Revista Art-emis
România, s(t)at fără câini (2) PDF Imprimare Email
Cristian Negrea   
Joi, 26 Septembrie 2013 05:07

Ofiteri romani la Budapesta, 1919În istoriografia ungară s-a vorbit foarte mult despre divizia de secui, ba chiar s-a susţinut că dacă toată armata ungară din 1919 ar fi avut moralul acestei divizii, altul ar fi fost rezultatul confruntării româno-ungare de atunci. S-a exagerat mult capacitatea ei combativă, dându-se multe exemple, cu atât mai exagerate cu cât timpul scurs de la evenimente estompa mai mult realitatea crudă a faptelor. De aceea, cred că este necesară dezvăluirea adevărului istoric, aşa cum este el, chiar dacă este contradictoriu cu ceea ce mulţi istorici maghiari, în căutarea unor inexistente fapte de vitejie, încearcă să inducă în mentalul propriilor suporteri, dar şi în istoria acelor vremuri, aşa cum au fost ele. Deoarece istoria este una singură, interpretările ei sunt în funcţie de cei ce o scriu, dirijaţi şi influenţaţi de potentaţii zilei. Nu degeaba, George Orwell, în romanul 1984, spunea: „Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Iar cine controlează prezentul, controlează trecutul, deci şi viitorul”.

De aceea va trebui să spunem adevărul, iar adevărul este acesta.
Divizia de secui a fost formată din recruţi din districtele secuieşti din Transilvania, mai ales din comitatele Trei Scaune, Ciuc şi Odorhei, respectiv zona din estul Transilvaniei populată de secui. Până la începerea efectivă a luptelor, nu mă refer la hărţuielile de până atunci, între trupele române şi cele ungare, în aprilie 1919, divizia de secui s-a remarcat numai prin abuzurile, crimele şi atrocităţile împotriva populaţiei româneşti din zona ocupată de către unguri. Poate unii s-ar fi aşteptat ca vitejia lor, odată cu începerea confruntărilor, să se probeze în luptă, dar se pare că nu a fost aşa. Voi lăsa doar faptele să vorbească.

La începutul lunii aprilie 1919, divizia de secui era poziţionată pe valea Tisei, între Sighetu Marmaţiei şi Hust, având un efectiv de 6000 de oameni, 26 guri de foc (tunuri şi obuziere) şi un tren blindat. O parte din regimentul 1 secui „Cap de Mort” (1700 de oameni) se afla pe valea Someşului, alături de regimentul 12 honvezi. La începerea ofensivei române, 16 aprilie, în primele două zile, detaşamentul generalului Olteanu rămâne în expectativă, trimiţând doar recunoaşteri ofensive cu scop de fixare a inamicului. În timp ce frontul central român avansează, divizia de secui rămâne în defensivă, respectiv în aşteptare, fixată de recunoaşterile ofensive ale detaşamentului general Olteanu. Din start, divizia de secui este inoperantă, aşteptând în timp ce centrul dispozitivului maghiar era bătut şi frontul spart. Ar fi trebuit ca, ţinând cont de superioritatea în efective, divizia de secui să atace şi să preseze flancul de nord mai slab al trupelor române, forţând astfel replierea centrului, evitând astfel spargerea frontului. Nu s-a întâmplat asta, fapt ce ne spune multe despre capacitatea de luptă sau de pregătire militară a acestei divizii de secui. Ba dimpotrivă, se lasă fixată, ba chiar dă înapoi la atacurile slabe ale forţelor de recunoaştere ale detaşamentului Olteanu, mult inferioare (2500 de oameni cu 4 tunuri în total). În plus, la nord, în regiunea Korosmezo, se aflau şi 3000 de bolşevici unguri şi ucraineni înarmaţi.

Mai departe, grupul Olteanu trece la ofensivă, împingând divizia de secui spre Tisa. Deşi alocă trupe spre nord, pentru a face faţă bolşevicilor ucraineni, cu restul rămas împinge divizia de secui spre vest, ajutat şi de o parte din divizia 2 cavalerie care presează dinspre sud-est. În 21-22 aprilie regimentul 1 secui este respins în defileul Hust-Veresmart de către brigada 5 roşiori sprijinită de batalionul 3 din regimentul 81 infanterie (lt-col Manciu Toma). Divizia de secui se retrăsese în zona Mateszalka, de unde primise cu focuri de infanterie brigada 2 roşiori. Rezistenţele succesive sunt înfrânte la Poresalma şi Okorito de către această brigadă. La 22 aprilie, divizia de secui se afla în zona Mateszalka-Hodoz-Vaja şi rezista atacurilor de testare şi fixare ale trupelor române.

Detaşamentul general Olteanu se concentrează spre nord, ocupând poziţii pe ambele maluri ale Tisei, lăsând divizia 2 cavalerie să se ocupe de divizia de secui. Atacul acesteia începe din 22 aprilie, împreună cu 4 batalioane din divizia a 7-a (I şi III din reg 16 şi I şi II din reg 27) împreună cu cu 2 baterii din reg 4 artilerie. Brigada 2 roşiori (general Davidoglu) înaintează de la est dinspre Gyortelek, iar detaşamentul colonelului Rotaru Alexandru din divizia a 7-a înaintează de la Fabianhaza şi atacă de la sud spre Mateszalka. Rezistenţa este înfrântă, brigada 2 roşiori ocupă Kis Kocsard iar colonelul Rotaru intră în Mateszalka. Divizia de secui se retrage spre nord şi vest şi trimite parlamentari care să trateze depunerea armelor în seara de 22 aprilie. Până dimineaţa nedând nici un răspuns la condiţiile cerute, ba mai mult, începând retragerea spre Csap şi Nyreghhaza, divizia 2 cavalerie reîncepe urmărirea în dupăamiaza zilei de 23 aprilie cu 3 detaşamente:
Primul (brigada 2 roşiori, batalionul I din reg 27 inf, o baterie călare, o secţie din reg 4 artilerie şi o secţie motomitraliere) sub comanda generalului Davidoglu, spre Vasaros Nameny-Csap.

Al doilea (escadronul 4 roşiori, batalionul II din reg 27 inf şi o secţie din reg 4 art) condus de maiorul Stavri pe direcţia Harmi-Nir Mada Kis Varda
Al treilea (brig 3 roşiori, batal I şi III reg 16 inf şi o baterie reg 4 art) sub comanda colonelului Ioan spre Nyreghaza.

În înaintare resping ariergardele diviziei de secui şi fracţiuni de jandarmi şi finanţi unguri care încearcă să opună rezistenţă la Dobos, Vitca, Vasaros Nemeny, Varsarvy (general Davidoglu) Or Vaja, Nyir Mada (maior Stavri), Nyir Negyes, Hodasz, Nyir Bator şi Kantor Janos (colonel Ioan). La 27 aprilie, colonelul Ioan reia atacul şi ocupă Nyreghaza, în timp ce generalul Davidoglu atinge Tisa. Astfel, divizia de secui este strânsă la mijloc în zona Demecser – Tass – Szekeli – Ibrany şi are liniile de retragere peste Tisa tăiate şi se predă. Dezarmarea ei începe la 27 aprilie, capturându-se 477 ofiţeri, 4545 soldaţi, 804 cai, 23 tunuri, 116 mitraliere, 3500 arme, 436 carabine, revolvere, săbii, mari cantităţi de unelte portative, trenuri etc.

Asta e adevărata poveste a mult mediatizatei divizii de secui, din care ungurii au creat o adevărată legendă exagerată până la paroxism, transformând o adunătură militară cu apetit de jaf și distrugere asupra civililor într-o divizie de eroi, căreia i-au și ridicat un monument, nu oriunde, ci chiar pe teritoriul României, un omagiu adus celor care au luptat împotriva românilor, au ucis civili nevinovați, dar care pentru unguri sunt eroi.

Dar care este situația eroilor români? Pe teritoriul României? E tragică, luptătorii și martirii neamului nostru românesc s-ar răsuci în mormânt văzând situația de astăzi. Unde sunt monumentele dedicate lui Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș, doctori în drept, președinți de consilii naționale, schingiuiți de aceiași secui în 3 aprilie 1919, cu ochii scoși cu baioneta, apoi uciși și îngropați la Tinca, județul Bihor?[1]  Unde este monumentul ostașului român eliberator ridicat în perioada interbelică în Satu Mare și distrus de unguri după ocupația din 1940? Unde este monumentul Regelui Ferdinand și al Reginei Maria din Oradea, de asemenea distrus de unguri? Au mai fost ele refăcute? Nici vorbă.

Concluzie amară

Frați români, suntem batjocoriți și înjosiți chiar în țara noastră. Ne sunt profanate monumentele eroilor noștri, atâtea câte au mai rămas, ne sunt lăsate în paragină și uitare orice grup statuar care ne-ar putea aminti de înaintașii noștri. Cu indiferența, ignoranța sau complicitatea conducătorilor noștri votați democratic. Dar aici și noi suntem complici, fiindcă tolerăm acest abuz la memoria celor care ne-au dat viață, ne-au dat o țară, ne-au dat o limbă și un trecut de care am putea fi mândri. Ar trebui să fim mândri, fiindcă nu cred că există multe popoare europene care să se poată mândri cu o istorie de peste două mii de ani. Iar asta pe mulți îi doare. Și pentru a ne șterge asta din minte nu se dau înapoi de la nimic. Iar ai noștri lideri se complac în această situație.

Le permitem ungurilor să-și facă de cap cum vor pe teritoriul nostru, închidem ochii în tradiția noastră de bună vecinătate și ospitalitate. Le permitem rușilor să facă la fel, ambasadorii lor să-și aducă omagii la statuia marelui opresor al românilor, generalul rus Victor Suvorov de la Râmnicu Sărat, cel ce spunea în timpul ocupației rusești că le va lăsa românilor doar ochii, ca să poată plânge. Iar statuia lui domină zarea la Râmnicu Sărat, privind ironic la românii care acceptă și pupă picioarele opresorilor.

Alții, ca și ungurii după cum am descris mai sus, ni se urcă în cap, în timp ce noi tolerăm cu îngăduință acest fapt. În schimb, referitor la faptele de eroism ale înaintașilor noștri de care nu prea suntem demni, suntem cuprinși de o rușine și pudicitate inexplicabilă. La 23 de ani de la Revoluție, de când putem gândi și să ne exprimăm liberi, istoria noastră este batjocorită în manuale alternative destinate să ne cretinizeze copiii, când nimeni nu înțelege ce este scris în acele manuale? Eu cred că știu ceva istorie,dar m-am crucit când am citit manualele de istorie de gimnaziu, pur și simplu elevii nu înțeleg nimic din istoria patriei! Și nici eu nu aș înțelege nimic citind doar aceste manuale! Am vorbit cu profesori de istorie scârbiți care spun că așa bătaie de joc la istoria neamului nu au întâlnit niciodată. Faceți comparație cu un manual din perioada interbelică, veți vedea că atunci se studia istoria României! Și nu este întâmplător că în acea perioadă am avut români adevărați! Dar acum? Ne educăm tânăra generație pentru a uita de tot, de tradiții, de neam, de țară, de înaintași, de tot ce înseamnă istoria noastră. Iar rezultatul îl vedem în fiecare zi.

Mai departe, pudibonderia noastră are și accente acute. Ne e rușine de faptele eroice ale înaintașilor noștri. Cum altfel s-ar putea explica următorul fapt? Pe Arcul de Triumf din cetrul Bucureștiului erau înscrise locurile marilor bătălii eroice ale înaintașilor din primul război mondial. Erau nume de localități scăldate în sângele eroilor noștri: Jiu, Neajlov, Mărăști, Oituz, Mărășești. Dar era și un alt nume, culmea sforțărilor soldaților români, cucerirea capitalei inamicului. Pe Arcul de Triumf din centrul Bucureștiului era trecut și numele Budapesta, victoria deplină împotriva unui dușman milenar. În perioada stalinistă, în anii 50, acest nume a fost acoperit cu ciment. Nu puteam să ne lăudăm cu ocuparea capitalei unui stat frățesc întru ale comunismului. Mai mult, nu puteam să spunem că tocmai noi, românii, am fost cei care am împiedicat comunismul să acapareze Europa Centrală cu 25 de ani mai devreme[2]  Dar au trecut 23 de ani de când putem spune adevărul, iar Arcul de Triumf continuă să fie mutilat, chiar de către noi. În acest timp, ungurii fac ce vor, în țara noastră, de cele mai multe ori pe banii noștri, ai fraierilor de români. Da, ne merităm soarta.

Ei bine, ca să vedeți că și azi acești unguri se comportă la fel, că tupeul lor nu mai are margini, încurajat și de tăcerea noastră și toleranța noastră excesivă. Anul trecut, conducerea Partidului Popular Maghiar a cerut Consiliului de Combatere a Discriminării îndepărtarea plăcuței de pe monumentul lui Baba Novac din Cluj Napoca pe motiv că ar fi ofensator la adresa ungurilor! Ce spune aceasta placă? Spune că Baba Novac, fost căpitan al lui Mihai Viteazu, a fost ucis în chinuri groaznice de către unguri în acel loc. Iar ungurii se consideră ofensați de această placă! În Clujul secolului al XXI-lea credem că a venit vremea ca această plăcuţă să fie schimbată şi cerem CNCD îndepărtarea acesteia pentru că are un mesaj antimaghiar a declarat Gergely Balasz, liderul regional al acestei formațiuni. Adică în secolul al XXI-lea o astfel de placă e antimaghiară, iar statuile lui Wass Albert nu sunt antiromânești, nu? La fel, monumentul dedicat Diviziei de Secui nu e antiromânesc, tot în secolul XXI!

Păi să vedem cum a murit Baba Novac, să apelăm la istorie. Să apelăm la martori, și hai să nu fie nici unguri, nici români. Și să fie și contemporani cu evenimentele, ca să nu fim acuzați de răstălmăciri peste timp. În primul rând, Baba Novac a fost sârb, nu român, dar a fost credincios lui Mihai Viteazu până la capăt, de aceea a fost răsplătit cu o moarte groaznică de Dieta din Cluj, a nobililor maghiari, care l-a condamnat și executat. Ludewig Albrecht Gebhardi   scria în 1782 despre supliciul lui Baba Novac l-au chinuit aproape de moarte, apoi l-au ars de viu în piață. Pentru amănunte apelăm la un contemporan, Ciro Spontoni, în lucrarea sa Historia de la Transilvania, apărută la Veneția în 1638: …Baba Novac cu preotul său (capelanul său de lege grecească, menționează autorul) au fost duși goi în văzul mulțimii ca să fie predați pentru acest chin pe care îl descriem aici. Au apărut țiganii (în această provincie ei servind ca și executori ai justiției) și apucând corpul acestor nefericiți l-au înfășurat cu lanțuri și gâtul cu un fier gros. Le-au legat apoi toate membrele deasupra unei bârne lungi cu aceleași lanțuri; atunci, între cele două frigări s-a dat foc cărbunilor și lemnelor. Deasupra a două furci puternice în formă de frigare lungp au fost puse bârnele care susțineau corpurile nenorocite, unul de la cap, celălalt de la picioare, la extremitatea cărora erau două roți de lemn pe care țiganii le învârteau cu mâna și picioarele pentru a arde încet; (victimele) începeau să simtă un chin cu adevărat barbar și inuman; rănile cauzate provocau plânsete amare și strigăte ascuțite ce străbăteau aerul, iar unde focul produsese deja răni mai mari, acolo se arunca apă proaspătă pentru a stârni și mai mare chin și pedeapsă mai îndelungată membrelor nenorocite, suferința fiind cu atât mai mare cu cât cele mai multe din arsuri sângerau. Preotul înarmat cu o răbdare lăudabilă, cu cuvinte de îmbărbătare, spuse în limba greacă, l-a consolat pe nefericitul Novac care slăbea de pe urma arsurilor intense. Astfel timp de o oră și jumătate au făcut din ei un spectacol și suferind ambii atât de crud au murit în cele din urmă.

Vedeți că până și un contemporan al acelor vremuri sălbatice tratează acest supliciu ca și unul barbar, inuman și crud. Păi ce ar trebui să scriem pe placa lui Baba Novac, domnule Gergely Balasz, ca să nu-i ofensăm pe maghiari? Că Baba Novac s-a sinucis dându-și foc în Cluj? De ce nu vă asumați aceste crime, ca și crimele împotriva românilor, acum, în secolul XXI, cerând desfițarea statuilor unor criminali de război ca și Wass Albert? Nu v-am auzit cerând același lucru referitor la aceste statui, tot pe baza aceluiași principiu generos al secolului XXI! Dar placa de pe statuia lui Baba Novac vă deranjează, nu-i așa, e printre puținele înscrisuri rămase în Transilvania care spun adevărul. Mulți vor întreba, ce e de făcut, măcar acum, în ceasul al doisprezecelea? E simplu, trebuie aplicată legea. Ea există. Dacă s-a putut dărâma bustul mareșalului Ion Antonescu pe baza unei legi, de ce nu se poate dărâma bustul unui criminal de război ca și Wass Albert pe baza aceleiași legi? De ce nu se poate aplica legea în cazul drapelului secuiesc? Și mai ales, de ce naiba nu dezvelim Arcul de Triumf din București așa cum a fost, cu inscripția Budapesta, să le arătăm și ungurilor că am fost acolo, să le arătăm și românilor că suntem mândri de cei care au fost acolo, care au învins și au pus opinca în vârful Parlamentului Ungariei, să le fie de amintire și de avertisment înainte de a se juca cu sentimentele românilor din Transilvania. Fiindcă provocările nasc reacții, iar când românul, răbdător de felul său, va reacționa, va fi jale! Vorba marelui George Coșbuc: „Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt / Să vrem noi sânge, nu pământ!”


footer