Revista Art-emis
„Istoria Comunismului din România”. Documente inedite din Arhivele Naționale (1) PDF Imprimare Email
Col (r) Mircea Vâlcu.Mehedinti   
Duminică, 22 Septembrie 2013 17:44

Mircea Vâlcu-Mehedinţi, art-emisRomânia și Cominternul[1]  

În numărul 12/1966 al revistei „East Europe”, editată la New York de „Free Europe (Europa Liberă) a apărut articolul „România și Cominternul” semnat de Şandor Korosi în care se fac unele precizări privind împrejurările care au dus la includerea în programul Partidului Comunist Român a principiului autodeterminării până la separarea de stat a naționalităților conlocuitoare.Din documentele de arhivă rezultă că Șandor (Alexandru) Korosi-Crișan s-a născut la 22 februarie 1896 la Baia Mare, fiind de origină română. După absolvirea a doi ani la Facultatea de drept din Budapesta, a fost înrolat în armata austro-ungară cu gradul de sublocotenent, participând pe frontul rusesc, unde a căzut prizonier. Întors în țară, a activat în cadrul P.C.R. și la plenara C.C. al P.C.R. din iulie 1923 a fost ales în Secretariatul C.C. al P.C.R. La sfârșitul anului 1923, după ieșirea din închisoarea Văcărești unde a stat cca, opt luni, a făcut parte din delegația P.C.R. care a participat la Conferința Internațională de la Moscova, unde s-a dezbătut problema autodeterminării și la Conferința a VI-a a Federației Comuniste Balcanice de la Viena. La Congresul al III-lea al P.C.R. din august 1924 a fost ales membru al Biroului Politic al C.C. al P.C.R. În noiembrie-decembrie 1924, când s-a ținut Congresul al II-lea al U.T.C., deși era delegat, nu s-a prezentat la lucrări, iar în 1925, sustrăgându-se sistematic sarcinilor pe care le primea din partea partidului, a fost scos din Biroul Politic. La sfârșitul anului 1925 a fost scos din C.C. pentru inactivitate.

De asemenea, din documentele cercetate rezultă că în anii 1924 și 1927 a făcut două vizite la Viena, fără a se preciza scopul lor. În anii 1922-1924 a lucrat în calitate de redactor la ziarele „Socialismul” și „Munkas”, organe centrale ale C.C. al P.C.R., apoi la gazetele „Nepujsag” și „Brassoi Lapok” din Brașov (1932-1933). În anul 1925 apare ca martor în procesul lui Gavrilă Birtaș, iar în anul 1932 în procesul dr. E. Kahane. În anul 1939, îl întâlnim din nou redactor la gazeta „Brassoi Lapok”, an în care este prezentat de ziarul „Ighazsog”, organ al Comitetului Regional din Transilvania al P.C.R. (oct.1939), ca „mârșav agent troțkist” și „trădător al clasei muncitoare”, pentru faptul că a calificat intrarea trupelor sovietice în Polonia, în septembrie 1939, ca „o cucerire imperialistă”. După anul 1939 numele lui Crișan nu mai apare în documente. Nu cunoaștem în ce împrejurări și când a părăsit România. (Mircea Vâlcu-Mehedinţi)

Conţinutul articolului „România și Cominternul”

Ecoul unor discuții care au avut loc la Moscova, în 1923, mai răsuna încă în urechile comuniștilor români. Acesta este unul din motivele pentru care nu mai accept ordine de la Kremlin.În mai 1966, conducătorul Partidului Comunist Român a lansat o bombă cu răsunet internațional. Vorbind la o întrunire convocată pentru sărbătorirea celei de-a 45 aniversări a Partidului, Secretarul general, Nicolae Ceaușescu, a criticat o parte din politica dusă de Moscova în trecut, arătând că aceasta era în contradicție cu interesele naționale ale României. În primul rând România fusese de multă vreme considerată ca un „stat multinațional” - adică și-a încorporat anumite teritorii care, în realitate nu erau românești. Această teorie, a spus Ceaușescu, împreună cu sprijinirea de către Moscova a dreptului de autodeterminare națională „au îndemnat de fapt la dezmembrarea statului național și la destrămarea poporului român.”

În anii dinainte de război, Partidul Comunist Român adoptase această concepție anti-națională la porunca Internaționalei Comuniste. Ceaușescu a criticat Cominternul, pentru că „stabilea directive ce nu țineau seama de realitățile concrete din țara noastră, dădea orientări tactice și indicații ce nu corespundeau condițiilor economice, sociale, politice, naționale din România”.[2]  El nu a dat amănunte asupra felului în care lozinca autodeterminării a pătruns în documentele Partidului Comunist Român. Poate că nu le știa și deci nu putea să le dea sau poate că din cauza actualei sale politici nu a vrut să le arate.

În primăvara anului 1923, comuniștii români considerau problema identității naționale a României drept o chestiune importantă. Fusesem tocmai eliberat din închisoarea militară de la Jilava (Documentele de arhivă indică închisoarea Văcărești - n.a.). Conducerea Partidului hotărâse să organizeze un partid comunist român pe baza celor 21 de condiții trasate de Lenin pentru admiterea în Comintern. Comitetul Central a primit instrucțiuni de a elabora programul partidului cât de curând posibil. Primele chestiuni de care urma să se ocupe era atitudinea față de problema teritorială și de problema naționalităților. Era o sarcină grea, deoarece pe vremea aceea chiar și cei mai culți conducători de partid nu cunoșteau politica leninistă în acest domeniu. De aceea am fost cooptat și mi s-a dat o însărcinare în cadrul muncii Secretariatului Comitetului Central, lucrând oficial în redacția cotidianului partidului, „Socialismul”.

Monarhia română anexând Transilvania, cea mai mare parte a Banatului, Basarbia și Bucovina, a dublat populația țării. Aproximativ o pătrime din această populație nu era de origine română. Părea ilogic ca România să fie considerată ca și Uniunea Sovietică, mai curând un stat multinațional decât un stat național. De asemenea părea evident că Partidul Comunist Român va adopta principiul dreptului popoarelor la autodeterminare. Partidul Comunist din Uniunea Sovietică anunțase acest drept pentru popoarele din Rusia, inclusiv dreptul lor de a se separa și de a forma state independente.Cominternul insistase deja asupra importanței de a câștiga pentru această idee elementele naționaliste care i se opuneau. Mai mult încă, o minoritate importantă a românilor din Transilvania își manifesta nemulțumirea pentru faptul că nu se acordase autonomie principatului lor care fusese cândva independent. Anexarea noilor provincii la Regatul mai puțin dezvoltat, fără ținerea unui referendum, a stârnit o mare nemulțumire în rândul intelectualilor democrați și a muncitorilor mai instruiți, aparținând celorlalte naționalități ale „României Mari”. În vederea câștigării acestor oameni, părea firesc ca partidul comunist, de curând organizat, să includă autodeterminarea în programul său.

Conducerea partidului s-a scindat în trei grupuri:

- Gheorghe Cristescu, prim secretar nominal, se opunea cu înverșunare chiar și în ceea ce privea lozinca. Grupul său argumenta că propaganda în favoarea dreptului de separare de stat ar putea fi interpretată de autorități ca o înaltă trădare și ar putea duce la interzicerea partidului.

- Un alt grup, din care făceam parte și eu, pe atunci filosovietic, împreună cu Elek Koblos, secretarul organizatoric din cadrul Comitetului Central, și cu un mare număr de membri de partid din Transilvania, insistam să se urmeze directivele leniniste. Principalul nostru argument era că întrucât Transilvania constituia partea cea mai industrială a țării și dispunea de cel mai mare număr de muncitori, partidul avea acolo cea mai largă bază socială de actrivitate.

- Un grup intermediar, condus de secretarul politic Alexandru Dobrogeanu-Gherea (fost inginer), se compunea în special din intelectuali români din Comitetul Central. Printre ei se afla și inginerul Marcel Pauker, soțul Anei Pauker, care pe vremea aceea juca un rol important. După o oarecare ezitare acest grup a propus ca această chestiune să fie supusă spre hotărâre Comitetului Executiv al Cominternului. Propunerea a fost acceptată.

Cominternul a hotărât ca Gheorghe Cristescu și Dobrogeanu-Gherea să meargă împreună cu mine la Moscova, la sfârșitul lunii septembrie. Am călătorit fiecare separat până la Viena, unde ne-am anunțat în mod indirect la Ambasada Sovietică și am primit, în câteva zile, diferite pașapoarte și vizele de tranzit necesare. Pe la sfârșitul lunii septembrie ne-am reîntâlnit la renumitul hotel Lux din Moscova, unde stătea majoritatea conducătorilor de partid străini ai Cominternului. La sediul Cominternului, secretarul executive, Piatnițki, ne-a informat că Comitetul numit pentru discutarea cazului nostru se va întruni în apartamentul de la Kremlin al Clarei Zetkin, marea doamnă a mișcării comuniste germane.

Clara Zetkin

Clara Zetkin locuia într-un unic apartament din aripa dreaptă a marelui palat al Kremlinului. Fiul ei, care făcea parte din Armata Roșie, ne-a condus înăuntru și ne-a dus în camera de zi. Ea ne-a primit cu simplitatea ei bine cunoscută, șezând pe o canapea, înconjurată de telegrame tipărite pe hârtii de diferite culori. Părul ei, alb ca zăpada, scotea în relief puternica ei personalitate. Curând sosi membrul polonez al comitetului (cred că era Karski, care a fost lichidat prin 1939) și cel leton; Buharin, președintele comitetului și Stalin, care pe vremea aceea era déjà Secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și trebuia probabil să participe ca specialist, ne-au făcut să așteptăm. Era aproape ora zece, când a sosit Buharin. Ei l-au întrebat la telefon pe Stalin dacă vine, dar el s-a scuzat că nu poate veni. Buharin mi-a cerut - deoarece vorbeam limbile rusă și germană destul de curgător - să sintetizez divergențele de păreri din conducerea Partidului Comunist Român. După câteva întrebări el a propus ca ședința să fie amânată, deoarece trebuia să se ocupe de o chestiune importantă. Piatnițki urma să stabilească data viitoarei ședințe.

Zilele treceau. Pe la mijlocul lunii octombrie începurăm să devenim neliniștiți. Mai mult încă, nu aveam îmbrăcămintea adecvată iernilor rusești. Pentru a ne ocupa cu ceva, biroul lui Piatnițki ne-a dat unele sarcini, în cadrul agitpropului, la organizația de partid din Moscova. În două sau trei după amieze pe săptămână trebuia să vizităm diferite uzine și să vorbim despre condițiile grele de trai ale muncitorilor din România capitalistă, despre încercările lor disperate de a se organiza și despre revoluția iminentă în țara noastră. Lunile petrecute la Moscova ne-au provocat o stare de surescitare și curând ne-am dat seama că mișcarea comunistă se afla la o răspântie. În timp ce Lenin era pe moarte, au început discuții foarte aprinse asupra unor chestiuni vitale interne și externe ale Uniunii Sovietice, în special asupra restabilirii democrației interne de partid. Zi de zi, „Pravda” publica declarațiile vehemente ale diferitelor grupuri. Nu am fost în stare să ne lămurim decât cu ajutorul compatrioatei noastre moldovence Ecaterina Arbore, care a trăit ani de zile la Moscova. Ecaterina Arbore, o celibatară în vârstă de aproximativ 50 de ani, fiica binecunoscutului conducător basarabean de stânga, Zamfir Arbore, avea în mișcarea socialistă rusă o situație asemănătoare cu cea pe care o avea Clara Zetkin în Germania. În primii ani ai guvernării sovietice, ea a fost comisarul sănătății publice în Ucraina, sub Christian Rakovski, conducătorul de origine bulgară al aripei stângi ai mișcării socialiste române. Ca toate femeile fusese îndrăgostită nebunește de frumosul și cultul Rakovski. (Și Ana Pauker fusese vrăjită de el și se zvonea că discursurile lui la ședințele de partid au hotărât-o să intre în mișcare). În toamna anului 1923, Rakovski a fost ambasadorul Uniunii Sovietice la Londra, trimis acolo în exil diplomatic pentru că era un ferm adept al lui Troțki. (În procesul înscenat în 1937, Rakovski a fost condamnat la muncă silnică în Siberia.). Și tovarășa Arbore era troțkistă, și pe baza celor ce ne-a relatat ea, noi ne-am situat de partea lui Troțki, deși nu eram de acord cu toate vederile sale politice. Noi consideram tactica lui Stalin revoltătoare, dar în același timp nu puteam înțelege de ce Troțki nu folosea aceleași metode. Ecaterina Arbore ne-a spus, confidențial, că Muralov, comandantul troțkist al garnizoanei din Moscova (de curând reabilitat post mortem, cu prilejul celei de-a 80-a aniversare a nașterii sale) punea la cale arestarea lui Stalin și a clicii lui. Trăiam în incertitudine. După câteva zile ni s-a spus că Troțki a cerut să nu se mai întreprindă această acțiune.

Ne adunam aproape în fiecare săptămână în apartamentul Clarei Zetkin, dar în timp ce-l așteptam pe Buharin sau pe Stalin, vorbeam de orice, dar numai de problema națională nu. Clara primea tot timpul știrile secrete și ultra-secrete ale agențiilor de presă asupra evenimentelor politice interne și externe. Ne aflam în apartamentul ei când a sosit știrea că tipografii polonezi din Cracovia au intrat în grevă, în special din motive politico-democratice. Clara Zetkin ajunsese la concluzia că teoria lui Marx asupra „pauperizării” ar trebui revizuită, după cum trebuia și teoria care pretinde că cu cât proletariatul sărăcește mai mult cu atât devine mai revoluționar. În Polonia, tocmai muncitorii cei mai bine plătiți făceau revendicări revoluționare. Aceasta dovedea, spunea Clara Zetkin, că o securitate financiară relativă (o casă, economii, un mare fond sindical pentru greve etc.) constituia un factor mai revoluționar decât sărăcia paralizantă.

Nikolai Ivanovici Buharin

Abia pe la mijlocul lunii noiembrie am ajuns să discutăm cazul nostru. Buharin a explicat pe larg că partidul comunist trebuie să sprijine autodeterminarea din motive tactice și pentru a câștiga de partea sa diferitele naționalități. El a arătat că în Iunie 1917, cu mult înainte de preluarea puterii de către bolșevici, partidul anunțase déjà acest principiu, ceea ce a avut drept rezultat că unele orașe ca Kronstadt și Odesa s-au proclamat republici independente. Acest curent de separare a sporit confuzia guvernului Kerenski și a contribuit la victoria revoluției din Octombrie. Dar, această scindare a statului rus, a spus Buharin, a fost numai o stare de tranziție, iar dictatura bolșevică a proletariatului i-a pus capăt. Proletariatul majorității națiunilor din Rusia a înțeles declarația lui Lenin că interesele socialismului mondial erau deasupra intereselor naționale. În timp ce s-au făcut concesii minorităților naționale, untatea statului a fost restabilită pe o bază nouă în virtutea lozincei „Muncitori din toate țările uniți-vă!”. Buharin susținea că această tactică descrisă de Lenin ca „scindare și reunire” trebuia folosită și în România.

Atât eu cât și Dobrogeanu-Gherea cunoșteam toate acestea și după explicațiile date de Buharin, Cristescu de asemenea a sesizat semnificația problemei. Totuși, el a persistat în temerile sale, că insistențele asupra dreptului de autodeterminare ar putea îngreuna propaganda în rândurile maselor din România și duce la interzicerea partidului.Buharin, Clara Zetkin și alți membri din Comitetul Cominternului au insistat asupra autodeterminării, apreciind că, în nici o parte a lumii, proletariatul cu conștiință de clasă nu adevenit naționalist. În cele din urmă, Cristescu a admis ca principiul autodeterminării să fie inclus în programul partidului și mi s-au dat instrucțiuni să alcătuiesc textul unei rezoluții care să exprime acordul reciproc.

În ultima ședință, la sfârșitul lunii noiembrie sau puțin mai târziu, Buharin a aprobat textul, iar rezoluția a fost acceptată de toți membrii Comitetului. În rezoluție se spunea că „România Mare” nu era un stat național unificat, ci un stat multinațional și că minoritățile ar avea dreptul la autodeterminare, inclusiv la cel de separare de cadrul existent al statului. (Este exact aceeași cerință și propaganda făcută de UDMR și acceptată, deocamdată, tacit de președintele României și prim-ministrul său, care a devenit, întocmai ca Boc, papagalul președintelui. În fapte, bineînțeles, că una spune dar alta face. Înainte ca partidul său să apuce puterea, a declarat că este împotriva împărțirii României în regiuni economice și administrative autonome, dar acum susține fragmentarea României. - n.n.). Se mai afirma că Partidul Comunist din România va face toate eforturile pentru respectarea deplină a acestor drepturi. Mai târziu, rezoluția a fost aprobată de cel de al treilea Congres al Partidului Comunist Român, ținut la Viena în 1924. Ea a rămas în vigoare până în 1938-1939 când, după spusele lui Ceaușescu, „s-a luat o poziție fermă pentru apărarea unității naționale, a independenței și suveranității patriei” (De unde rezultă că Ceaușescu, cu toate greșelile sale, era mai naționalist decât președinții și guvernele care s-au perindat la conducerea României, din 1990 până/și în prezent. - n.n.)

Relatările lui Gheorghe Cristescu în legătură cu articolul „România și Cominternul”[3]

„Într-adevăr, am fost la Moscova în 1923. Eu am mers pentru a discuta problema autodeterminării, în Comisia amintită de Crișan în articolul său (East Europe decembrie 1960). Comisia a fost o acțiune aparte. Am mers la Moscova pentru că era o conferință internațională unde s-a dezbătut în plenum problema autodeterminării. Delegația română era constituită nu numai din trei, cum spune Crișan, ci din mai mulți: Gh.Cristescu, președinte, S.Crișan, Sașa Dobrogeanu-Gherea, Marcel Pauker, la care se adăugau cei ce se aflau fugiți în U.R.S.S.: Alecu Constantinescu, Ghiță Moșcu, Heinrich Sternberg. Ecaterina Arbore făcea oficiul de curieră pentru materialele delegației noastre și ale Cominternului.

Mai mult de două luni am stat fără să știu ceva precis despre conferință. Era un obicei al lor de a ne ține timp mult acolo, delegații făcându-și fel și fel de probleme, punându-și întrebări, unii cu îngrijorare. Așa am stat în 1920 aproape șase luni. Am vrut să discut cu Lenin, dar nu se mai putea vorbi cu el, era foarte bolnav. Am discutat cu Stalin, care era ministru al naționalităților, felul în care au rezolvat ei problema minorităților. Explicația lui a fost destul de generală și cu lozinci.În cadrul Conferinței internaționale au fost discuții aprinse. Buharin, în raportul său a cerut ca partidele muncitorești, socialiste și comuniste să lupte pentru autodeterminare până la desprindere, luptând cu arma în mână. M-am ridicat împotriva acestui punct de vedere, arătând că dacă putem înarma masele vom lupta pentru problema principală a mișcării comuniste, cea socială, pentru revoluție și nu pentru a trece minoritățile la alt stat.

Delegații din țările cu minorități m-au susținut. Ideea luptei pentru desprindere cu arma în mână nu era privită ca justă de numeroși delegați. De fapt, Conferința s-a împărțit în două tabere. Eu am insistat, arătând că sunt de accord cu principiul autodeterminării, că l-am susținut și în 1919 și în 1920 în parlamentul României, că e un principiu bun dar, care se aplică în anumite condiții. Am cerut ca să fie lăsat partidul nostru să hotărască el când și cum să aplice acest principiu. Cât privește problema despărțirii și a luptei cu arma pentru despărțire, înseamnă de a condamna propriul partid la pieire, fiind acuzați în țară de trădare. Am fost categoric împotrivă și le-am spus că părăsesc ședința. A rămas să se ia în discuție de către o comisie și să se redacteze rezoluția. În rezoluție a căzut specificarea „despărțirea cu arma în mână”.[4]

Separat au avut loc discuții cu delegația română. Din Comisia Cominternului făceau parte: Buharin, Clara Zetkin și E.Varga. Buharin ne-a cerut să punem în rezoluțiile documentelor pe care le vom elabora, problema despărțirii Basarabiei. Am obiectat, arătând că aceasta va duce la scoaterea partidului în afara legilor. (La sfîrșitul anului 1920, eu îi spusesem lui Lenin: De ce revendicați Basarabia? Dacă țarismul a făcut un rapt, voi vreți să-l continuați? Lenin mi-a spus că este o chestiune grea și delicată și trebuie să se întâlnească cu delegați români și sovietici pentru a stabili bazele concret-istorice ale rămânerii la noi. Ne-a îndrumat spre Cicerin).

După multe discuții cu Comisia Cominternului, Buharin ne-a explicat că lozinca autodeterminării prin despărțire este de natură tactică și că revoluția va menține unitatea, cum s-a întâmplat în Rusia Sovietică. Le-am spus că sunt de acord ca și înainte cu lozinca autodeterminării, dar nu dezmembrarea, mai ales că nu am mandat de la tovarășii din țară și să fim lăsați noi să apreciem momentul și felul în care să rezolvăm chestiunea naționalităților, pe baza realităților. Rezoluția care ne-a venit de la Comintern, după ce ne-am întors în țară, cuprindea, pe lângă ideea autodeterminării și pe aceea a despărțirii. Nu s-a ținut seama de pnctul nostru de vedere. Nu e prima dată când de la Comintern ne-au venit rezoluții care modificau realitatea…

Autodizolvarea Internaționalei Comuniste

Buletin informativ No.2/1967. Dizolvarea Internaționalei Comuniste și sarcinile Partidului Comunist din România.[5]

Notă: Hotărârea a fost publicată de C.C. al P.C.R. în anul 1943, sub o copertă falsă de reclamă cinematografică, împreună cu Hotărârea Prezidiului Cominternului și interviul acordat de I.V.Stalin Agenției Reuter, cu privire la aceeași problemă. Ultimele două documente sunt publicate în Anexă.

Hotărârea Comitetului Central

Hotărârea Prezidiului Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste de a dizolva Internaționala Comunistă a fost o lovitură grea dată hitleriștilor și slugilor lor trădătoare de la cârma țării.Dizolvarea Internaționalei Comuniste a spulberat definitiv minciuna hitleriștilor și slugilor lor, cu campania lor josnică despre „războiul sfânt împotriva comunismului” și demască pentru totdeauna caracterul adevărat al războiului de jaf și cotropire al bandiților hitleriști ascuns sub masca pactului „anticomintern”. Dizolvarea Internaționalei Comuniste demască definitiv și minciuna despre „amestecul guvernului sovietic în treburile interne ale țării”. Ea pune capăt calomniilor dușmanilor partidului nostru, că noi am activa după ordinile primite din afară și nu în interesul poporului român. Dizolvarea Internaționalei Comuniste ușurează munca partidului în momentul decisiv, când călăul Antonescu vrea să sacrifice ultimele forțe ale țării pentru războiul pierdut al lui Hitler. Tov. Stalin a spus: „Socot dizolvarea Internaționalei Comuniste cât se poate de oportună tocmai în momentul actual, când fiara fascistă își încordează ultimele ei forțe și când este necesar să se organizeze asaltul comun al țărilor iubitoare de libertate pentru a doborî definitiv această fiară și a elibera popoarele de sub jugul fascist”.

În legătură cu dizolvarea Internaționalei Comuniste, Comitetul Central subliniază că partidul nostru crescut și educat în spiritul internaționalismului proletar, este singurul partid din țară, care în atitudinea și activitatea sa, s-a condus și se conduce numai după interesele generale ale poporului român. La începutul războiului criminal al lui Hitler și Antonescu, Comitetul Central a declarat, în circulara sa din 8 iulie 1941: „C.C. a pus ca sarcină principală lupta pentru realizarea Frontului Unic Național al poporului român împotriva fascismului german și al clicei sale de trădători de țară.” (P.C.R. a declarat, dar nu a acționat decât pentru arestarea Antoneștilor, cu ajutorul nemijlocit al regelui trădător de țară - n.a.). 

În platforma din 6 septembrie 1941 C.C. a declarat categoric: „În interesul Frontului Unic Național pentru zdrobirea fascismului cotropitor, pentru cucerirea drepturilor și libertăților democratice, a independenței poporului român, comuniștii renunță la orice lozincă care ar putea să-i despartă de celelalte partide și grupări patriotice pentru desrobirea națională a poporului român.” Cu dizolvarea Internaționalei Comuniste a dispărut și ultima greutate în calea unirei. Până în prezent Partidul Comunist, partidul muncitorilor este singurul dintre partidele românești, care a dus și continuă să ducă lupta pentru eliberarea țării de sub jugul hitlerist. În cursul războiului blestemat al lui Hitler și Antonescu, C.C. al partidului nostru, s-a adresat în repetate rânduri organelor conducătoare ale partidelor democratice cu propuneri de colaborare, însă fruntașii partidelor politice au refuzat până azi propunerile partidului nostru „de a uni toate forțele naționale ale țării în Frontul Unic Național al poporului român împotriva cotropitorilor nemți și a slugilor lor trădătoare de la cârma țării.” (Bineînțeles că acest Front trebuia condus de P.C.R. - un partid de buzunar - n.a.).Dacă ei nu-și vor schimba atitudinea pasivă nici acum, în ultimul moment, ei vor răspunde la fel cu trădătorii de la cârma țării pentru catastrofa națională a României, care se apropie odată cu sdrobirea completă și inevitabilă a hoardelor lui Hitler și cu prăbușirea Germaniei hitleriste. În această luptă măreață de eliberare națională au fost arestați sute de membri ai partidului nostru, cei mai buni fii ai poporului nostru (ai PCR, nu ai poporului român - n.a.)care zac în închisori și în lagăre de concentrare.C.C. constată că munca sa organizatorică și a întregului partid a rămas mult în urmă în ce privește realizarea sarcinilor just stabilite față de condițiile obiective favorabile. Cauzele acestei rămâneri în urmă sunt următoarele:

1. Comitetul Central și organizațiile de partid încă nu și-au reclădit munca lor de partid pe baze noi de războiu, în spiritul celor zece datorii ale fiecărui comunist, fixate în rezoluția C.C. din ianuarie 1942. Munca centrală a partidului pentru subminarea mașinei de războiu a lui Hitler și Antonescu este sectorul de muncă rămas și azi cel mai mult în urmă, munca patriotică,(incorectă denumirea „patriotică”, în fapt, comunistă - n.n.) sabotajul și lupta de partizani între soldați și ofițeri, sabotajul și lupta de partizani (o astfel de „luptă de partizan”i au dus-o evreii la Odesa, comiţând actul criminal de aruncare în aer a Comandamentului Român, unde au fost uciși peste o sută de militari români și un general - n.n.).
2. Lipsa controlului executării hotărârilor.
3. Repartizarea nejustă a cadrelor.
4. Lipsa de apropiere a organelor conducătoare de munca de jos operativă, concretă a organizațiilor de bază.
5. Lipsa autocriticei bolșevice în timpul muncei pentru descoperirea slăbiciunilor și a greșelilor și îndreptarea lor imediată în muncă.
Dizolvarea Internaționalei Comuniste coincide cu ajunul ofensivei generale a armatelor victorioase ale Angliei, Americii și Uniunii Sovietice. Suntem în preajma declanșării frontului al doilea în Europa. După debarcarea armatelor anglo-americane, țara noastră va deveni teatrul războiului distrugător. Cotropitorii hitleriști mobilizează ultimele rezerve ale Germaniei și ale complicelor ei din Europa. După nimicirea armatei române și ruinarea totală a țării, România va împărtăși soarta Germaniei fasciste învinse și va suporta toate consecințele înfrângerii dacă nu rupe nici acum cârdășia cu Hitler și dacă nu va încheia pace separată cu Uniunea Sovietică, Anglia și America.

Prin dizolvarea Internaționalei Comuniste partidul nostru a fost eliberat de obligațiile sale decurgând din regulamentele și deciziile Internaționalei.(Din care foarte multe au fost greșite, deoarece nu țineau seama de specificul și realitățile românești - n.n.)

Comitetul Central al P.C.R. propune tuturor partidelor și organizațiilor patriotice formarea unui comitet național de luptă pentru eliberarea țării, fără deosebire de partid și religie, în Frontul Unic Patriotic Antihitlerist al poporului pe baza următoarei platforme:

1. Salvarea armatei prin oprirea trimiterii de noi trupe și reîntoarcea trupelor de pe frontul de răsărit. (De reținut: Antonescu, sub motiv de refacere, a retras în țară o mare parte a diviziilor de pe front, tocmai în scop de a avea o apărare mai puternică a României și nici nu a trimis alte efective pe front, prevăzând pierderea războiului de către Germania - n.n.). Constituirea în grupe de partizani.
2. Oprirea imediată a livrării de petrol, cereale, alimente și material de războiu pentru Germania și Războiul lui Hitler. Subminarea mașinii de războiu nemțești prin sabotarea și distrugerea producției și a transporturilor de războiu.
3. Eșirea imediată din războiul lui Hitler. Ruperea alianțelor cu blocul fascist.
4. Răsturnarea guvernului și regimului hitlerist al trădătorului Antonescu. Constituirea unui guvern cu adevărat național din reprezentanții tuturor partidelor și organizațiilor patriotice.
5. Redobândirea libertății (de a fi arestat și condamnat la ani grei de închisoare de către PCR - n.a.), onoarei și independenței țării (dată pe tavă rușilor de către trădătorul rege Mihai - n.n.). Aderarea României libere și independente la blocul antifascist al națiunilor unite.
6. Eliberarea imediată a victimelor teroarei hitleriste din închisori și lagăre de concentrare. Arestarea și pedepsirea vinovaților trădători de țară în frunte cu Antonescu (dar alături de regele Mihai, care a fost mareșal al României și nu s-a opus la declararea războiului contra URSS, cu toate că era Comandantul Suprem al Armatei, deci șef direct al lui Antonescu, care era numai Comandant al Armatei. În afară de aceasta, fiind rege, era singurul care avea dreptul legal de a decreta pacea sau războiul. - n.n.), a asasinilor și jefuitorilor evreilor, moldovenilor (?), ucrainenilor și rușilor.
7. Reabilitarea libertății de asociere, presă și de organizare, a tuturor libertăților și drepturilor cetățenești și democratice. (Care au fost complet suprimate după venirea la putere a P.C.R. - n.n.).Dizolvarea imediată a organizațiilor hitleriste, arestarea și pedepsirea șefilor lor.
8. Oprirea imediată a asupririi evreilor și a celorlalte naționalități. Drepturi egale pentru minorități naționale cu ale poporului român.
9. Apărarea Ardealului de sud și a Banatului (De cine să fie apărate, că doar aparțineau României ?- n.n.).Răsturnarea dictatului de la Viena și eliberarea poporului din Ardealul de nord de sub jugul hitlerist al lui Horty.(De ce nu și a Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herței? - n.n.). 
10. Asigurarea existenței poporului muncitor de la orașe și sate cu muncă și hrană. Ajutorarea suficientă a invalizilor, orfanilor și văduvelor de războiu, de către stat și comună. (Când P.C.R. a accesat la putere nu s-au mai plătit pensii invalizilor de război care au luptat pe Frontul de Est, nici orfanilor și nici văduvelor acestora, ca și când trupa și ofițerii aceia ar fi fost vinovați pentru războiul împotriva U.R.S.S.-ului! Ei nu au făcut altceva decât că au executat ordinele superiorilor. Doar se știe că neexecutarea de ordin în timp de război este pasibilă cu judecarea de către Curtea Marțială și o, posibilă, pedeapsă cu împușcarea. Aceasta pe de o parte, iar pe de alta, Antonescu și subordonații săi direcți au fost condamnați la moarte pentru că au trecut cu Armata dincolo de Nistru, fiind socotiți agresori. Oare, care este cauza că trupele române care au trecut, după armistițiu, spre Apus n-au mai fost socotite agresoare? Cele două situații erau similare! - n.n.).În acest războiu pe viață și pe moarte să urmăm porunca marelui Lenin: „Dacă războiul a devenit inevitabil, să dăm totul pentru război, iar cea mai mică delăsare și lipsă de energie trebuie pedepsită după legea stării de război”.În același timp C.C. al P.C.R. aprobă complect aderarea tovarășei Ana Pauker, reprezentanta partidului nostru, la hotărârea de mai sus a Prezidiului Internaționalei Comuniste. C.C. al P.C.R. făgăduiește în mod solemn că va urma cu devotament și fără șovăire apelul Prezidiului Internaționalei Comuniste „de  a-și concentra forțele pentru sprijinirea prin toate mijloacele și pentru participarea activă la războiul eliberator al popoarelor și al statelor coaliției antihitleriste, pentru cea mai grabnică înfrângere a dușmanului de moarte al muncitorilor - a fascismului german și al aliaților și vasalilor săi”.  

Pe baza centralismului democratic, după dizolvarea Internaționalei Comuniste, Comitetul Central al partidului nostru devine forul suprem al partidului până la ținerea conferinței sau Congresului partidului.


[1] Arhivele Naționale. Fond C.C. al P.C.R. - Secția Propagandă și Agitație - Dosar 41/1967
[2] Vezi „East Europe”, numărul din iunie 1966, paginile 13-21.
[3] Arhivele Naționale. Fond C.C. al P.C.R. - Secția Propagandă și Agitație - Dosar 41/1967 (În documentul original: Arhiva Institutului de Studii istorice și social-politice de pe lângă C.C. al P.C.R., fond memorii)
[4] Până acum nu s-a găsit un document oficial al Cominternului în care să existe o asemenea formulare.
[5] Arhivele Naționale. Fond C.C. al P.C.R. - Secția Propagandă și Agitație - Dosar 41/1967
footer