Revista Art-emis
Retrăiri istorice în veacul al XXI-lea (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu   
Luni, 09 Septembrie 2013 22:08
Maia, Ialomiţa 2012-2013„Netăgăduit, Încrederea constituie prioritatea absolută care a fost, este şi rămâne pe agenda raporturilor româno-ruse.”
(Gheorghe Buzatu)

Lucrările Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice de la Maia-Catargi, Ialomiţa, Ediţia a IX-a din ciclul „Retrăiri istorice” - „1013-2013, 100 de ani de la participarea României şi a armatei sale la cel de-Al Doilea Război Balcanic” - s-au desfasurat în acest an sub egida Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România (A.O.Ş.R.), a Filialei Maia-Catargi - Asociaţia Naţională a Cavalerilor de Clio şi a Primăriei Maia, Ialomiţa, în zilele de 6 și 7 septembrie 2013. Despre desfăşurarea evenimentelor vom reveni cu detalii în următoarea ediţie a revistei noastre. Întrucât ediţia elevatei manifestări ştiinţifice din acest an a debutat cu un tedéum dedicat „Mareşalului Istoriografiei Româneşti” - cum, pe drept cuvânt l-a numit comandorul (r) prof. univ. dr. Jipa Rotaru pe regretatul profesor Buzatu - vă propunem să lecturaţi ultima prelegere a marelui dispărut, prezentată la Maia, în toamna lui 2012. Imaginea alăturată[1] se doreşte a fi un omagiu adus de către toţi participaţii ediţiei din acest an şi a revistei ART-EMIS, celui care - spre regretul tuturor românilor patrioţi - a plecat prea devreme la întâlnirea cu predecesorul său, inegalabilul Nicolae Iorga şi cu Mareşalul Ion Antonescu - al cărui avocat imparţial, corect şi temerar a fost pe parcursul întregii sale activităţi profesionale. (Redacţia ART-EMIS)

„Războaiele dintre ruşi şi turci”
din perspectiva unei realităţi geo-politice incontestabile:
„Românii sunt prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”[2]
Prof.univ.dr.  Gheorghe Buzatu (+)

A recomanda valoarea de excepţie a uneia dintre sintezele lui A. D. Xenopol (1847-1920)[3] ţine, netăgăduit, de domeniul truismelor. De vreme ce A. D. Xenopol, deopotrivă cu D.Cantemir, M.Eminescu, N.Iorga, V.Pârvan, Gh.I. Brătianu, Constantin C.Giurescu, Mircea Eliade sau Andrei Oţetea, şi-a câştigat de mult un binemeritat loc între clasicii  istoriografiei române, iar operele tuturora rânduiesc din înseşi momentele  apariţiei lor în rândul capodoperelor civilizaţiei naţionale. Este şi cazul Războaielor dintre ruşi şi  turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, după mai bine de 130 de ani de la publicarea lor (2 volume, Iaşi, H.Goldner, 1880, 219 + 393 pagini). Este remarcabil faptul că, în ciuda trecerii timpului, cercetările specialiştilor români şi străini din ultimul veac l-au confirmat integral pe A. D. Xenopol – autorul Războaielor …, dar nu numai, ci, nu mai puţin, şi al Istoriei Românilor, al Domniei lui Cuza Vodă, ⃰al Teoriei lui Rösler ori ale Principiilor fundamentale ale istoriei.

Atât sub raportul construcţiei ştiinţifice a sintezelor, cât şi sub acela al predicţiilor. Reţinem, în acest sens, concluziilor expuse în privinţa tratamentului impus României la Berlin în 1878: „Tratatul de Berlin ar trebui să ne înveţe două lucruri: întâi că în politică nu încap alte consideraţiuni decât acele ale interesului şi, al doilea, că ruşii au un singur scop asupra românilor, acela de a şterge cât se poate mai curând numele lor de pe faţa pământului. Ca proteguitori, ca aliaţi ne-au dezbrăcat; ce ar putea face mai mult ca duşmani? De aceea o alianţă cu ruşii în orice împrejurare, o încredere în cuvântul sau în semnătura lor, va fi totdeauna o nebunie scump plătită”[4]. Ce altă încheiere s-ar desprinde, în afară decât aceea de a învăţa din lecţiile neiertătoare ale istoriei? Sau, în alţi termeni, cine are de auzit, să înveţe!

Sunt multiple motive, aşadar, pentru care se impune examinarea raporturilor româno-ruse prin prisma desfăşurărilor intervenite în timpurile recente, cu consecinţe pe care le suportăm cu stoicism, dar şi cu profundă neînţelegere, şi în prezent!

Mihai Eminescu, A.D.Xenopol, Nicolae Iorga, Nae Ionescu sau  Pamfil Şeicaru, titani ai presei noastre politice, nu au neglijat - din unghiuri şi în perioade diferite - rolul şi locul factorului rusesc asupra orientării de ansamblu a României în relaţiile internaţionale. Fără nici o  exagerare, dar aserţiunile lor în această privinţă au constituit şi au rămas contribuţii de referinţă ale unui nepreţuit tezaur[5], concretizat în învăţături şi maxime de valoare nepieritoare, la care revenim adeseori, mai puţin pentru a ne delecta, însa, mai cu seamă, pentru a afla sugestii, lumini şi raţiuni în cazuri cât se poate de concrete. Astfel că, o dată cu trecerea timpului, nici nu mai ştii cui – celor nominalizaţi deja sau generaţiei de aur a anilor ’20-’40 (Octavian Goga, Gh.I.Brătianu, I.Petrovici, S.Mehedinţi, C.Rădulescu-Motru, Radu R.Rosetti, P.P.Panaitescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Sabin Manuilă, C.C.Giurescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea s.a.) - să-i atribui paternitatea unei butade celebre, pe cât de „brutală” (?!), pe atât de reală, şi anume că, de 300 de ani încoace, practic din 1711, când Petru cel Mare a atins Prutul, blestemul poziţiei noastre geopolitice a rezultat din faptul că, în orice moment al evoluţiei lor, românii s-au aflat prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu! Şi, într-adevăr, mai cu seamă de la 1812 înainte, oricând vecinătatea Rusiei a reprezentat pentru politica generală a Iaşilor şi Bucurestilor, mai apoi a României, o premisă, o condiţie şi o rezultantă, de prea puţine ori un beneficiu şi – vai! – cel mai adesea un dezavantaj, ca să nu spun o obsesie şi un pericol de prim rang, precum în mod cu totul deosebit în decursul existenţei României Mari (1918-1940), căreia i-a pus capăt prin faimoasele note ultimative din 26-27 iunie 1940, după cum şi între 1944 şi 1989, atunci când Kremlinul s-a pretins deopotrivă „prieten” şi tutore ideologic (practic stăpân absolut – până prin ´60) al Bucureştilor. Despre toate acestea ne vorbeşte, pilduitor, un document inedit[6], recent descoperit  în arhivele „procesului” intentat în 1946 foştilor membri ai Cabinetului Ion Antonescu[7], mai precis o lungă scrisoare (54 pagini dactilografiate), trimisă la 27 octombrie 1943 pe adresa lui Pamfil Şeicaru de un confrate, practic de un ziarist necunoscut azi, pe nume I.Joldea Rădulescu.

Expeditorul, respectând regulile profesiei, avusese inspiraţia ca, întâlnindu-i în împrejurări diferite pe unii dintre liderii politici ai României Mari (N.Titulescu, N. Iorga, C. Stere, I. G. Duca, Mareşalul C.Prezan), să-i chestioneze, între altele, despre semnificaţia vecinătăţii Rusiei. A obţinut, se înţelege, fără dificultate, în replică, dezvăluiri şi precizări fundamentale, demne oricând de o antologie. Ca să exemplific, voi reţine că, în 1936, neîntrecutul N. Iorga s-a destăinuit jurnalistului I.Joldea Rădulescu: „Paradoxul este acesta: cât timp nu ne atacă, trebuie să opunem Rusiei – dacă putem, bineînţeles – armata altora, armata Europei întregi. Dacă aceasta nu se poate, dacă Europa va fi divizată ca în 1914-1918, noi trebuie să stăm deoparte. Altfel, suntem distruşi… Noi trebuie să ne ferim ca de foc să irităm pe ruşi, întâi, fiindcă suntem prea aproape de ei, şi, al doilea, fiindcă ruşii sunt ca elefanţii: nu uită niciodată. Oricum, trebuie precizat, prin declaraţii oficiale şi prin presă, că n-avem nimic cu poporul rusesc, că ceea ce avem este cu regimul bolşevic, care ne ameninţă liniştea şi siguranţa internă”. Cu un alt prilej, după dezastrul graniţelor răsăritene în iunie 1940, Mareşalul C.Prezan, unul dintre coautorii victoriilor răsunătoare din 1917-1919, şi-a exprimat dezacordul faţă de propunerea ca România să fi intrat în război pentru a respinge notele ultimative ale lui Molotov privind Basarabia şi Bucovina de Nord, motivând că „ar fi fost o mare greşeală… Am fi fost zdrobiţi şi ameninţaţi să pierdem, poate, şi mai mult. Cred că ruşii atâta aşteptau: să fie provocaţi ca să ne ocupe”. Însă şansa i-a surâs, cu adevărat, lui I.Joldea Rădulescu în 1927, când, la Bucuresti, l-a primit premierul în funcţie al României, nimeni altul decât I.I.C.Brătianu. Era cu puţin timp înainte de sfârşitul neaşteptat al marelui bărbat de stat, unul dintre fondatorii şi călăuzitorii marcanţi ai României Mari, în cel dintâi deceniu al ei de existenţă. Dacă insist asupra gândurilor mărturisite de I.I.C.Brătianu ziaristului interesat de idei şi convingeri remarcabile, o fac întrucât sunt convins ca România, aflată şi astăzi pe o nouă turnantă a istoriei sale, este în situaţia când nu poate şi nici nu trebuie să-şi îngăduie experimente diplomatice ori să ignore pildele şi îndemnurile antemergătorilor noştri iluştri, fie ei fondatori de ţară, fie creatori şi propovăduitori ai curentului permanent al opiniei publice naţionale. Cu precizarea că, în funcţie de momentul, de conţinutul şi de adresa dezvăluirilor, acestea se constituie într-un veritabil extras de testament politico-diplomatic al ilustrului Ionel I.C.Brătianu (1864-1927), voi reţine pentru cititor câteva din pasajele cele mai semnificative pe tema enunţată din interviul acordat în 1927, de premierul României, ziaristului … de ocazie, care, totuşi, a fost I. Joldea Rădulescu. Menţionez, o dată în plus, că textul este inedit, iar întrebările din paranteze aparţin reporterului de la 1927: „I. I. C. Brătianu – Ştiu că şi alţii fac sforării ca ruşii să ne recunoască graniţa dinspre Răsărit; le-am făcut şi eu. Nu zic că e rău, dar nu e nici bine, fiindcă această recunoaştere obţinută, ne vom culca pe roze şi vom uita de eterna primejdie rusească…”

La întrebarea ce era de făcut?, Brătianu a observat: „Nimic altceva decât să ne menţinem mereu pe linia politică a alianţei cu Anglia şi Franţa; orice deviere, cât de mică, de la această alianţă, ne va fi fatală; cum ne-ar simţi că ne îndepărtăm de protectorii noştri pentru a-i înlocui cu alţii, sau că rămânem singuri, ruşii ne vor ataca…” În asemenea situaţie, a intervenit Joldea Rădulescu, se impunea să le răspundem ruşilor?, drept care Ionel Brătianu a replicat ferm: „… Nu; dacă voi fi eu la guvern, nu vom răspunde; dacă vor fi alţii şi aceştia vor comite greşeala să răspundă, îţi spun de pe acum ce se întâmplă: vom fi zdrobiţi şi însăşi fiinţa statului va fi în primejdie de moarte. Ruşii ne vor copleşi cu numărul şi ne vor invada întregul teritoriu. Suprema înţelepciune recomandă să nu ne batem niciodată, în nici o împrejurare şi oricum s-ar prezenta coaliţia. Fiindcă odată terminat războiul, prietenii de arme se vor întoarce acasă, iar noi vom rămâne iarăşi singuri, faţă-n faţă cu haotica, năucitoarea ameninţare. Vecinătatea cu Rusia – iată principiul de la care trebuie să pornească nu numai politica noastră spre Răsărit, dar toată politica noastră externă. Vecinătatea cu Rusia - nu sentimentele, nu afinităţile rasiale sau culturale, nu interesele economice comandă politica noastră externă. Merg cu acela, oricare ar fi el, care-mi dă mai multă certitudine că mă va apăra contra Rusiei, dar nu cu armele, căci sorţii unui război cu Rusia sunt foarte problematici, chiar când în joc este cea mai puternică armată din Europa, ci prin mijloace pacifiste. Sunt sigur de Rusia, atâta vreme cât sunt mai tare pe terenul diplomatic şi pe acela al alianţelor; din momentul în care s-a dezlănţuit războiul, partida poate fi socotită ca pierdută…” Jurnalistul nu s-a dat bătut, oferind exemplul războiului Crimeii, temă care nu-i era necunoscută premierului de la Bucureşti. „… Crimeea - a dezvoltat Brătianu – a fost un succes pentru aliaţi, fiindcă ruşii erau conduşi atunci de un ţar care nu-nvăţase nimic din strategia lui Alexandru I. Dacă ruşii se retrag în interiorul ţării, sunt imbatabili. Armata rusă nu poate fi înfrântă decât de acela care va şti sau va reuşi s-o atragă în afară de frontierele Rusiei!”.[8]

Între cei chestionaţi de I.Joldea Rădulescu, nu putea să lipsească Constantin Stere însuşi, în 1930-1931. Potrivit „Marelui Basarabean”, care a avut un rol proeminent în politica României în 1914-1918, el fusese convins că, la sfârşitul primului război mondial, Rusia ar fi fost zdrobită, fiind eliminată de pe scena europeană pe cel puţin … o sută de ani! Nu fusese aşa, întrucât, de fapt, Rusia ieşise regenerată din conflagraţie, probabil pentru că imperialismul ţarilor a fost preluat şi amplificat de Kremlinul Roşu.[9]

Potrivit lui N. Iorga, la care propun să revenim, problema Rusiei bolşevice trebuia tratată în context. El s-a declarat în acord cu Berdiaev, opinând că bolşevismul reprezenta „un fenomen sufletesc specific rus, care nu poate – şi, adăugăm noi, în 1990-1991, istoria a confirmat-o, nici nu a fost finalmente! – distrus cu tunul”.[10] Totodată, cine putea mai bine – ne întrebăm – să circumscrie în context problema Basarabiei? Să-l urmărim, aşadar, pe N. Iorga: „… Basarabia ne-a picat în gură ca o pară mălăiaţă, care însă ne-a rămas în gât. N-o s-o putem înghiţi decât dacă cineva ne va da o puternică lovitură de pumn în ceafă [...] N-o putem asimila decât dacă o zguduire socială internă ne determină, vrând-nevrând, să acceptăm un regim politic care convine structurii şi vecinătăţii sale cu Rusia [...] Dar nici dacă ne vom transforma radical nu vom fi siguri de Basarabia, atâta vreme cât nu vom şti să punem între Rusia şi noi barajul unei alianţe care să-i ţie pe ruşi în frâu. Basarabia ne va da într-o zi de furcă. Până atunci ea ne va obliga la cheltuieli militare enorme care însă, în clipa conflictului nu ne vor folosi la nimic”.[11] Prognoza istoricului s-a dovedit corectă: în iunie 1940 sfârşitul Basarabiei române a inaugurat procesul dezintegrării României Mari!

Tot în anul 1936, o dată cu N. Iorga, I.Joldea Rădulescu s-a întâlnit cu Poklewski-Koziel, fostul ministru al lui Nicolae al II-lea la Bucureşti, unde a rămas după revoluţia bolşevică. Fostul diplomat ţarist constata că, la momentul respectiv, România nu mai putea conta în Europa, dintre cei mari, decât pe Marea Britanie şi Franţa, neexcluzând perspectiva ca, „în clipa când acestea vă vor lăsa din braţe, puteţi să vă faceţi testamentul”.[12] Nu aveau să mai conteze, atunci, nici Germania şi nici Mica Înţelegere… De ce Germania – nu, s-a arătat intrigat Joldea Rădulescu. Considerentele expuse de Poklewski-Koziel s-au dovedit calificate: „… Germania? Germania singură ar putea să înfrunte Rusia, dar n-o va bate niciodată. Aceasta nu s-ar putea întâmpla decât dacă: sau Germania va fi ajutată de Anglia şi Franţa, ceea ce e exclus; sau Rusia nu va fi ajutată de Anglia şi Franţa, ceea ce e puţin probabil. Fiindcă, atunci când se va dezlănţui războiul, el va deveni iarăşi un conflict european, dacă nu chiar mondial. Rivalităţile dintre marile puteri vor salva Rusia”.[13] În context, recomandările diplomatului s-au dovedit ferme şi inspirate, confirmate integrale de evoluţiile europene dintre 1937 şi 1947: „Să nu ieşiţi de sub tutela Angliei şi Franţei; să nu provocaţi; în cazul când sunteţi atacaţi, să vă retrageţi frumuşel în cort şi să aşteptaţi; dacă Anglia şi Franţa înving, veţi fi salvaţi; dacă aceste două mari puteri vor fi înfrânte, să vă supuneţi soartei şi să aşteptaţi alte câteva decenii sau secole, până [ce] o împrejurare vă favorizează să vă recuperaţi ceea ce aţi pierdut. În general, sfatul meu, pe care l-am dat tuturor oamenilor politici români, este să evitaţi pe cât posibil de a participa la un conflict armat contra Rusiei, chiar alături de alţii. Lăsaţi pe cei mari să se bată între ei, nu vă amestecaţi, staţi departe, cât mai departe şi cât mai mult timp departe…”[14] Totodată, cel intervievat n-a ocolit, dimpotrivă, problema Basarabiei, prevestind că URSS va interveni, la o „conjunctură favorabilă”, pentru a recupera teritoriul dintre Prut şi Nistru, chiar printr-un atac militar[15], iar România nu se va putea apăra. De ce? Întrucât cu Rusia - argumenta Poklewski-Koziel, ca şi cum ar fi expus oficial punctul de vedere al Kremlinului stalinist - „nu se poate bate oricine. Vrei să ştii părea mea sinceră? V-aţi mărit prea mult faţă de puterile dv. morale… Şi, ca să puteţi păstra această moştenire extrem de grea, ar trebui să aveţi altfel de oameni, şi nu-i aveţi (subl. ns. - Gh. B.)”[16].

De asemenea, I.Joldea Rădulescu a convorbit de-a lungul anilor cu ziaristul T.Pisani[17], cu Ion Inculeţ, în toamna anului 1940, după prăbuşirea României Mari[18], şi cu un fost diplomat, al cărui nume nu-l comunică şi nici nu cutezăm să-l bănuim, fără riscul de a ne înşela profund. Era tot în toamna anului 1940, iar Bucureştii, din naivitate, se îmbarcase pe aceeaşi navă cu Germania lui Adolf Hitler, care, aprecia interlocutorul necunoscut şi nebănuit, deja … pierduse războiul[19]. O situaţie în care era preferabil să fi fost extrem de prevăzători, să ne fi ţinut - aşa cum recomandase, dacă ne amintim, şi Poklewski-Koziel - mult departe. Iar faţă de Rusia, continua diplomatul în cauză, nimic nu se impunea decât „o prudenţă fără seamăn…, o atenţie încordată asupra tuturor mişcărilor sale, sforţări continue pentru a păstra cu ea raporturile cele mai bune cu putinţă şi, în sfârşit, grija de a rămâne cât mai departe de vreun conflict militar cu Rusia sau de a participa alături de alţii, oricine ar fi ei, la un asemenea conflict”. Dat fiind că, ne asigură  I. Joldea Rădulescu, că ar fi conchis diplomatul: „Nu bolşevismul constituie primejdia morală care ne pândeşte, ci Rusia. Rusia, pur şi simplu”[20].

O concluzie se impune. Aşa, de pildă, trebuie să avem în vedere cu prioritate momentul când I. Joldea Rădulescu şi-a redactat scrisoarea către Pamfil Şeicaru, din care, tot pe atunci, i-a trimis o copie şi inginerului N. Mareş, care, la „procesul” din mai 1946 al echipei lui Ion Antonescu, a înaintat-o autorităţilor. Fără nici o îndoială, cu scopul de a fi dovedit că el, ca fost demnitar ministerial al Mareşalului, ar fi păstrat contacte cu cei care se pronunţaseră împotriva Războiului din Răsărit. Textul lui Joldea Rădulescu, datând din 17 octombrie 1943, intervenea în clipa în care soarta Războiului din Răsărit fusese decisă, astfel că, netăgăduit, expeditorului îi era mai lesne să se pronunţe asupra deznodământului previzibil. Aceasta deşi Joldea Rădulescu îl asigura pe destinatar că „sfârşitul războiului este încă departe”[21]. Totuşi, aprecia tot Joldea Rădulescu, cel puţin pentru România finalul  „se traduce prin dezastrul nostru sigur; iar din punct de vedere strict politic înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât o sinucidere”[22]. De unde şi concluzia finală, neiertătoare, lesne de formulat în octombrie 1943, dar imposibil de admis în 1940-1941. „Nu trebuia - a conchis I. Joldea Rădulescu - să intrăm în război”[23]. Totul era, aparent, cât se poate de clar, deşi în judecarea esenţei faptelor survenite lipsea - în chip surprinzător ori, cine ştie, pentru că aşa impunea demonstraţia (?) - un factor determinant: dar dacă războiul era purtat pentru eliberarea unor teritorii româneşti?! Se impune, în altă ordine, ca declaraţiile liderilor politici, militari şi diplomatici în forma comunicată de I. Joldea Rădulescu să fie coroborate şi cu alte surse. În nici un caz, nu trebuie să rămânem la un singur izvor, scrisoarea examinată din octombrie 1943. Nu putem ignora riscul ca I. Joldea Rădulescu să fi impus spiritul timpului prezent (octombrie 1943) declaraţiilor generale sau speciale smulse liderilor chestionaţi în răstimpul 1927-1940. Caz în care se impune să încheiem noi cum că declaraţiile erau frumoase şi utile, dar… nereale. Ceea ce schimbă multe, dacă nu cumva complet, datele problemei. Nu însă şi esenţialul, şi anume că în epoca modernă ne-a preocupat şi trebuie să ne preocupe orişicând vecinătatea Rusiei, rolul şi locul, destinul factorului rusesc în politica de ansamblu a României eterne. Pe de altă parte, problema nu s-a aflat, mai puţin, în atenţia lui Ion Antonescu şi a colaboratorilor săi. Din contra, a ocupat un rol predominant în strategia Mareşalului, care a ales calea războiului alături de Axă contra U.R.S.S. şi a restului Naţiunilor Unite. Din considerente, care, şi acelea, trebuie avute în vedere, cum a şi fost cazul[24].

Ajungem, în sfârşit, la concluzia finală: Numai aparent, potrivit relatării lui I. Joldea Rădulescu, Mareşalul Antonescu pare să fi ignorat, în politica sa generală ce a condus la războiul României contra Rusiei Sovietice din 1941-1944, semnificaţia profundă, cu caracter de permanenţă, a factorului rus. Imposibil de admis, fie numai dacă avem în vedere educaţia şi experienţa Mareşalului. Dar, sub acest raport, precizările ce s-ar impune sunt ample şi numeroase, ele neintrând în tema comunicării noastre. Oricum, nu putem ignora precizările pe care Antonescu le-a formulat, în decembrie 1942, la solicitarea jurnalistului italian Lambert Sorrentini, în sensul că „… mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba […] Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi [pe care], trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unei ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România: zăgăzuirea ruşilor…” [25]

Ulterior, în pragul sfârşitului de la 23 august 1944, Mareşalul nu şi-a modificat viziunea, nici chiar în momentul alegerii între război sau pace (respectiv, armistiţiu). Mă refer la faptul că, în ultima sa întrevedere cu Ion Mihalache, în seara de 22-23 august 1944, când liderul P.N.Ţ. i-a sugerat ca, a doua zi, să meargă la Palat, să discute cu regele Mihai I, admiţând să semneze el armistiţiul, Ion Antonescu a etalat unul dintre factorii esenţiali care contraziceau toate calculele avansate de preopinentul său. Dar este preferabil să reţinem din faimoasele „Însemnări din celulă”, aşternute de Antonescu în ceasurile imediat următoare arestării sale în după-amiaza de 23 august 1944, un pasaj exemplar în demonstraţia noastră: „Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist”[26] - a punctat şeful statului român ca răspuns la sugestia lui I. Mihalache de-a se încrede, o dată mai mult, în asigurările şi propunerile de armistiţiu U.R.S.S.-România ale Moscovei, susţinute, cum se ştie, de anglo-americani. Să ne fie îngăduit, în context, să apreciem că, în fundamentul ei, problema, atunci, ca şi în trecut ori ca  acum, era în vizor. În fond, problema atitudinii României faţă de asigurările Marelui Aliat de la Răsărit s-a pus oricând în timpurile moderne. Încheierea nu poate fi decât una singură: Netăgăduit, Încrederea constituie prioritatea absolută care a fost, este şi rămâne pe agenda raporturilor româno-ruse.

Grafica - Ion Măldărescu

Notă: Textul a fost extras din volumul Retrăiri istorice în veacul al XXI-lea, a VIII-a ediţie a Sesiunii de comunicări Ştiinţifice 7-8 septembrie 2012, 1812-2012, 200 de ani de larăpirea Basarabiei de către Imperiul Rus, Urziceni, Editura ANCA, 2013, (p.77-89).


[1] fotografie memorabilă a profesorului Buzatu a fost preluată de pe blogul valorosului jurnalist şi comentator militar col.(r) dr. Ion Petrescu căreia i s-au alăturat: imaginea tedéumului din 6 septembrie 2013 şi o imagine de grup a participanţilor la ediţia din 2013 -, realizate de Ion Măldărescu
[2] Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu
[3] A.D.Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci…, II, p. 377-378.
[4]  Vezi Gh.Buzatu, Ştefan Lemny, I. Saizu, eds., Eminescu - Sens, timp şi devenire istorică, I-II, Iaşi, Editura Universităţii, 1988-1989; Pamfil Şeicaru, Politica istorică a României, Bucureşti, Editura Elion, 2002.
[5] Valorificat parţial de noi, apud Stela Cheptea, ed., Paradigmele istoriei, II, Iaşi, Demiurg, 2009, p. 311 şi urm.
[6] Arhiva CNSAS, Bucureşti, fond 40 010, dosar 13, filele 109-154 (Scrisoarea lui I. Joldea Rădulescu către Pamfil Şeicaru, din 23 octombrie 1943, trimisă în copie şi lui N. Mareş, fost ministru în guvernul antonescian).
[7] Ibidem, f. 117.
[8] Ibidem, f. 116.
[9] Ibidem, f. 119.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem, f. 121.
[12] Ibidem, f. 122.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16 Ibidem, f. 124.
[17] Ibidem. Acesta, într-un moment în care Bucureştii se orientaseră deja spre Axa Berlin-Roma-Tokio, ar fi declarat: „Cu ruşii nu te poţi bate… Ruşii vor da mult de lucru Europei; ceea ce au făcut acum cu noi e numai începutul. Vei vedea, vei vedea…”
[18] Ibidem, f. 126.
[19] Ibidem, f. 127.
[20] Ibidem.
[21] Ibidem.
[22] Ibidem.
[23] Vezi, de exemplu, Petre Mihail Mihăilescu, „România în calea imperialismului rus. Rusia, România şi Marea Neagră”, Bucureşti, 1944; general Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice. 22 iunie 1941-23 august 1944, ediţia a IV-a, Iaşi, Editura Fides, 1998. Motivând angajarea României în Războiul din Răsărit pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, la 24 iunie 1941, fiind primit de V. M. Molotov în vizită de rămas bun, Grigore Gafencu, întrebat de liderul diplomaţiei sovietice ce căuta România în tabăra Germaniei, a replicat cu demnitate: „În ce mă priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decât o atitudine de diplomat, adică de soldat al ţării mele. Să-mi fie îngăduit în această calitate să-mi exprim părerea de rău că, prin politica lui urmată în timpul din urmă, guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica între ţările noastre durerosul deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea Moldovă, despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre [...], Uniunea Sovietică a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi de încredere şi a stârnit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte[...] Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire de guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la un război între cele două popoare care niciodată în istoria nu au luptat unul împotriva altuia” .
[24] apud Grigore Gafencu, Misiune la Moscova. 1940-1941, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1995, p. 230-231).
[25] Cf. Gh.Buzatu, coordonator, Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002, p. 378-379.
[26] Ibidem, p. 291.
footer