Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Miercuri, 21 August 2013 15:36

M. D. Sturdza-Rusii, masonii, Mare?alulDe?i avem o p?rere diferit? despre desf??urarea împrejur?rilor care au precedat fatidica zi de 23 august 1944 - Ziua Tr?d?rii Na?ionale - dar ?i a celor care au urmat, am dat curs articolului domnului Mihai Dimitrie Sturdza preluat din Cotidianul în pagina revistei ART EMIS, tocmai pentru a oferi cititorilor no?tri posibilitatea de analiz? ?i situare fa?? de adev?r. Afirma?ia în care domnul Mihai Dimitrie Sturdza î?i d? - cum spune românul - cu stângu-n dreptul - contrazicându-se pe sine, reprezint? sinteza integral? a volumului „Ru?ii, masonii, Mare?alul ?i alte r?spântii ale istoriografiei române?ti”, Bucure?ti, Editura Compania, 2013: „Cu toate c? România era implicat? într-o încle?tare armat? la scar? mondial?, mul?i dintre istoricii no?tri se c?l?uzesc înc? dup? principiul «ceea ce nu prive?te strict România nu conteaz?», ba chiar «ce nu vrem s? ?tim nu exist?». A?a se ?i explic? apari?ia unor texte românocentrice, tributare unui patriotism simplist, adresat unui public semidoct sau de-a dreptul incult. Autorii acestor texte nu vor s? ?tie c? România f?cea parte dintr-un grup regional de ??ri, vizate de Stalin ca prad? de r?zboi, indiferent c? fuseser? aliate sau inamice ale U.R.S.S..” este o insult? adresat? poporului român ?i unor istorici de talia Profesorului Buzatu - cel mai competent specialist în istoria recent? a României, în spe??, Al Doilea R?zboi Mondial. Oare autorul lucr?rii prezentate îl include ?i pe regretatul istoric tot în categoria „patrio?ilor simpli?ti, a semidoc?ilor ?i a incul?ilor”?

P?strând propor?iile, dar ?i respectul pentru adev?r, în pofida titlului aristocratic, se poate afirm? c? fa?? în fa?? cu statura ?tiin?ific? a profesorului Buzatu, autorul se prezint? ca un „ilustru” personaj qvasi-insignifiant. Faptul c? ani de-a rândul a dezinformat ?i intoxicat poporul român cu ?tiri r?sucite ?i gonflate la Gogo?eria „Europa Liber?” - post finan?at de Congresul American -, faptul c? citeaz? unele surse pompoase ?i implicate partizan în derularea evenimentelor, nu ofer? nici respectarea adev?rului, nici nu-l onoreaz? pe autor. Nici cazul Cretzianu - mânuitorul fondurilor române?ti ai Comitetului Na?ional Român, ini?iate de Mare?alul Ion Antonescu ?i realizate de c?tre Mihai Antonescu cu acordul Mare?alului -, preluate în 1948 de c?tre generalul R?descu sub patronajul ex-regelui Mihai?i nici cum s-au „volatilizat” banii în anii postbelici nu este tocmai elucidat. Nici azi nu se cunoa?te exact modul în care s-a comis devalizarea Tezaurului României ascuns din ordinul Conduc?torului Statului la Mân?stirea Tismana. Despre toate acestea... t?cere. T?cere ?i despre doritul ?i nerealizatul zbor cu avionul spre Moscova a generalului Aldea, care confirm? - o dat? în plus - conexiunile Regelui Mihai cu Moscova, implicarea generalilor Aldea ?i Racovi?? în opera?iunea de tr?dare a intereselor României - „Poarta Ia?ilor”- ordonat? de c?tre regele Mihai prin care s-a facilitat invadarea ??rii de c?tre trupele sovietice. S? nu uit?m c? la 23 august 1944, soarta celui de-Al Doilea R?zboi Mondial nu era înc? decis?, iar posibilitatea ca Germania s? realizeze bomba atomic? era una real?. Simplificând u?or, România prin nechibzuin?a ?i tr?darea regelui Mihai a tras de balan?a r?zboiului în favoarea Uniunii Sovietice. Ce a avut de câ?tigat România în urma acestui act? R?spunsul este cunoscut. Deasupra tuturor machiavelismelor diplomatice ?i a dispre?ului Alia?ilor, România nu au fost recunoscut? ca ?ar? cobeligerant?, iar românilor li s-a aplicat - poate pentru secole - stigmatul tr?d?rii. Germania nu iart?! Se vede ?i în caracterizarea retoric-interogativ? pe care o face unul dintre cei mai influen?i gânditori geopolitici ai Rusiei de ast?zi, Aleksandr Dughin: România se afl? la periferia Uniunii Europene, este un oaspete nepoftit, tratat mai r?u decât ??rile care se afl? în dificultate precum Spania, Italia, Grecia, Portugalia, Irlanda. În Uniunea European?, aceste ??ri sunt catalogate peiorativ drept «Grupul PIIGS», adic? «grupul porcilor». Înseamn? c? în acest context România este o ?ar? de mâna a zecea? În Europa exist? o percep?ie negativ? ?i injust? a românilor. Ei nu sunt bineveni?i ca oaspe?i. Lor nu li se deschide spa?iul Schengen. Un popor întreg este judecat în baza a câtorva cazuri de corup?ie ?i tr?dare.Este o situa?ie dizgra?ioas? pentru o ?ar? care posed? o m?rea?? cultur?, o cultur? pe care o consider o veritabil? perl? a culturii europene a secolelor al XIX-XX-lea. În realitate, societatea româneasc? este una dintre societ??ile europene care sunt cele mai interesante, cele mai intelectuale, cele mai apropiate fa?? de noi.

De altfel, comentariile altora despre Mihai Dimitrie Sturdza nu-i sunt întotdeauna favorabile, dup? cum dore?te s? ne conving?. În alt context decât cel de fa??, dar tot conectat la realit??ile române?ti, o bun? „cuno?tin??” a domniei sale, domnul Radu Albu Com?nescu îl descria nu tocmai cum ?i-ar fi dorit: „...este, pentru dl Sturdza, un pretext de a împro?ca bârfe, de a reînvia antice ostilit??i, de a desfigura personaje trecute pe cel?lalt t?râm (care nu vor fi trebuit s?-?i tr?iasc? via?a dup? regulile d-lui Sturdza, nici s?-i dea domniei sale socoteal?). [...] Textul este plin de «dovezi» infirme, textul e de un penibil ?i un grotesc prin care dl. Sturdza se parodiaz?, în fond, pe sine...”[1] Ceea ce coincide ?i cu noua sa crea?ie „istoric?”- zicem noi. Permi?ându-?i s? ironizeze valorile autentice ale Neamului, s?-l ia în zeflemea pe Pamfil ?eicaru sau - indirect -, pe eruditul urma? al marelui Iorga, istoricul Gheorghe Buzatu, domnul M.D. Sturdza ?i-a câ?tigat cu prisosin?? dreptul la o celebr? replic? a pictorului grec, Apelles: „Ne sutor ultra crepitam!”, completat? cu replica lui Don Basilio din „B?rbierul din Sevilla” act.II: „Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose!”.
Dar, las pe M?ria Sa, cititorul, s? aprecieze ?i s? judece! (Ion M?ld?rescu)
Mihai Dimitrie Sturdza
Fragment din volumul „Ru?ii, masonii, Mare?alul ?i alte r?spântii ale istoriografiei române?ti”Editura Compania, 2013 [2]

Negocierile de la Stockholm ?i dosarele armisti?iului.

Concluzia tras? de admiratorii mare?alului Antonescu: dac? mare?alul - ?i nu regele - ar fi încheiat armisti?iul cu U.R.S.S., s-ar fi ajuns la altceva decât la «deschiderea por?ilor» în fa?a comunismului. Campania pentru reabilitarea mare?alului a fost reluat? din prima clip? a tranzi?iei postceau?iste prin presa cu accente de extrem? dreapt?, prin c?r?i ?i declara?ii ale unor istorici sau oameni politici. Armisti?iul de la 23 august 1944 (? - n.r.) a pecetluit sfâr?itul alian?ei româno-germane ?i a dus, de?i f?r? voia autorilor acelui act (? -n.r.), la intrarea României în sfera de influen?? a U.R.S.S.. «23 august» r?mâne, de aceea, peste decenii, cea mai controversat? tem? din istoria recent? a ??rii noastre. Cu toate c? România era implicat? într-o încle?tare armat? la scar? mondial?, mul?i dintre istoricii no?tri se c?l?uzesc înc? dup? principiul «ceea ce nu prive?te strict România nu conteaz?», ba chiar «ce nu vrem s? ?tim nu exist?». A?a se ?i explic? apari?ia unor texte românocentrice, tributare unui patriotism simplist, adresat unui public semidoct sau de-a dreptul incult. Autorii acestor texte nu vor s? ?tie c? România f?cea parte dintr-un grup regional de ??ri vizate de Stalin ca prad? de r?zboi, indiferent c? fuseser? aliate sau inamice ale U.R.S.S..

Primul argument al acestei ?coli de gândire, ap?rut? înc? din 1945 cu Pamfil ?eicaru (?i o parte a emigra?iei legionare) ?i compus? ast?zi cu prec?dere din admiratorii - din ce în ce mai numero?i - ai mare?alului Antonescu, este acela c? prin actul de la 23 august 1944 s-a comis «o tr?dare a României» de c?tre regele Mihai. Tr?dare care s-a suprapus pe negocierile unui armisti?iu ce se desf??urau la Stockholm ?i se aflau - a?a cred mul?i - pe punctul de a primi acordul mare?alului. Acel acord ar fi scutit România de groz?viile comuniz?rii care a urmat. De fapt, nu se ?tie nici azi dac? mare?alul Antonescu se hot?râse s? încheie într-adev?r un armisti?iu sau dac? încerca s? mai amâne termenul fatal, tatonând alte solu?ii.

Dac? am admite c? încheierea armisti?iului la 23 august de c?tre un grup de opozan?i încuraja?i de regele Mihai a fost o tr?dare, atunci ar trebui s? admitem c? tot tr?dare a fost arestarea lui Mussolini, la 25 iulie 1943, de c?tre o grupare politic? sus?inut? de regele Victor-Emmanuel (de?i situa?ia era total diferit?, de ce, nu?, - n.r.). De ce cred ap?r?torii memoriei lui Ion Antonescu c? Stalin ?i-ar fi respectat angajamentul anun?at de Molotov la 4 aprilie 1944, ?i anume neinterven?ia în treburile României? Stalin ?i-a înc?lcat toate promisiunile, nu numai cele f?cute României, ci ?i pe cele f?cute celorlalte ??ri ocupate pe rând de Armata Ro?ie. Cu excep?ia Finlandei, care nu numai c? nu a fost ocupat?, ci ?i-a p?strat sistemul politic ?i social instaurat înc? de la desprinderea ei de Rusia, în 1918. Teza ?colii «antonesciene» se întemeiaz? eronat tocmai pe o similitudine pur formal? între cazul român ?i cel finlandez.

Cazul finlandez

Finlanda ?i România, conduse de câte un mare?al - Mannerheim la Helsinki, Antonescu la Bucure?ti -, intraser? cu politici diferite în r?zboiul antisovietic declan?at de Reich-ul hitlerist la 21 iunie 1941. În 1944 Mannerheim încheia cu succes în?elegerea cu sovieticii, în timp ce regele Mihai semnase (ce?, unde? - n.r.) peste capul lui Antonescu actul de la 23 august care avea s? pecetluiasc? înrobirea României. « Tr?dare » deci ? Nimic mai fals. Chiar dac? la acea dat? conduc?torii Uniunii Sovietice nu aveau o idee clar? despre evolu?ia pe termen scurt a situa?iei din Europa, înrobirea s-ar fi produs oricum, conform unui model aplicat, în felurite versiuni, tuturor « democra?iilor populare » ale viitorului lag?r socialist « al p?cii ?i în?elegerii între popoare ».[3] Compara?ia între Mannerheim ?i Antonescu se justific? doar într-o foarte mic? m?sur?. Angajate împotriva Sovietelor, cu care aveau frontiere comune, Finlanda ?i România nu se aflau în aceea?i regiune geografic? a Europei ?i nu constituiau priorit??i similare printre scopurile de r?zboi ale Moscovei: Finlanda era periferic?, iar România era primul « obstacol » în calea sovietiz?rii Balcanilor ?i a asaltului asupra Ungariei.

Mult mai important? pentru tema care ne preocup? este deosebirea dintre mare?alul Mannerheim, fost ofi?er ?arist devenit conduc?tor al Finlandei independente dup? 1918, ?i mare?alul Antonescu, ajuns conduc?torul României în împrejur?rile tulburi din 1940. ?i unul, ?i cel?lalt se vor confrunta în vara lui 1940 cu tendin?ele expansioniste ale Uniunii Sovietice, fa?? de care vor lua pozi?ii diferite. Dup? anihilarea Poloniei, Stalin a trecut la lichidarea celor trei Republici Baltice. La 25 septembrie 1939 - adic? la o lun? ?i dou? zile dup? semnarea pactului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939), care avea s? ini?ieze împ?r?irea Poloniei între Reich ?i U.R.S.S., declan?ând cel de-Al Doilea R?zboi Mondial -, Stalin îl convoca pe ministrul de Externe al Estoniei, propunându-i încheierea unui pact de asisten?? mutual?, precum ?i instalarea unei garnizoane sovietice ?i a unor baze aeriene ?i navale. « Nu v? speria?i de aceasta. V-am asigurat c? Uniunea Sovietic? nu inten?ioneaz? câtu?i de pu?in s? v? afecteze sistemul de stat, forma de guvernare sau structura economic?, nici situa?ia interna?ional? sau politic? extern?. Trupele sovietice se vor ab?ine de la orice ac?iune care nu ar fi în conformitate cu aceste premise. » Pactul sovieto-estonian a fost semnat la 28 septembrie 1939. La 5 octombrie a urmat Letonia, iar la 10 octombrie, Lituania. [4]


La 5 octombrie, Stalin invitase ?i Finlanda s? încheie un pact de asisten??.
Guvernul finlandez a refuzat, procedând în plus ?i la arestarea unor agitatori comuni?ti. Stalin a reac?ionat creând, la grani?a cu Finlanda, Republica Sovietic? Carelo-Finlandez?, al c?rei pre?edinte a devenit Otto Kuusinen.[5]
Rezultatul? Cele trei state baltice au fost ocupate de armata sovietic? în vara anului 1940 ?i încorporate U.R.S.S..[6] [...] Aceast? concesie major? f?cut? de opozi?ia unit? propunerilor sovietice se suprapunea unei concesii similare f?cut? de ministrul român de Externe, al c?rui curier special, Neagu Djuvara, p?r?sise Bucure?tii, a?a cum fusese prev?zut, la 22 august 1944, aducând o scrisoare c?tre Nanu. Date fiind diversele interpret?ri ale misiunii lui Djuvara, trebuie subliniat c? acesta avusese înainte de plecare o convorbire cu Mihai Antonescu, ?i nu cu mare?alul[7] - ministrul de Externe îl primise într-o lung? audien??, f?r? îndoial? ultima acordat? cuiva înainte de a fi arestat a doua zi la Palatul regal.
Ceea ce îi spusese Mihai Antonescu emisarului s?u demonstra o apropiere considerabil? de ideile lui Nanu în ceea ce prive?te urgen?a de a scoate România din r?zboi. Mihai Antonescu arunca asupra mare?alului responsabilitatea întârzierilor în trecerea la ac?iune; doar intransigen?a mare?alului, afirma ministrul de Externe, împiedicase încheierea oric?rui compromis cu U.R.S.S.. Mare?alul vorbea chiar despre posibilitatea de a se sinucide ca regele dac Decebal dac? situa?ia ar fi devenit de nest?pânit. Totodat?, hot?rârea lui Mihai Antonescu de a accepta solu?ia capitul?rii - era înso?it? de mari ezit?ri, alimentate ?i de temerile sale c? s-ar putea încheia o pace separat? între Hitler ?i Stalin. O pace pe care, spunea el, guvernul francez de la Vichy tocmai i-o anun?ase ca iminent? ?i ale c?rei consecin?e riscau s?-i fie fatale României. Mare?alul Antonescu, întors pe 7 august de la Cartierul General German, nu-l auzise oare pe Hitler vorbindu-i elogios de Stalin? Aceste simptome alarmante p?reau cu atât mai verosimile cu cât, din perspectiva lui Mihai Antonescu, ele decurgeau din afinitatea profund? existent? între dictatura nazist? ?i cea sovietic?.

De ce, în acest caz - îl întrebase Djuvara -, s-a continuat lupta împotriva U.R.S.S. în loc s? ie?im cât mai repede din conflict? De frica represaliilor germane, îi r?spunsese Mihai Antonescu. De aceea îl îns?rcinase pe Djuvara s?-i întrebe pe anglo-americani prin Nanu dac? puteau s? sus?in? România cât mai repede printr-o para?utare de trupe. Mihai Antonescu p?rea deci s? fi uitat c? Nanu nu beneficia de nici un contact cu anglo-americanii (aceste para?ut?ri fuseser? deja sugerate de opozi?ia unit?) ?i l?sa impresia c? ar fi victima altei iluzii vorbindu-i lui Djuvara despre posibilele disensiuni între U.R.S.S. ?i anglo-americani, disensiuni ale c?ror consecin?e ar putea salva România. Cât despre « disensiunile » prognozate la Bucure?ti, Churchill avusese grij? s? le evite. Nanu, îns?rcinat s? reia discu?iile cu doamna Kollontai, trebuia s-o întrebe dac? U.R.S.S. nu dorea s? discute doar cu opozi?ia unit?, ci ?i cu guvernul Antonescu. Or, aceast? întrebare arat? foarte bine c? guvernul Antonescu, care se împotrivise pân? atunci cu atâta înc?p??ânare unui armisti?iu cu U.R.S.S., nu pricepuse inten?ia Kremlinului, care era tocmai aceea de a evita negocierea cu opozi?ia unit?. Ministrul de Externe spuse chiar c? mare?alul era pân? la urm? gata s? renun?e la putere în momentul în care situa?ia ar fi cerut-o ?i s?-i dea mân? liber? chiar lui (Mihai Antonescu) pentru a merge s? semneze armisti?iul la Cairo, dar nu la Moscova. Nici un alt document, nici o alt? surs? nu au confirmat de atunci versiunea lui Mihai Antonescu. Care ar fi, în acest caz, rolul opozi?iei? întrebase Djuvara. «În ce prive?te Opozi?ia, este regretabil s? vezi c? n-a f?cut nimic. Principalii s?i reprezentan?i ?i el însu?i [Mihai Antonescu] primiser? mesaje de la Bene? ?i de la oamenii politici români refugia?i în Elve?ia, mesaje care îi îndemnau s? ia imediat leg?tura cu Moscova; c? el [Mihai Antonescu] l?sase Opozi?iei toat? libertatea de ac?iune, considerând c? ea dispunea de atuuri mai importante decât guvernul, dar nu se f?cuse nimic».

Curierul special Djuvara plecase deci din Bucure?ti pe 22 august, ajunse la Berlin în seara zilei de 23, î?i petrecu noaptea acolo ?i ateriz? la Stockholm pe 24 august, f?r? s? fi aflat înc? despre lovitura de stat a regelui Mihai. Radioul ?i presa german? nu anun?aser? deocamdat? nimic, urmând dispozi?iile cenzurii lui Hitler, surprins de aceast? veste proast? ?i ne?tiind înc? dac? trebuia s? o anun?e public sau nu. Poli?ia german?, ignorând la rândul ei r?sturnarea alian?elor, îl l?sase pe Djuvara s? treac?, dar misiunea acestui trimis de ultim? or? al guvernului Antonescu devenea acum f?r? obiect. În cursul aceleia?i zile de 23 august, la orele 6 seara, când arestarea Antone?tilor ?i evenimentele de la Bucure?ti nu ajunseser? înc? la cuno?tin?a str?in?t??ii, George Duca se dusese la Semionov ca s? afle dac? nu exista vreun r?spuns din partea guvernului sovietic la mesajul opozi?iei unite.
De aceast? dat?, exista: doamna Kollontai, care se g?sea ?i ea acolo, îl primi cu o veselie nedisimulat? pe Duca; obligatoriul zgomot de fond al aparatului de radio disp?ruse. U.R.S.S. se hot?râse ?i accepta s?-l primeasc? pe generalul Aldea.
Semionov, doamna Kollontai ?i Duca discutar? apoi diferitele posibilit??i pe care le avea avionul generalului român de a trece prin liniile frontului. Întors acas?, Duca îi telegrafie lui Niculescu-Buze?ti cerându-i detaliile tehnice privind locul ?i ora trecerii misiunii Aldea peste linia frontului sovietic. La 9 seara, Radio Londra anun?a c? Marea Britanie num?ra de-acum România printre alia?ii s?i. La ora 10 se afla în Suedia despre lovitura de stat de la Bucure?ti ?i despre proclama?ia adresat? ??rii de c?tre regele Mihai [...].

Note:
- Ini?iatorul acestui studiu a fost, cu mult? vreme în urm?, Alexandru Cretzianu, implicat în negocierile neizbutite ale armisti?iului care s-au derulat la Cairo în 1944. Datorit? lui am primit pe rând, în copie sau în original, documentele legate de coresponden?a diplomatic? a lui George Duca (tr?itor atunci în S.U.A.), de cea a lui Richard Franasovici (care decedase la Paris) ?i, mai ales, de cea a lui Frederic Nanu, care se afla în Spania. Coresponden?a dintre mine, Alexandru Cretzianu ?i Frederic Nanu s-a f?cut în limba francez?, limba rela?iilor diplomatice europene pân? prin 1945 ?i cea utilizat? în mod curent în familiile române?ti ale clasei « de sus » din vechiul regim (ca ?i în Rusia pân? în 1917, în Polonia sau în Grecia pân? în 1940).
- Principal? surs? a acestui text o constituie documentele pe care le-am primit de la Frederic Nanu: copii ale depe?elor, telegramelor ?i mesajelor schimbate între Stockholm ?i Bucure?ti. Ele sunt citate sub forma: « Dosar F. Nanu ». Exist? ?i un lung text memorialistic ce mi-a fost adresat, scris de mân? în francez?, precum ?i câteva scrisori cu observa?ii sau preciz?ri pe care F. Nanu mi le-a trimis dup? lectura primei versiuni a studiului meu. Toate acestea sunt citate sub forma « Jurnal F. Nanu ». Diplomatul român publicase înc? din 1952 un studiu[8] [[1]] care prezenta în linii mari modul în care se petrecuser? negocierile sale cu sovieticii. Documentarea inedit? pe care mi-a încredin?at-o completeaz? îns? substan?ial ceea ce se ?tia pân? acum. De?i rela?iile personale ale lui Frederic Nanu cu George Duca s-au întrerupt dup? 23 august 1944, George Duca a declarat c? este de acord s? folosesc documenta?ia a c?rei copie mi-a încredin?at-o într-una din trecerile sale prin Paris în anii ’70 (tr?ia atunci în California) ?i, mai mult, mi-a cerut s?-i transmit textul final, « de dragul adev?rului istoric », chiar lui Frederic Nanu. Acesta a fost foarte surprins s? afle cu acea ocazie mare parte din ac?iunea lui Duca - comentariul s?u c?tre mine a fost: « Este aproape incredibil! ».[9]


[2] Copiile coresponden?ei cifrate a lui George Duca cu Bucure?tiul sunt citate aici ca « Dosar G. Duca ». Tot de la Duca ?i tot în copie am primit textul jurnalului s?u din anii 1943-1944. Acest jurnal a fost publicat în 1984 de Ion Dumitru, devenit între timp colegul meu la postul de radio Europa liber? din München. Cola?ionând cele dou? versiuni (fotocopia manuscrisului ?i volumele tip?rite de Ion Dumitru), am constatat c? nu exist? deosebiri între ele. Am p?strat deci referin?ele la versiunea original?, ?i nu la aceea - identic? - publicat? de George I. Duca sub titlul Cronica unui român în veacul al XX-lea.De la Alexandru Cretzianu, fostul ministru plenipoten?iar al României la Ankara în 1943-1944, am primit copia coresponden?ei sale oficiale, precum ?i pe aceea a lui Barbu ?tirbei ?i Constantin Vi?oianu, afla?i în misiune la Cairo pentru alte negocieri de armisti?iu decât cele de la Stockholm. Dup? ce am restituit-o, coresponden?a diplomatic? a fost încredin?at? Institutului Hoover de la Universitatea Stanford din SUA, cea mai mare institu?ie specializat? în istoria universal? de dup? 1914. Alexandru Cretzianu este ?i autorul lucr?rii The Lost Opportunity (Cape, Londra, 1957), ap?rut? ?i în traducere româneasc?, sub titlul „Ocazia pierdut?”, la Editura Institutul European în 1998.
[3] Zeci de lucr?ri au fost consacrate acestei teme, de la Thomas T. Hammond ?i Robert Farrell (ed.), The Anatomy of the Communist Takeovers, Yale University Press, 1975, pân? la Gerhard Wettig, Stalin and the Cold War in Europe. The Emergence and Development of East-West Conflict 1939-1953, Rowman & Littlefield Publishers, Lanham, Maryland, 2008.
[4] Gerhard Wettig, op. cit., p. 21.
[5] Otto Kuusinen (1881-1964) fusese comisar pentru Educa?ie na?ional? la proclamarea efemerei Republici Sovietice Finlandeze în 1918. A fugit apoi în Rusia, unde s-a num?rat printre fondatorii Partidului Comunist Finlandez. A f?cut o lung? carier? de înalt responsabil (?i de cet??ean sovietic) în cadrul celei de-a Treia Interna?ionale (Cominternul). A fost capul guvernului (satelit) al Finlandei creat la Moscova în urma agresiunii sovietice din 1939, apoi pre?edinte al Republicii (Sovietice) Carelo-Finlandeze din 1940 pân? în 1956. În 1961 a devenit membru al Secretariatului Comitetului Central al P.C.U.S, func?ie pe care a de?inut-o pân? la moarte.
[6] Geoffrey Roberts, Stalin’s Wars. From World War to Cold War 1939-1953, Yale University Press, 2008.
[7] Frederic Nanu consemneaz? cu precizie c? Neagu Djuvara venise cu un mesaj verbal ?i cu un memoriu scris din partea lui Mihai Antonescu, deci nu din partea mare?alului. ?i aceasta la 22-23 august 1944. În micul s?u volum publicat în 2012 (Misterul telegramei de la Stockholm, Editura Humanitas, Bucure?ti), Neagu Djuvara afirm? la p. 47 despre el însu?i : « tân?rul ata?at de lega?ie pe umerii c?ruia mare?alul Antonescu punea înfrico??toarea sarcin? de a cere ambasadoarei sovietice, prin ministrul Frederic Nanu, reluarea negocierilor de armisti?iu întrerupte de el în ultimele trei luni! » Deci, dup? Djuvara, mare?alul (?i nu Mihai Antonescu) cerea, ?i nu armisti?iul, ci reluarea negocierilor.
[8] Vezi F.C. Nano, « The First Soviet Double Cross », Journal of Central European Affairs, 12/3, 1952, pp. 236-258.
footer