Revista Art-emis
Dezrobitorii din '41 PDF Imprimare Email
Col. (r) Remus Macovei   
Duminică, 25 August 2013 21:58

Recunostinşă, 1941În dosarul veteranului de război Nicolae Dobrin, fost luptător în Regimentul 40 Infanterie, am descoperit această diplomă primită împreună cu decoraţia „Bărbăţie şi credinţă”, urmarea a faptului că la 20.11.1942 a fost rănit pe timpul luptelor de la Cotul Donului. Diploma a fost înmânată în numele Regelui Mihai I de către dezrobitorul hotarelor, Mareşalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului şi Comandantul de Căpetenie al Armatei în Războiul de dezrobire.

La 22 iunie 1942 câteva sute de mii de militari români- generali, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi - deveneau dezrobitori, participând la eliberarea românilor din Basarabia şi Bucovina aflaţi, din iunie 1940, din nou sub ocupaţie străină.Erau însufleţiţi de mesajul mareşalului Ion Antonescu: „Ostaşi, Vă ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit si miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi (…) Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre […] Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru”.

Militarii dezrobitori înfruntând zilnic moartea la fiecare pas şi-au dovedit credinţa nestrămutătă în Dumnezeu, Rege şi Patrie. Tributul de sânge plătit de aceştia a fost enorm: 23.655 morţi, răniţi sau dispăruţi pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei(iunie-august 1944); 98.156 pentru cucerirea Odesei (iulie-octombrie 1941); 12.425 pe timpul luptelor ofensive din Ucraina şi Crimeea (iulie 1941-iulie 1942); 39.089 pe timpul ofensivei spre Stalingrad şi Caucaz (iulie-octombrie 1942); 158.854 în bătălia de la Cotul Donului (noiembrie 1942-februarie 1943); 22.522 pe timpul retragerii din Caucaz, Kuban şi Crimeea (primăvara anului 1944); 10.784 pe timpul luptelor defensive din Bucovina, Basarabia şi Moldova (iunie-19 august 1944) şi 187.177 pe timpul luptelor defensive din Moldova (20 -24 august 1944).[1]

Victoriile obţinute pe câmpurile de luptă au fost sărbătorite în ţară prin diferite manifestări . La 20 iulie 1941 ora 11.00, pentru ocuparea Chişinăului, la Constanţa , ca dealtfel în toată ţara, s-a organizat un Te Deum, la care preotul, a vorbit despre însemnătatea ocupării acestui oraş şi alipirea la Ţara Mumă a Bucovinei şi a Basarabiei . La 17 octombrie 1941 pentru a sărbători cucerirea Odesei toate localităţile au fost pavoazate, iar începând cu ora 11.oo au fost organizate manifestaţii impunătoare la care au participat toate autorităţile şi întreaga populaţie. Concomitent cu rugăciunea de pomenire a tuturor militarilor care au căzut pe câmpul de bătaie în Transnistria şi dincolo de Bug, organizată la cimitirul eroilor din Vădărjani - în faţa Dalnicului - în ziua de 26 octombrie 1941, începând cu ora 11.00, în ţară din ordinul Mareşalului Ion Antonescu, la aceeaşi oră s-a oficiat o rugăciune de pomenire, la care românii din toate localităţile care avea fii sau rude căzute în Transnistria au împodobit cu flori mormintele eroilor. La toate aceste manifestări locul de cinste era ocupat de invalizi de război şi văduvele celor morţi pe front. În şcoli copii dezrobitorilor căzuţi pe front erau aşezaţi în primele bănci. Deasemenea în fiecare şcoală era organizat un colţ al eroilor din localitate. La întoarcerea trupelor de pe front în garnizoana de pace se organizau ceremoniale care de regulă cuprindeau: pavoazarea gării şi a străzilor, organizarea participării unui număr cât mai mare de locuitori, organizarea distribuirii unor mici daruri (ţigări, flori, etc), oficierea unei slujbe de pomenire a celor căzuţi pe câmpurile de luptă.

Mii de militari dezrobitori, ca o recunoaştere a faptelor de arme cu totul excepţionale săvârşite pe câmpurile de luptă, au fost recompensaţi cu ordine şi medalii de război, multe din ele înmânate, în apropierea câmpurilor de luptă, de către Regele Mihai I sau de către Mareşalul Ion Antonescu.

Se poate concluziona că în această perioadă militarii dezrobitorii şi faptele lor de arme erau apreciate, aceştia primind recunoştinţa binemeritată a tuturor concetăţenilor. Situaţia se va schimba radical odată cu întoarcrea armelor împotriva Germaniei.

Mareşalul Ion Antonescu, cel care în septembrie 1940 şi-a asumat conducerea ţării, în condiţiile în care reprezentanţii partidelor istorice au refuzat acest lucru, cel care în perioada septembrie 1940- iunie 1941 a reformat - pe cât a fost posibil într-un timp limitat - Armata Română pentru a putea face faţă războiului în plină desfăşurare, cel care a condus , coordonat sau îndrumat acţiunile armatei pe timpul luptelor pe teritoriul U.R.S.S., la 23 august 1944, a fost arestat din ordinal şi de către Regele Mihai I, predat ruşilor, iar în urma unui proces ruşinos, condamnat la moarte şi executat la 1 iunie 1946.

Regele Mihai I - cel care a îndemnat militarii români la luptă împotriva bolşevicilor -, cu sprijinul unor militari: general Aurel Aldea, mareşal al Curţii Regale, general Mihail Racoviţă, comandant al Armatei a 4-a, col. Dumitru Dămăceanu - în cooperarea cu locotenentul-dezertor Emil Bodnăraş, agent al N.K.V.D., a făcut posibilă trădarea din 20 august 1944, prin operaţiunea „Poarta Iaşului”[2]  şi deschiderea fără luptă a teritoriului românesc în faţa trupelor sovietice. Pentru actul de la 23 august 1944 ruşii, duşmanii de moarte ai dezrobitorilor, îl vor decora pe regele Mihai I cu ordinul „Pobeda” („Victoria”) cu diamante, cel mai înalt ordin sovietic al timpului.

La 23 august 1944 ora 22.00, din ordinul Regelui Mihai I ostaşii români, foşti dezrobitori, au încetat acţiunile de luptă împotriva trupelor sovietice, ceea ce a echivalat cu o capitulare necondiţionată a României. Profitând de faptul că armistiţiul cu U.R.S.S. va fi semnat abia la 12 septembrie 1944, ruşii au capturat în această perioadă cca. 175.000 de militari români,[[3]] mulţi dintre ei murind pe timpul prizonieratului de foame, frig, boli sau din cauza epuizării fizice. Abia începând cu 1946 aceştia au început să fie eliberaţi şi au revenit în ţară.

Generalii şi ofiţerii care au participat la luptele împotriva U.R.S.S. vor conduce, după 23 august 1944, acţiunile Armatei Române pentru eliberarea nord-vestului Transilvaniei, Ungariei şi Cehoslovaciei. La terminarea războiului în loc să primească recunoştinţa binemeritată, au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi pentru participarea la Campania din Est (1941-1944). Mulţi din ei vor muri în urma regimului inuman de detenţie din închisorile comuniste. Menţionez că în urma documentării proprii, am constatat că în perioada 1944 -1961 au fost arestaţi şi condamnaţi 161 de generali, dintre care 78 au murit în închisorile comuniste.[4] 

Dintre militarii dezrobitori căzuţi prizonieri la ruşi, în perioada 1943-1944, câteva mii vor fi recrutaţi pentru a face parte din cele două divizii de voluntari: „Tudor Vladimirescu ” şi „Horia , Cloşca şi Crişan”. La 30 martie 1944, voluntarii din Divizia „Tudor Vladimirescu”, înainte de a pleca pe front, în subordinea Frontului 2 Ucrainian, au fost „dezlegaţi”   de vechiul jurământ faţă de rege, de către trei preoţi hirotonisiţi de patriarhul Rusiei şi au depus un nou jurământ,[5]  cu următorul conţinut:

„Jur poporului meu robit de nemţi să lupt pentru libertatea şi propăşirea lui. Jur să-mi îndeplinesc fără şovăire îndatoririle mele de ostaş în tabără, pe câmpul de luptă, oricând şi oriunde, să mă supun ordinelor comandanţilor mei şi să păstrez secretul militar. Jur să lupt pentru o prietenie trainică între România şi Uniunea Sovietică, care mi-a dat putinţa să lupt cu arma în mână pentru distrugerea duşmanului comun, Germania hitleristă. Jur să păstrez cu sfinţenie frăţia de arme cu Armata Roşie. Jur să lupt până la ultima picătură de sânge contra nemţilor care mi-au târât ţara în războiul lor nelegiuit. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.[6] 

La terminarea războiului militarii acestor două divizii vor juca un rol decisiv în făurirea armatei populare. De asemena trebuie amintit că după război, veteranilor de război le-a fos aplicat un tratament discriminatoriu. Veteranii „cei răi”, dezrobitorii, care luptaseră împotriva U.R.S.S., a căror jertfă şi eroism nu mai reprezenta nimic pentru noii puternici ai zilei, au fost marginalizaţi. Veteranii „cei buni” , cei care luptaseră pe frontul de vest, în mod deosebit cei care au făcut parte din cele două divizii de voluntari, au beneficiat de toate onorurile. Abia după 1990 s-a revenit la normal, astfel că dezrobitorii au putut căpăta şi ei acelaşi statut şi s-au putut bucura de consideraţia binemeritată.



[1]  Cornel Scafeş, Horia Şerbănescu,Ioan Scafeş, Cornel Andone, Ion Dănilă,Romeo Avram –Armata Română.1941-1945, Ed.Rai, Bucureşti, 1996, pag. 23.31,48, 57,62,66,71şi 77
[2]  Historia.ro – 23 august – salvarea României sau trădare naţională?
[3]  Ibidem.
După alţi autori cifra prizonierilor luaţi de ruşi în această perioadă este de peste 110.000. (Cornel Scafeş, Horia Şerbănescu,Ioan Scafeş, Cornel Andone, Ion Dănilă,Romeo Avram – op. Citate pag.77)
[4]  Remus Macovei – Condamnările generalilor, Editura daco-română,Bucureşti, 2013, pag.85
Conform gen. Dragnea Marin în închisorile comuniste ar fi murit 53 de generali(Gen. bg. Dr. Costantin Ucrain – O viaţă în slujba armatei şi ţării sale, Ed. Univers Ştiinţific, Bucureşti, 2006, pag.180)
[5]  Istorie şi civilizaţie – O divizie pentru liniştea comuniştilor români
[6]  Remus Macovei – Op. Citate, pag.118
footer