Revista Art-emis
August 1968 - Potenţiala invazie a URSS, Ungariei şi Bulgariei în România (3) PDF Imprimare Email
Dr. Larry Watts   
Luni, 09 Septembrie 2013 22:00

Nicolae Ceauşescu şi Iosif Broz TitoCompetiţia

Liderul iugoslav a oferit interlocutorilor săi români sfaturi în propriul său folos, prin care urmărea să-şi întărească poziţia de unic opozant al Moscovei, în Balcani, contribuind în acelaşi timp la campania sovietică de dezinformare, deja demarată împotriva României, prin care guvernul de la Bucureşti era prezentat ca fiind ezitant în acţiunea sa de condamnare a invaziei, că se  reconciliase cu Moscova şi revenise în Blocul sovietic. Tematica acestei dezinformări se va regăsi în cele mai importante studii şi lucrări occidentale, din următorii 40 de ani. În ceea ce priveşte atitudinea lui Tito, acesta a sfătuit România să-şi diminueze opoziţia publică faţă de Moscova: „Cred că ar fi mai bine pentru voi să adoptaţi poziţii pozitive, ca ţară socialistă, oricât de des aveţi ocazia, şi în privinţa tipului de relaţii pe care doriţi să le aveţi cu statele socialiste, de o aşa manieră încât nimeni să nu vă poată acuza de comportament negativ, ceea ce ar crea pretexte pentru ceva. Trebuie să confirmaţi fidelitatea voastră faţă de Tratatul de la Varşovia, fără a menţiona, pentru moment, necesitatea unor progrese, astfel ca ei să nu aibă nici un pretext. Nu li se va oferi nici un pretext pentru a lua măsuri. Ştim că presa bulgară, ungară şi sovietică va inventa, va spune minciuni. Trebuie să arătaţi în presa voastră că nimic din ce spun ei nu este adevărat”.[43]

Ceauşescu a încheiat discuţia refuzând invitaţia lui Tito de a rămâne să ia masa împreună, pentru discuţii detaliate, dată fiind presiunea evenimentelor.

Apoi Tito l-a prevenit, „cu toată sinceritatea”, fără a-i da explicaţii despre sursa informaţiei: „ai grijă de tine, de siguranţa ta, chiar şi la Bucureşti.” A doua zi, Ceauşescu nu a cugetat prea mult la întâlnirea pe care a avut-o cu Tito. În particular şi-a exprimat dezamăgirea că liderul iugoslav i-a oferit în loc de solidaritate, azil.[44] Însă, în faţa Comitetului Executiv a declarat doar că iugoslavii: „…ne-au spus că sunt de acord cu noi, dar că ar trebui să avem grijă şi să dăm dovadă de cumpătare, singura diferenţă fiind că ei fac exact invers. [...] Ne-au explicat că şi ei se află într-o situaţie dificilă de care italienii ar putea profita, aceştia având unele pretenţii teritoriale, precum şi albanezii şi grecii, care ar putea profita de o anumită stare de fapt”.[45]

Nu după mult timp, evaluările şi rapoartele făcute de serviciile secrete americane au început imediat să trâmbiţeze pe tema „rezistenţei îndârjite a iugoslavilor şi privind baterea în retragere a României”.[46] Faptul era cu atât mai uimitor cu cât remarcile liderului român fuseseră mult mai „îndrăzneţe” şi neechivoce în condamnarea invaziei decât expresiile „mai blânde” de „îngrijorarea” pe care le folosise Tito până în acel moment.[47] Era o mare discrepanţă între protestele zgomotoase ale lui Tito din occident şi acţiunile discrete făcute de Ceauşescu în sprijinul Cehoslovaciei şi cu scopul de a pune piedici U.R.S.S.. În tot acest timp, Bucureştiul condamna invazia, în mod repetat, dar nu mass-media occidentală, ci la consiliile Tratatului de la Varşovia, în interiorul comunităţii socialiste, şi la sesiunile de lucru ale ONU. Discrepanţa a fost reflectată şi de atacurile din media sovietică în care Ceauşescu a fost „atacat direct, în termeni foarte critici, de presa maghiară şi sovietică”, în timp ce Tito nu a fost „atât de expus.”[48]

Era o şi mai mare contradicţie între rapoartele despre reconcilierea româno-sovietică, presiunile militare sovietice constante şi măsurile economice punitive. Moscova nu a exercitat niciun fel de presiune economică asupra Iugoslaviei în urma protestelor politice ale lui Tito. Dimpotrivă, la finele anului 1968, când, după toate aparenţele, „atitudinea ostilă manifestată de Uniunea Sovietică faţă de Iugoslavia atinsese un nivel nemaiauzit de la excomunicarea din Cominform, cu 20 de ani în urmă”, Belgradul şi Moscova au încheiat un acord „în vederea unei creşteri semnificative a comerţului în spaţiul iugoslav, cu ţările semnatare ale Tratatului de la Varşovia”, acord ce prevedea un schimb de mărfuri de bază cu URSS cu 30% peste nivelul estimat pentru 1968.”[49] În plus, „se pare că URSS şi aliaţii săi dădeau garanţii că vor menţine relaţii normale”, indiferent de opoziţia manifestată public de Tito faţă de invazie, sugerând că aceasta nu avea de ce să deranjeze cât de puţin Moscova, după cum se anticipase în Occident.

În acest timp, un grup de înalţi oficiali ai Departamentului de Stat analizau febril împrejurările ce făceau trimitere la o invazie a României de tipul invaziei Cehoslovaciei, date fiind probele ce indicau comasarea trupelor militare sovietice şi ale ţărilor Tratatului de la Varşovia la graniţele sale, precum şi „războiul economic declanşat de sovietici împotriva României”, probe care indicau cu totul altceva decât o reconciliere.[50] Evaluările SUA excludeau posibilitatea ca Iugoslavia să fie complicele Kremlinului. Anomalia nu a condus la o re-examinare mai atentă a relaţiei economice care se îmbunătăţise semnificativ. În schimb, CIA descria relaţia ca fiind „puţin afectată de înrăutăţirea relaţiilor politice după invazia Cehoslovaciei”, datorită „deciziei URSS de a nu exercita presiuni economice”, Ion Gheorghe Maurer şi Lyndon Johnsonprezentând, astfel, îmbunătăţirea semnificativă a relaţiilor ca o lipsă a sancţiunilor.[51]

Intervenţia preşedinţiei americane

În mod paradoxal, în timp ce căuta sprijinul Beijingului, în cadrul comunităţii socialiste, Bucureştiul a primit ajutorul nesolicitat al Washingtonului, care ar fi putut fi decisiv în schimbarea intenţiilor Moscovei de a interveni în România, în perioada august - octombrie 1968.[52] Evaluând intenţiile U.R.S.S., la o întâlnire a Consiliului de Securitate Naţională, pe 23 august, directorul C.I.A., Richard Helms, a declarat că România „a adoptat una dintre cele mai ferme poziţii publice luate de vreun guvern în ce priveşte Cehoslovacia”, fie el din Orient sau Occident, şi că există „temeri bine întemeiate” că U.R.S.S. ar putea să reacţioneze.[53]  Şi Preşedintele Johnson era convins de acest lucru. Imediat, ambasadorul României a primit acces permanent la Secretarul de Stat Dean Rusk şi i s-a spus „că-l poate suna pe Secretar direct, în caz că era nevoie.” În aceeaşi zi, Rusk îl sunase pe ambasadorul Anatoli Dobrinin pentru a se interesa cu privire la intenţiile Moscovei faţă de România şi a lansa un avertisment în acest sens: „În ultimele ore am primit numeroase informaţii alarmante cu privire la o posibilă invazie sovietică în România. Secretarul de stat a subliniat că aceste informaţii nu vin de la partea română. Cu siguranţă că ambasadorul cunoaşte consecinţele pe care o asemenea acţiune le-ar avea asupra punctului de vedere al Statelor Unite, mai ales că vine după recenta acţiune sovietică în Cehoslovacia.[...] Acesta a întrebat dacă Dobrinin are informaţii pe această temă”.[54] Dobrinin îşi aminteşte că Rusk l-a avertizat „oarecum pe neaşteptate” să nu invadeze României,  afirmând că „ar fi fost prea mult” şi peste puterea administraţiei S.U.A. de a controla „opinia publică”.[55]

Moscova nu a dat niciun răspuns. Între timp, Comitetul executiv din România s-a întrunit din nou pe 25 august pentru a discuta noile mişcări ale U.R.S.S. şi ale trupelor aliate.[56] Deosebit de îngrijorătoare erau mişcările celor două divizii sovietice şi ale trupelor ungare în estul Ungariei, de la Debreţin către graniţa cu România, precum şi mişcările diviziilor sovietice staţionate permanent în R.S.S. Moldovenească, la Chişinău şi pregătirile evidente pe care le făceau acestea pentru a trece pe teritoriul românesc.[57] Doi dintre participanţi, Gheorghe Stoica şi Gheorghe Apostol, şi-au exprimat îngrijorarea vecină cu panica, astfel încât Bodnăraş a încheiat şedinţa afirmând „pentru liniştea lor” că fuseseră luate „toate măsurile” necesare pentru a preîntâmpina un atac militar surpriză din partea celor cinci state membre ale Tratatului de la Varşovia.

Pe 27 august Comitetul politic al Partidului socialist muncitoresc ungar (H.W.S.P.) observa că: Atât iugoslavii, cât şi românii au protestat faţă de guvernele celor cinci ţări socialiste cu privire la invazia trupelor aliate pe teritoriul Cehoslovaciei şi ambele ţări au făcut demersuri militare. Aceste demersuri au un scop politic pe plan intern, dat fiind că sunt menite să vină în sprijinul politicii adoptate de conducere, dar, dintr-o perspectivă obiectivă, acestea sprijină politica anti-sovietică şi propaganda imperialiştilor. Efectivele forţelor armate şi natura activităţii lor indica faptul că atât România cât şi Iugoslavia se pregătesc în scopuri defensive.

Politica Ungariei faţă de ambele ţări a fost de „respingere fermă a atacurile nedrepte în apărarea poziţiilor noastre corecte” şi să se angajeze în luarea de măsuri „pentru a dezvolta şi normaliza relaţiile noastre bilaterale în domeniul social, cultural, economic şi comercial.” Comitetul politic al H.W.S.P. a ajuns la concluzia că: „Trebuie să-i informăm pe conducătorii român şi iugoslav, într-o manieră corespunzătoare, că propaganda Occidentului privind ameninţarea unui atac iminent este neîntemeiată.”[58]

Două zile mai târziu, pe 29 august, Statele Unite, N.A.T.O., serviciile de informaţii ale României şi Iugoslaviei au informat la unison că trupele URSS, ale Ungariei şi Bulgariei şi-au intensificat pregătirile de a se desfăşura de-a lungul graniţelor cu România. În consecinţă, colectivul Cehoslovacia din Departamentul de Stat a fost convins să „includă planurile pentru evoluţiile care ar afecta România”, inclusiv pregătirile pentru „planurile corespunzătoare de contingenţă în eventualitatea unei acţiuni militare sovietice în România.”[59] Cât de serios lua în considerare această posibilitate administraţia Johnson este reflectat de faptul că consilierul preşedintelui a luat chiar măsura extraordinară de a întocmi proiectul unei declaraţii de condamnare a atacului împotriva României. „Lumea este şocată de vestea că Uniunea Sovietică şi câţiva dintre sateliţii săi au întreprins încă o agresiune brutală împotriva unui stat independent din Europa. Atacul împotriva României şi invazia Cehoslovaciei, care l-a precedat, dovedesc o ignorare gravă a integrităţii şi suveranităţii unor naţiuni independente. Această acţiune este total opusă declaraţiilor repetate ale guvernului sovietic care condamnă amestecul în afacerile interne ale altor state”.[60] Acest mesaj reitera că „atacul asupra României din partea Uniunii Sovietice şi a aliaţilor săi ridica probleme adânci şi grave” şi va genera un răspuns internaţional.

Pe 30 august, ambasadorii sovietici acreditaţi în cele patru state importante membre N.A.T.O. şi-au programat întâlniri simultane pentru a doua zi. O mişcare similară a precedat anunţul privind acţiunea militară în Cehoslovacia după ce aceasta se afla deja în plină desfăşurare de câteva ore. Semnalele primite de Agenţia Naţională de Securitate arătau şi ele dovezile unei posibile „mişcări a sovieticilor în România” pentru „a-l aduce pe Ceauşescu pe linie”:

Casa Albă a fost preocupată de această posibilitate încă de pe data de 23. România a dus o politică externă independentă încă din 1964, iar în timpul crizei din Cehoslovacia a sprijinit guvernul Dubcek (singura din Blocul Sovietic). Mişcările de trupe sovietice din zonele periferice României pot fi interpretate ca reprezentând o ameninţare pentru această ţară.[61]

Administraţia Johnson a decis să preîntâmpine acţiunea Kremlinului cu angajamente răspicate şi credibile că va declanşa represalii grave. Rusk l-a convocat urgent pe Dobrinin la o întâlnire ,în cursul aceleiaşi seri (la ora 21.00). Cu o oră înaintea întâlnirii, într-o declaraţie televizată,  preşedintele Johnson a făcut o referire cu privire la Europa de est, avertizând că vor fi repercusiuni cumplite în cazul în care Moscova ar „elibera câinii războiului”, cu referire directă la „temerile legate de posibilitatea ca sovieticii să intervină în România”.[62] Ulterior,Rusk i-a informat pe români că Washingtonul primise „informaţii complexe în cursul acelei zile care nu ne-au plăcut deloc” şi, prin urmare, a fost obligat să acţioneze rapid.[63] Rusk a trecut direct la subiect cu reprezentantul sovietic, indicând lipsa unui răspuns la solicitarea formulată de S.U.A. privind exprimarea intenţiilor pe care le avea U.R.S.S.. Dimpotrivă, a evidenţiat Rusk: „… noi primim în continuare informări deranjante şi în ultimele 24 de ore am primit numeroase rapoarte privind mişcarea trupelor, incidente la frontieră etc. El a întrebat dacă ambasadorul avea vreo justificare să-i dea asigurări că nu intenţionau să declanşeze o acţiune împotriva României… Secretarul a afirmat că, dacă se avea în vedere o asemenea acţiune, atunci, în numele întregii lumi, îi cere să nu o ducă la bun sfârşit. Consecinţele unei asemenea acţiuni asupra afacerilor internaţionale ar fi inimaginabile”.[64]

Încercând să îndepărteze temerile cu privire la isteria iscată în jurul României, „Dobrinin a întrebat dacă românii sunt de aceeaşi părere”, răspunsul primit fiind că Washingtonul „nu deţine niciun fel de informaţii de la români.”

„Pentru a face ceea ce era corect”, preşedintele Johnson „a emis un avertisment public către URSS, în prima săptămână din septembrie”, iar „invazia asupra României nu a mai avut loc”.[65] Într-adevăr, Rusk a informat Consiliul Naţional de Securitate, la şedinţa din 4 septembrie,  că deşi sovieticii bătuseră în retragere imediat după discursul preşedintelui Johnson, „nu putem fi siguri că sovietici nu vor ataca Berlinul sau România în zilele următoare. Generalul Wheeler a împărtăşit şi el această îngrijorare, explicând că 19 divizii sovietice vor putea intra în România în decurs de două-trei zile. Această forţă poate înăbuşi rapid orice opoziţie românească. Vor exista puţine informaţii ale serviciilor de spionaj. Vom putea însă să detectăm mişcările avioanelor sovietice.[66]

------------------------------------------------------------------

[43] Oficialul iugoslav a subliniat diferenţa dintre atitudinea şovăitoare a României şi cea consecventă a Iugoslaviei, generalizând o schimbare inexistentă a politicii, pe baza absenţei demonstraţiilor în masă. Vezi: D.Hanekovic în Vjesnik (Belgrad), 28 septembrie 1968.
[44] Conform lui Corneliu Mănescu, reprezentant al României la ONu în acea perioadă, promisiunea lui Tito de a ne „deschide graniţele, dezarma şi a oferi azil politic” era echivalentă cu „internarea în lagăre, fără a folosi cuvântul lagăr.”Betea (2008), p. 584.
[45] Stenograma întâlnirii Comitetului executiv al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, 25 august 1968, ANIC, CC al PCR/Cancelarie, dosar nr. 135/1968, f. 6 – 29
[46] Ermarth (1969), p. 120. Belgradul s-a aliniat chiar ostentativ la poziţia Statelor Unite, solicitând o întâlnire a Consiliului de securitate al ONU pe această temă, la care România se opusese dată fiind  împotrivirea conducerii Cehoslovaciei (care din cauza lipsei unei alternative imediate, i-au retras temporar pe Dubček şi Svoboda). Belgradul şi-a retras apoi tacit sprijinul pentru o asemenea reuniune, distanţându-se aparent de poziţia Bucureştiului.
[47] Vezi: USSR-Czechoslovakia (Information of 2300 EDT), 22 august 1968 (declasificat:15 ianuarie 2004), p. 3; USSR Resorts to Invasion in Czechoslovak Crisis (1968), p. 5, ambele în colecţia “Strategic Warning and the Role of Intelligence” (2010), CIA. CIA l-a scuzat pe Tito pentru linia sa „mai moderată” ca fiind probabil „o reflecţie a îngrijorării că  mişcările s-ar fi putut răspândi în Iugoslavia.” Deci se implica faptul că liderul român nu împărtăşea griji similare. Se pare că SUA l-au întrebat pe Tito în legătură cu această linie mai moderată, astfel încât el l-a informat pe ambasadorul american de la Belgrad, curând după aceea, „că Iugoslavia va intensifica condamnarea puternică a intervenţiei sovietice.”
[48] Czechoslovak Crisis Inflames Divisions in Eastern Europe, Weekly Summary, 30 august 1968 (declasificat: 29 septembrie 2008), p. 7, „Strategic Warning and the Role of Intelligence: Lessons Learned From The 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia” (2010), CIA. Greul atacurilor împotriva României a fost dus de „presa din URSS, Ungaria şi Bulgaria.”
[49] Ermarth (1969), p. 120; Intelligence Memorandum: Economic Relations between Yugoslavia and the Warsaw Pact Countries (ER IM 69-5), 1 ianuarie 1969 (declasificat la 11 decembrie 1998). Analiza economică sovietică, Biroul de cercetare economică, coordonat de Biroul de informaţii, p. 15, CIA. Comerţul cu ţările membre ale Tratatului, programat să crească de la 900 milioane USD în 1968, la 1,1 miliarde USD în 1969 a sporit de fapt mai mult, în timp ce schimbul de mărfuri cu URSS a crescut la 500 milioane USD.
[50] Nota Preşedintelui Grupului Regional Interdepartamental pentru Afaceri Europene (Leddy) către Sub-secretarul de Stat (Katzenbach), Washington, 1 octombrie 1968, Documentul 23, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, vol. XVII.
[51] Intelligence Memorandum: Economic Relations Between Yugoslavia and the Warsaw Pact Countries (1969), p. 15. Vezi şi: Soviet Use of Economic Relations for Political Purposes, 9 mai 1983 (declasificat: 21 februarie 2001), p. 5-6, CIA.
[52] O propunere a Casei Albe din iulie 1968 pentru coordonarea cu România şi Iugoslavia în scopul descurajării acţiunii militare împotriva Cehoslovaciei ridică posibilitatea ca asemenea discuţii neoficiale să fi existat, chiar şi anterior.
[53] Rezumatul întâlnirii, Cabinet Room, Washington, 23 august 19’68, Document 85, FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, vol. XVII. Reprezentantul Pentagonului, generalul Wheeler, a subliniat teama Moscovei de a pierde controlul din moment ce „pierduse deja Iugoslavia, iar România devenise complet independentă în partea de politică externă”
[54]Minuta discuţiei, 23 august 1968, Document 87 in op. cit. Dean Rusk a constatat că „Dobrinin a declarat că nici nu a văzut, nici nu a auzit de vreo intenţie a URSS privind o acţiune împotriva României şi că nici nu crede aceste informaţii. Dimpotrivă, Moscova i-a trimis urări călduroase cu ocazia Zilei Naţionale.”
[55] Anatoly Dobrinin, In Confidence: Moscow’s Ambassador to Six American Cold War Presidents, Seattle, University of Washington, 2001, p. 181.
[56] Stenograma Întâlnirii Comitetului executiv al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, 25 august 1968, ANIC, Cancelaria, dosar nr. 135/1968, ff.6 – 29.
[57] Forţele SUA responsabile de criză au menţionat „o varietatea de rapoarte” privitoare „la posibilitatea unei mişcări militare sovietice împotriva României, „inclusiv deplasarea unor forţe sovietice şi maghiare între rîul Tisa şi frontiera României.” Situation Report, 0600 hours EDT, 24 august 1968, Department of State Czech Task Force, în “Strategic Warning and the Role of Intelligence” (2010), CIA. Însă, prin categorisirea rapoartelor ca având diverse grade de „credibilitate”, raportul implica faptul că nivelul de încredere era redus reducând importanţa observaţiei din acelaşi raport că anumite „servicii de informaţii sunt neliniştite de rapoartele despre mişcări de trupe ale Pactului de la Varşovia înspre România” şi anularea unei vizite oficiale sovietice „la Bucureşti din cauza „unor mari evenimente care vor avea lua curând acolo.”
[58] Retegan (2000), p. 203-4; M-K-S, 288, fond 5, dosar nr. 471, f. 50-51 şi 62.
[59] Expansion of Czechoslovak Task Force to Include Romanian Contingency, Dean Rusk, Memorandum pentru preşedinte, 29 august 1968, „Strategic Warning and the Role of Intelligence: Lessons Learned From The 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia” (2010), CIA.
[60] Ibidem, p. 2.
[61] Thomas R. Johnson, American Cryptology during the Cold War, 1945-1989, Book II: Centralization Wins, 1960-1972, National Security Agency, Center for Cryptologic History, 1995 (declasificat: 9 iulie 2007), p. 462, National Security Archive Electronic Briefing Book No. 260, www.gwu.edu.
[62] Textul discursului apare în Public Papers of the President of The United States: Lyndon B. Johnson, 1968 –69, Book II, pp. 917-920; Doc. 166, Telegrama Departamentului de Stat către Ambasada SUA în România, 31 august 1968, Conversaţia Bogdan – Leddy, semnată de Rusk, transmisă şi la Moscova, Belgrad, Praga.
[63] Minuta discuţiei, SecDel/MC/13, New York, 1 octombrie 1968, Document 170 in op. cit. despre întâlnirea pe tema situaţiei din Europa de Est dintre Rusk, ambasadorul Buffin, asistent Sisco, Kaplan EUR/EE, DeSeabra (translator), ministrul de externe Mănescu, adjunctul ministrului de externe Maliţa, ambasadorul Bogdan, ambasadorul la ONU Diaconescu, Celac (translator).
[64] Minuta discuţiei, 30 august 68, 9 pm, Document 165 in op. cit.  Ambasadorul Llewellyn Thompson, un mare suporter al politicilor Departamentului de Stat concentrate pe sovietici, a participat de asemenea la întâlnirea Rusk-Dobrinin.
[65] Johnson (1995), p. 462. Dobrinin „ a spus că el nu primise nici un fel de instrucţiuni în acea privinţă”, dar, ca un punct de vedere personal, considera că Moscova „nu va face nici o mişcare împotriva României”, ca urmare a avertismentului lui Rusk. Vezi: Walt Rostow către Preşedinte, 30 august 1968, CIA, „Strategic Warning and the Role of Intelligence: Lessons Learned From the 1968 Soviet Invasion of Czechoslovakia” (2010), CIA.
[66] Note din cea de-a 59-a şedinţă a Consiliului Naţional de Securitate, septembrie 4, 1968 (extrase), Washington, 7:25 PM, Document No. 125, în Navrátil (1998), p. 494. Vezi şi: FRUS, 1964-1968, Eastern Europe, vol. XVII, Washington DC, US GPO, 1996, pp. 272-278. Rusk a subliniat din nou că: „românii nu lansaseră poveşti despre false ameninţări”.
footer