Pentru sfânta lor mărire?// Sus, române, strigă timpul, Arma! Arma!-mi strigă mintea/ Arma-n mână, pofta-n limbă, Moarte celor ce m-apasă!/ Soartea rea-n ferice schimbă Moarte celor ce nu-mi lasă/ Sus la armă, că e timpul! în mărire toată gintea!// Sus, române, strigă timpul, Blăstămat acela sânge/ Sfarmă jugul de te-apasă! Ce român se zice-a fire/ De la oase or să-ţi cază Dar nu are-aşa simţire!/ Sau de loc, ascultă timpul! Blăstămat e şi să stânge!”
 
În dosarul anchetă, cântecul era într-o copie alterată după un original românesc rămas neidentificat şi se cânta după acel cântec al lui Horea care începe cu versurile: „Haideţi, feciori, după mine / Tra la la/ Să vă-nvăţ a trăi bine/ Tra la la”.[202] După cum se ştie, societatea secretă „Frăţia” a fost aceea care a pregătit organizatoric şi ideologic, revoluţia paşoptistă în Ţara Românească, cu implicaţii şi în celelalte ţări româneşti. Fără îndoială că prin ea au fost confecţionate şi steagurile şi cocardele tricolore sub care s-a desfăşurat şi Adunarea populară de la Islaz din 9/21 iunie 1848, sub care a biruit revoluţia în Bucureşti la 11/23 iunie şi au fost apoi purtate la toate manifestaţiile, în Bucureşti cel puţin (în ţară, ulterior, se puteau confecţiona şi după model). Stindarde tricolore au fost distribuite şi în satele din jurul Capitalei, căci în ziua de vineri 11/23 iunie, din aceste sate au venit la Bucureşti „trupe de ţărani” cu „stindarde naţionale” şi cu „punturile nouăi Constituţii în mâini”, strigând „Dreptate! ”.[203]
 
La Bucureşti, în cursul dimineţii zilei de 11/23 iunie, prinţul Gh. Bibescu mersese la cazarma infanteriei să se asigure de „credinţa” ofiţerilor şi a trupei. „Aici, notează prof. Florian Aaron într-o scrisoare către George Bariţiu, nu numai i se declară în termenii cei mai lămuriţi că ei (militarii, n.n.) nu se vor bate cu fraţii lor, ci, arătându-i-se totodată dorinţa generală de îmbunătăţiri radicale, numaidecât se scoase un stindard naţional tricolor, declarând că sub steagul acesta sunt juraţi a muri pentru patrie, naţie. într-aceste împrejurări, prinţul îşi însemnă numaidecât calea care trebuie să apuce, luă stindardul în mână şi jură că se va pune în fruntea românilor şi va apăra drepturile lor până la cea mai după urmă picătură de sânge. Aceste vorbe ale prinţului au sancţionat revoluţiunea ţării”.[204]
 
În acel moment au început agitaţiile puternice în Bucureşti. Desigur, lui Florian Aaron i se vorbise despre această scenă, iar el, când îi scria „fratelui” de la Braşov, a doua zi, 12/24 iunie, poate era convins că prinţul Bibescu aşa va face. Din păcate, a fugit, ca un laş, din Bucureşti, în noaptea de 13/14 iunie, punându-se „în siguranţă” la Braşov. După fuga prinţului la Braşov, Guvernul provizoriu, avându-l în frunte acum pe mitropolitul ţării, Neofit (acesta era, atunci, al doilea om politic în Stat!), preluând exclusiv frânele puterii, poate nu întâmplător a dat primul decret pentru steagul naţional. Deci, prin decretul nr. 1 din 14/26 iunie, Guvernul provizoriu întărea că „Steagul naţional va avea trei culori: albastru, galben, roşu”. Deviza română, care va fi scrisă atât pe steaguri cât şi pe monumentele şi decretele publice, se va compune din aceste două cuvinte: „Dreptate, Frăţie”.[205] Decretul din 14 iunie preciza şi explica de ce s-a adoptat deviza aceasta. „Dreptatea, acea stea strălucitoare care luminează omenirea şi o povăţuieşte în calea binelui [...] ca oamenii să fie mai întâi slobozi şi deopotrivă şi frăţia, acest sentiment străbun românesc, leagă inimile pentru folosul obştesc”.[206]Decretul nu preciza dispunerea culorilor pe steag. Iată de ce, poate sub influenţa ardelenilor, care la Blaj deja arboraseră „steagul naţional” în benzi orizontale, pe primele steaguri culorile vor fi fost şi în Ţara Românească tot în benzi orizontale, aşa cum arată singura imagine păstrată a unui asemenea steag.
Drapelul naţional tricolor, roşu-galben-albastru, astfel decretat la 14/26 iunie, a fost sfinţit a doua zi, 15/27 iunie, în cadrul unei mari Adunări populare, pe „Câmpul Filaretului”, numit de aici înainte, prin hotărârea impunătoarei Adunări, „Câmpia Libertăţii” (ulterior, transformându-se în parc şi organizându-se aici, în 1906, expoziţia jubiliară la 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, locul s-a numit „Parcul Carol”). Fie nedorindu-se dispunerea culorilor în benzi orizontale, tradiţia în Ţara Românească fiind deja dispunerea verticală a culorilor, fie nedorindu-se a se face greutăţi românilor din Transilvania, care puteau fi învinuiţi cel puţin de asemănarea steagului lor naţional cu cel din Ţara Românească, la 13/25 iulie, prin decretul nr. 252, Guvernul revoluţionar revine şi precizează[207]: „nevăzându-se că nu s-a înţeles cum trebuie făcute stindardele naţionale, decretăm:
Art. 1. Stindardele vor fi tricolore.
Art. 2. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis şi roşu carmin.
Art. 3. Lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”.
S-au confecţionat drapele tricolore în capitală şi în alte localităţi. Dintre acestea s-au păstrat foarte puţine. Menţionăm steagul gărzii orăşeneşti din Slatina (piesa se află la Muzeul Naţional de Istorie a României) şi pe care s-a scris cu slove chirilice în următoarea dispunere: Dreptate Frăţie pe fond albastru; Judeţul Oltu pe fond galben; Oraşul Slatina pe fond roşu.[208]
 
La 13 iunie 1848, la Giurgiu, a avut loc ceremonia sfinţirii „steagurilor libertăţii”. Importanţa drapelului a fost sesizată de toţi revoluţionarii, care au folosit, în consecinţă, orice acţiune spre a atrage atenţia că tricolorul este un simbol naţional. Nicolae Bălcescu recomanda intensificarea înscrierilor în garda naţională prin arborarea steagului tricolor şi baterea tobei în pieţe.Conform indicaţiilor Ministerului din Lăuntru din 28 iunie, pe locul unde avea să se ardă Regulamentul Organic trebuia să se înalţe tricolorul. Ceea ce s-a şi făcut.[209]
 
Recapitulând, putem considera că tricolorul era deja considerat drapel naţional, el fiind oficializat şi de noul regim revoluţionar, care prin cel de al doilea decret preciza şi dispunerea culorilor. Regimul domnitorului Mihail Sturza, restabilit în Moldova după reprimarea acţiunii din martie 1848, a oprit trecerea dinspre Ţara Românească a locuitorilor care purtau cocarde şi eşarfe tricolore. Stărostia Putnei, printr-o adresă către administratorul jud. Râmnicul Sărat, arată că „Departamentul” din Iaşi i-a poruncit la rândul lui „după înalta voinţă” (deci, porunca Domniei!), să nu mai îngăduie trecerea în pământul Moldovei a locuitorilor Ţării Româneşti „purtând asupră-le cocardă şi eşarfe româneşti, ce sunt semne neîncuviinţate de Ocârmuire şi Stărostia roagă pe administratorul judeţului muntean să se conformeze”. Administratorul comunică aceasta Ministerului din Lăuntru, precizând că deja „am făcut cunoscut tuturor locuitorilor a nu mai trece cu semnul naţional în partea Moldovei!” şi roagă a i se da ordin de urmare. Rezoluţia misterului: „La dosier, fiindcă s-a făcut punere la cale de domnul administrator”.[210]
 
În 1848, la 16/28 iulie, ministrul de externe al Guvernului provizoriu al Ţării Româneşti, Ion Voinescu II, care nu a fost primit nici oficial, nici neoficial de plenipotenţiarul Porţii, Suleyman Paşa, între altele şi pentru că eşarfa tricoloră pe care o purta demnitarul român i-a trezit unele susceptibilităţi, a ţinut totuşi să-i explice în scris demnitarului Porţii că cele trei culori nu reprezintă imitaţie după francezi, cu „duhul” lor revoluţiona[211], ci că „aceste culori sunt ale românilor, din toate timpurile”.[212] Frământările revoluţionare continuaseră în Moldova şi vor continua aproape întregul an 1848. Liderii revoluţionari, trecuţi în Transilvania sau în Bucovina după represiunea din martie, erau entuziasmaţi de victoria revoluţiei în Ţara Românească. în acest context, la 20 iulie/1 august, bătrânul Iordache Mălinescu, mare patriot şi părintele revoluţionarului Vasile Mălinescu, făcându-şi testamentul, scria, ca ultimă dorinţă, între altele: „Precum am trăit creştin şi patriot..., iubind simplitatea, adevărul şi naţia, asemenea doresc să-mi fie şi sfârşitul”. Dorea o înmormântare necostisitoare. Preotul, cântăreţul şi diaconul, nota mai departe să fie „români curaţi” şi să facă slujba numai în limba românească, să nu scape un cuvânt în slavonă sau greacă. Dacă o vor face, să li se reducă plata la jumătate. Iar „sicriul, adică lăcaşul cel de pe urmă în care voi fi pus, nu va fi îmbrăcat sau înfrumuseţit cu niscai stofe; el va fi numai zugrăvit cu cele trei culoare naţionale şi anume: scândura de prin prejur albastră, capacul roşu şi marginile galbine. Iar deasupra pe capac vor fi scrise aceste două cuvinte: «Dreptate, Frăţie»”.[213]
 
Tricoloru l a fost prezent la 1848 în toate acţiunile revoluţionare; a fost arborat la toate adunările publice unde s-au prezentat prevederile „Constituţiei”; pe el s-a depus jurământul faţă de noul regim. A fost arborat în diferite oraşe unde s-a proclamat „Constituţia”: la Giurgiu, Focşani, Brăila, Craiova.[214] Anul 1848 în Principatele Române, II, p. 55-56.
Prin urmare, revoluţia română din 1848-1849 a consolidat în conştiinţa naţională drapelul tricolor, iar înfrângerea ei în Principate nu a însemnat abandonarea acestui drapel.
Nu numai în Ţara Românească, ci şi în Moldova el continua a fi considerat simbol naţional de altfel ca şi în Transilvania. în casa memorială „Avram Iancu” din comuna transilvană ce poartă numele „Crăişorul munţilor” există un steag tricolor roşu, galben, albastru despre care se susţine că ar fi fost al lui şi al Legiunii lui, „Aurăria Gemina” în vremea revoluţiei şi a rezistenţei în munţi.
 
Insistenţa cu care după 13 septembrie 1848 s-au confiscat steagurile tricolore ori s-au distrus de către ocupanţi (ruşi, turci, austrieci) dovedeşte că aceştia au văzut în stindard mai mult decât un însemn vexilologic. După înăbuşirea revoluţiei române de la 1848, ca urmare a intervenţiei străine, dezideratele naţionale de unitate, independenţă şi modernizare au continuat să rămână în obiectivul factorilor politici români. în vederea obţinerii acestora, o importanţă deosebită s-a acordat armatei. Din acest punct de vedere, domnia lui Barbu Ştirbei (1849-1853) a constituit un moment important prin organizarea artileriei şi creşterea numărului pompierilor şi constituirea corpului grănicerilor. Unităţile armatei erau reprezentate prin drapele tricolore. Steagul unităţilor de infanterie avea următoarea înfăţişare: pe tricolorul dispus orizontal de sus în jos roşu, galben şi albastru se afla o acvilă cruciată neagră, cu aripile deschise, încoronată cu coroană de aur, ţinând în gheare o spadă şi un buzdugan de asemenea din aur. Acvila este înconjurată de o cunună de frunze de laur şi stejar tot din aur. în dreapta şi în stânga acestei reprezentări se află câte o stea de aur cu şase raze.
 
 
La 5 decembrie 1849 domnitorul dădea: „Poruncă către Oştirea Românească. Trecutele nenorocite întâmplări care au căzut peste această de Dumnezeu păzită ţară, dezorganizând totul, au desfiinţat şi steagurile oştirii; dar înalta providenţă în a căruia mână stă soarta popoarelor, insuflând în inimile Monarhilor Suveran şi Protector de a restabili iarăşi şi ordinea legală a trebuit ca şi oştirea să-şi redobândească semnele care sunt fala unei oştiri. De aceea Domnia Mea poruncind a se prenoi după feţele şi forma de mai înainte încredinţăm batalioanelor de infanterie şi devizioanelor de cavalerie, aceste steaguri, ca un sfânt depozit al cinstei, al credinţei şi al supunerii către legi, şi poruncim a se consfinţi după regulile întocmite, şi tot într-o vreme a se săvârşi de către gradurele ostăşeşti, jurământul de credinţă către Noi şi patrie; însă li se vor citi mai înainte statutele cu care se leagă prin jurământ ca să cunoască toţi mărimea legăturii şi sfinţenia steagului. Acesta poruncă se va citi în auzul tuturor gradelor ostăşeşti la sfinţirea steagurilor şi se va păstra în arhivele regimentelor. Dată în capitala noastră, Bucureşti, la anul întâi al domniei mele una mie opt sute patruzeci şi nouă, noiembrie în 15”.În acelaşi Buletin Oficial a fost publicat şi Jurământul militar care s-a depus de către armata românească cu prilejul înmânării drapelelor.
 
„Eu jur în numele atotputernicului Dumnezeu că voi sluji Preaînălţatului nostru Domn Barbu Dimitrie Ştirbei Voievod şi patriei mele cu credinţă şi desăvârşită jertfire şi că nu mă voi depărta de la steagul căruia sunt părtaş, niciodată, ci să urmez a pururea după dânsul negreşit, cu inimă şi cu credinţă apărându-l şi chiar cu primejdia vieţii mele pînă la împlinirea sorocului slujbei mele şi legiuita slobozenie. Aşa să-mi ajute cel Atotputernic. Şi spre încredinţare că voi păzi toate cele mai sus arătate sărut crucea şi Sfânta Evanghelie a Domnului Nostru Iisus Hristos”. C. Berariu, op. cit., p. 14. P. V. Năsturel, op. cit., p. 58-59; Mana Dogaru, Aspiraţiile poporului român, p. 93 -94. In Moldova, lucrurile s-au desfăşurat asemănător, domnitorul Grigore Alexandru Ghica (1849—1856) acordând armatei române o atenţie deosebită. Acesta a înmânat oştirii în perioada 1849—1850 "drapelul model 1849". Dispunem de date concrete privitoare numai la înmânarea drapelului Batalionului 2 de infanterie, ceremonie care a avut loc la Iaşi la 22 iunie 1850, când în cadrul sărbătoririi unui an de la urcarea pe tron a domnitorului a fost pusă şi piatra de temelie a noii cazărmi de infanterie de la Copou. Prin înalta poruncă nr. 36 din 18 iunie 1850, Grigore Alexandru Ghica arăta că, în urma raportului inspectorului general al oştirii „”privind trebuinţa ce urmează a se sfinţi steagul pregătit în trecutul an 1849, pentru batalionul al 2-lea, încuviinţăm a să săvârşi „Buletin Oficial, Bucureşti, decembrie 5, nr. Ill , 1849, p. 443. Ibidem, p. 444. o aşa serbare cu regulile precise..., la 22 a curgătoarei, cu prilejul sfinţirii locului hotărât pentru clădirea cazărmii ce din nou urmează a să înfiinţa la Copou”.
 
Oştirea, adunată pe câmpul unde urma să se ridice cazarma, 1-a întâmpinat pe domnitor cu muzica şi onorurile militare. Grigore Alexandru Ghica a înmânat atunci steagul Batalionului 2 de infanterie generalului-inspector Nicolae Mavrocordat, iar acesta 1-a încredinţat comandantului batalionului, care, escortat de ofiţerii săi, 1-a dus în mijlocul ostaşilor unităţii. Pânza drapelului batalionului de infanterie este de formă pătrată cu latura de 125 cm, culorile roşu galben şi albastru, având aceeaşi dispunere ca în anul 1834. Şi celelalte elemente de pe avers şi revers se păstrează întocmai, cu excepţia monogramei domnitorului şi a inscripţiei cu litere chirilice plasată pe culoarea albastră sub Sf. Gheorghe: Batalionul al II-lea al principatului Moldovei, 1849. Pe drapelele acestui model păstrate la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti (inv. 1560 şi 14021) se află însă monograma domnitorului Alexandru I. Cuza şi nu a domnitorului Grigore Alexandru Ghica. Problema se elucidează dacă urmărim drumul parcurs de aceste drapele. Ele s-au aflat în dotarea batalioanelor de infanterie în anul 1858, când, după o scurtă păstrare de către Regimentul de jandarmi, trec în posesia celor două batalioane de vânători (infanterie uşoară) înfiinţate în luna aprilie a aceluiaşi an. Drapelele au rămas în serviciul acestor unităţi până în anul 1863, când Alexandru I. Cuza a distribuit noi drapele armatei române. Tocmai din această perioadă datează înlocuirea monogramei lui Grigore Alexandru Ghica cu cea a lui Alexandru I. Cuza, conform uzanţei ca drapelele militare să poarte cifrul principelui aflat la domnie. Stindardul escadronului de cavalerie model 1849 are pânza asemănătoare cu drapelele infanteriei, numai dimensiunea diferă, latura pătratului având doar 65 cm. în partea superioară, hampele de lemn ale tuturor celor trei steaguri se terminau cu un vârf metalic în formă de lance, în interiorul căreia se găsea un cap de bour cu doi delfini şi o coroană.
 
 
În 1851, la Paris, românii aflaţi aici în emigraţie, foşti lideri ai revoluţiei paşoptiste din Principate, au ţinut să sărbătorească trei ani de la cea de a doua Adunare Naţională de la Blaj, prilej cu care Nicolae Bălcescu a ţinut un „spici bătăios”, cum singur o mărturiseşte într-o corespondenţă. A fost dat un banchet la care un autor, rămas anonim, a consemnat detaliile şi atmosfera. „împrejurul mesii unde ne aflam, nota acesta, se vedeau şase table pe care erau scrise numele provinciilor române: Transilvania, Banatul, Bucovina, Moldavia, Basarabia şi Ţara Românească. Deasupra tăblii Transilvaniei flutura un stindard cu culorile noastre naţionale (albastru, galben, roşu)”. Obiectivul unităţii naţionale rămăsese de realizat şi se avea în vedere unitatea integrală, simbolizată prin steagul tricolor, steagul naţional. În 1852 steagul Transilvaniei avea tot aceste culori. Guvernatorul Ardealului, principele Schwarzenberg, a emis o circulară cu ocazia iminentei vizite a împăratului. Se stabilea că acesta va fi întâmpinat cu „steaguri în culorile Ardealului: roşu, galben, albastru”.
----------------------------------------------------------
[196] George Sion, Suvenire contemporane, voi. II, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, p. 87-88. în 1852 Şaguna a fost ridicat la rangul de baron, iar blazonul care i s-a alcătuit avea culorile naţionale albastru, galben, roşu; C. Berariu, Tricolorul românesc. Cernăuţi, 1901, p. 8.
[197] Documentele privind revoluţia de la 1848 în Ţările Române. C. Transilvania, voi. III, Bucureşti, Ed. Academiei, 1982, p. 280.
[196] George Sion, Suvenire contemporane, voi. II, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, p. 87-88. în 1852 Şaguna a fost ridicat la rangul de baron, iar blazonul care i s-a alcătuit avea culorile naţionale albastru, galben, roşu; C. Berariu, Tricolorul românesc. Cernăuţi, 1901, p. 8.
[197] Documentele privind revoluţia de la 1848 în Ţările Române. C. Transilvania, voi. III, Bucureşti, Ed. Academiei, 1982, p. 280.
[198] Aurelia Bunea, Steagul poporului român din Transilvania în revoluţia din 1848-1849, "Anuarul Institutului de Istorie", Cluj, XII, 1969, p. 42. Anul 1848 în Principatele Române, I, Bucureşti, 1902, p. 140-141.
[199] Victor Cheresteşiu, Adunarea naţională de la Blaj, Bucureşti, Ed. Politică, 1966, p. 431-432.
[200] G. Sion, op. cit., p. 99-100 şi 107 (subl. n.); vezi şi C. Berariu, op. cit., p. 13. 20 1 Imediat după adunarea de la Blaj din 3/15 mai şi arborarea drapelului tricolor s-a declanşat din partea ungurilor o campanie de denigrare a Adunării Naţionale. Au spus că steagul arborat de români la Blaj ar fi fost steag rusesc adus de episcopul Andrei Şaguna de la Mitropolitul din Karlovitz! - vezi Aurelia Bunea, Steagul poporului roman, p. 47-50.
[201] Asemenea steaguri vor fi fost utilizate şi ulterior. De pildă, o vastă anchetă penală s-a desfăşurat în septembrie 1848 în câteva sate din câmpia Mureşului de Sus în legătură cu aţâţările comise de preotul Ioan Pop |
[202] Ioan Chindriş, Un imn de la 1848, în Manuscriprum, Bucureşti, an XVII, 1986, nr. 4, p. 18-20. 20 3 Cornelia Bodea, 1848 la români, I, p. 544 (subl. n.). 204 lbidem, (subl. n.).
[205] Anul 1848 în Principatele Române, I, p. 67 (subl. n.). Tricolorul se poate observa în acuarela lui Costache Petrescu, Grupul de manifestanţi pentru constituţie la 1848, realizată timpul evenimentelor amintite dar înaintea decretului din 13/25 iulie. Pictura a redat tricolorul cu benzile tot orizontale.
[206 Ibidem, II, 1902, p. 568; vezi şi Măria Dogaru, Tricolorul şi cocardele în contextul luptei revoluţionarilor paşoptişti, în Revista de Istorie, t. 31, 1978, nr. 5, p. 862 (în continuare Tricolorul şi cocardele).
[207] Anul 1848 în Principatele Române, II, p. 477.
[208] Măria Dogaru, Tricolorul şi cocardele..., p. 863; vezi şi Catalogul colecţiilor, p. 376. Dar benzile sunt tot orizontale. A fost confecţionat probabil înainte de decretul din iulie.
[209] Ibidem, p. 866.
[211] Poarta nu recunoscuse încă Republica Franceză.
[212] Anul 1848 în Principatele Române, II, p. 359. 2, 3 Cornelia Bodea, op. cit., I, p. 640 - 642.
[214] Anul 1848 în Principatele Române, i, p. 612; voi. II, p. 2, p. 21, p. 48, p. 186. Vezi şi Măria Dogaru, Tricolorul şi cocardele..., p. 864.
footer