Revista Art-emis
Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Petre Turlea, Membru A.O.Ş.R.   
Miercuri, 03 Iulie 2013 18:18

Mareşalul Ion Antonescu, avocatul şi acuzatorul la ProcesProcesul

După ce a fost arestat, Ion Antonescu a ajuns la Moscova, la începutul lui septembrie 1944. Tot aici, dar separat, a fost adusă şi Maria Antonescu. Teza foarte răspândită este aceea că, în prima parte a detenţiei moscovite, Mareşalului i s-au asigurat condiţii materiale bune, într-o vilă, scopul sovieticilor fiind acela de a obţine declaraţii incriminatoare la adresa lui luliu Maniu şi Dinu Brătianu; cum Antonescu nu i-a acuzat pe cei doi, a fost mutat la închisoarea N.K.V.D.. De aici, a fost trimis, pentru a fi judecat, la Bucureşti, în urma unei cereri formale a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej către Stalin, în ianuarie 1946. Transferul la Bucureşti, pentru proces s-a făcut cu ştirea şi aprobarea Marii Britanii şi a S.U.A.. Sovieticii au vrut ca procesul şi previzibila execuţie să cadă în seama autorităţilor româneşti, pentru că ştiau starea de spirit a românilor, din ce în ce mai ostilă U.R.S.S., şi nu voiau să le ofere un nou motiv de ostilitate.

Situaţia este bine definită de către biograful Regelui, Arthur Gould Lee: „După doi ani de terorism patronat de ruşi, românii ajunseseră la concluzia că, între două rele, Antonescu era cel mai mic. Cu toate greşelile lui şi aspiraţiile personale exagerate, el era inspirat în primul rând de patriotism şi devotament pentru Ţară, spre deosebire de comuniştii care sugrumau acum România.”

Procesul lui Ion Antonescu din mai 1946 este unul dintre subiectele foarte mult cercetate după 1989, şi aici ilustrându-se istoricul Gheorghe Buzatu, care-şi încununează multele abordări anterioare cu un recent volum masiv - „Execuţia Mareşalului Ion Antonescu”. Dezbaterile procesului şi foarte multe documente legate de acesta au fost publicate mai de mult de Marcel-Dumitru Ciucă, în trei volume cu titlul „Procesul Mareşalului Ion Antonescu. Documente.

Cu excepţia autorilor cu totul subiectivi, istoriografia consemnează poziţia demnă a lui Ion Antonescu în timpul procesului: a susţinut cauza justă a războiului de reunificare a Basarabiei şi nordului Bucovinei; imposibilitatea unei alte alianţe, în 1940-1941, în afara celei cu Germania; şi-a asumat faptele din timpul guvernării, cu excepţia crimelor; nu a implicat nici şefii partidelor istorice, nici pe Rege, arătându-se monarhist până la capăt, chiar dacă împotriva sa Regele acţionare necinstit la 23 august 1944; şi-a afirmat permanent sentimentele patriotice. Toate acestea, în condiţiile în care sala de judecată, plină cu comunişti, l-a supus permanent injuriilor. Şi în afara sălii s-a montat o campanie de influenţare a opiniei publice în defavoarea acuzaţilor; peste tot se cerea trimiterea lor la moarte. Ziarele guvernamentale anunţau astfel de manifestaţii în toată Ţara; şi tot ele indicau numărul participanţilor: 30.000 la Ploieşti, 2.000 la Câmpina, 1.000 la Piteşti, „un numeros public" la Giurgiu, 12.000 la Galaţi, 10.000 la Constanţa, 1.500 la Braşov, 20.000 la Sibiu, 5.000 la Târgu Mureş, 2.000 la Craiova etc. De remarcat faptul că, în Transilvania de Nord-Est, a cărei soartă se hotăra la Paris chiar în mai 1946, manifestanţii au fost predominant unguri, care-l identificau pe Antonescu cu patriotismul românesc; au folosit prilejul manifestaţiilor pentru a se pronunţa împotriva rămânerii regiunii în cadrul României. Cea mai puternică a fost la Cluj, pe 15 mai, foarte „însufleţită” conform raportului Chesturii, cu 6.000 participanţi; se menţiona violenta „notă antiromânească". Cu excepţia comuniştilor, puţini la număr, românii din Cluj nu au participat; era luna când au început cele mai mari manifestaţii ale studenţilor români, conduşi de viitorul mitropolit Bartolomeu Anania, cu caracter anticomunist şi împotriva revizionismului maghiar. Ce nu a răzbătut în presă a fost surprinderea organizatorilor din diverse localităţi, atunci când au constatat existenţa curentului pro-antonescian chiar în rândul manifestanţilor pe care ei îi aduseseră. La Târgovişte, unii participanţi au scandat „La moarte!”, iar alţii „Sus Antonescu!”, „Jos guvernul!”, „Trăiască Mareşalul!” Istoricul Dinu C. Giurescu, student în 1946, afirmă că, ieşind de la cursuri a văzut în Piaţa Universităţii din Bucureşti doar vreo 200 de manifestanţi care strigau „La moarte!”; pentru „liniştirea acestora, cei care priveau de pe trotuare spuneau că ar fi ajuns un furtun cu apă”.

S-a dorit să se demonstreze că însăşi Armata vrea executarea lui Ion Antonescu. Reprezentanţi ai guvernului au fost trimişi în garnizoane, pentru a pune în scenă aprobări colective. Însă, în majoritatea cazurilor, rezultatul a fost negativ, reflectat fiind într-o serie de rapoarte care s-au păstrat, provenite de la instituţiile militare sau de la Poliţie. Raportul Poliţiei din Odorhei, datat 22 mai 1946, este intitulat explicit: „Militarii din Odorhei împotriva condamnării lui Antonescu [...] garnizoana din Odorhei a primit ordin să facă un referendum în legătură cu condamnarea la moarte a ex-Mareşalului Antonescu. În acest scop a fost adunat întreg efectivul Cercului de Recrutare şi al Cercului de Exploatare Odorhei, cărora un delegat al Marelui Stat Major, Secţia Propagandă, le-a expus motivele condamnării lui Antonescu. Apoi, cei prezenţi au fost întrebaţi dacă sunt pentru sau împotriva condamnării. Răspunsul, dat prin ridicare de mâini, a fost împotriva condamnării, nefiind pentru condamnare decât delegatul MStM. În urma acestui rezultat, s-a procedat la o nouă votare, dar şi de data aceasta toţi militarii prezenţi au fost împotriva condamnării.”

Într-un Raport contrainformativ din 1 iunie 1946, al Biroului 2 Informaţii din Statul Major al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, se preciza: „La Centrul de Instrucţie grăniceri, rezultatul votului asupra sentinţei de condamnare dată de Tribunalul Poporului în procesul ex-Mareşalului Antonescu a fost un vot pentru, iar restul contra.” Un alt raport, al Siguranţei, privea evenimentele din garnizoana Piteşti: „Înainte de 15 mai (1946), fiecare ofiţer a fost obligat de unitate, din ordin superior, să declare scris dacă este de părere ca marii criminali de război Ion şi Mihai Antonescu să fie condamnaţi la moarte. Difuzând această versiune, ofiţerii se scuză că au fost puşi într-o situaţie extrem de dificilă, pentru că au trebuit să dea un răspuns afirmativ, fără voia şi convingerea lor personală.” La Craiova s-a profitat de un banchet al garnizoanei, ofiţerii prezenţi scandând „Trăiască Armata, Regele, Brătianu, Maniu şi Antonescu!” Rapoarte de acest fel veneau din toată Ţara.

Eforturile majore făcute de guvern pentru a demonstra că opinia publică este ostilă lui Antonescu au eşuat în ceea ce-i priveşte pe majoritatea românilor. Indirect, era şi o plasare a acestei majorităţi a românilor în tabăra celor care îşi dăduseră seama că arestarea Mareşalului fusese o greşală gravă; de altfel, din constatările Siguranţei şi Poliţiei, nici imediat după 23 august 1944, populaţia nu arăta sentimente de ură faţă de fostul Conducător al Statului, chiar dacă au considerat lovitura dată de Rege ca necesară. SSI-ul raporta existenţa acestui curent: pe 16 septembrie 1944 consemna faptul că majoritatea românilor nu sunt de acord cu blamarea, în presă, a celui care stătuse patru ani în fruntea României. „Este de semnalat - se scria - că în întreaga opinie publică nu se semnalează, faţă de vechiul regim, şi în special faţă de domnul Mareşal Antonescu, o atmosferă de ură.” Zilnic, timp de doi ani, comportamentul comuniştilor şi al militarilor sovietici a adus tot mai mulţi români în tabăra simpatizanţilor celui înlăturat de Rege în august 1944.

Autori foarte diverşi, unii fără simpatii la adresa Mareşalului, indică poziţia demnă a acestuia în timpul procesului. Biograful Familiei Regale, Arthur Gould Lee, înregistra plasarea de partea acestuia a majorităţii populaţiei şi faptul că Antonescu „s-a apărat cu demnitate. [...)] Dar, cuvintele lui erau zadarnice, fiindcă soarta îi fusese hotărâtă cu mult înainte.” Un britanic foarte bun cunoscător al momentului, Ivor Porter, scria şi el: „Mareşalul Antonescu s-a comportat cu demnitate la procesul său din 1946.” Pe aceeaşi linie, generalul american C.V.R. Schuyler, din Comisia Aliată de Control, scria: „Ion Antonescu a fost eroul principal. El a dovedit un curaj imens şi o mare onestitate. [...] Antonescu pare să fie neînfricat [...], a adoptat atitudinea care-1 va înscrie în Istorie ca pe un om puternic, credincios propriilor sale convingeri.”

Procesul şi sentinţa din 16 mai 1946 nu au valabilitate juridică - Motive.

I.

Neconstituţionalitatea Decretului Lege nr. 312/21 aprilie 1945, în virtutea căruia a fost judecat Mareşalul Ion Antonescu. Pebaza Jurnalului Consiliului de Miniştri din 30 august 1944, a fost semnat Decretul Regal - publicat în „Monitorul oficial” din 2 septembrie 1944 - de repunere în vigoare a Constituţiei din1923. Articolul 1 al Decretului preciza faptul că drepturileromânilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 1866, cu modificările ce ulterior au fost aduse de Constituţia din 29 martie 1923. Articolul 2 consemna: „Sub rezerva celor cuprinse în art. III şi IV, puterile Statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923.” Ca urmare, Decretul Lege nr.312/21 aprilie 1945 este neconstituţional, deoarece: a) Prevede, la art.3, alin, 2, că „cei vinovaţi de faptele prevăzute la art.2, alin. a - j, se vor pedepsi cu moartea (subl.n.) sau cu munca silnică pe viaţă.” Şi art.3, alin. 6 consemna că „pe lângă pedepse, se va pronunţa şi degradaţiunea civică, precum şi confiscarea averii (subl.n.) în folosul Statului.”

Dar, Constituţia din 1923, care era în vigoare în acel moment preve de: art.15 - „Nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor.” Art.16 - „Pedeapsa cu moartea nu se va putea reînfiinţa, afară de cazurile prevăzute în Codul penal militar în timp de război.” Chiar dacă, în art. 16 din Constituţie, se admite pedeapsa cu moartea, ea este cu precizie admisă doar în timp de război, iar procesul Mareşalului Antonescu se desfăşura în timp de pace, în 1946.

b) Decretul Lege nr. 312 violează principiul constituţional al răspunderii ministeriale numai în faţa unor anumite organisme. Astfel, art.98 din Constituţia din 1923 preciza: „Fiecare din ambele Adunări (parlamentare), precum şi Regele au dreptul de a cere urmărirea miniştrilor şi de a-i trimite înaintea Curţii de Casaţie şi Justiţie, care sin gură este în drept a-i judeca (subl.n.).” În pofida acestei reglementări constituţionale, Decretul Lege nr. 312 precizează, la art. 7, că trimiterea în judecată se face de către Consiliul de Miniştri sau de către acuzatorii publici. Iar în art. 10 din acelaşi Decret Lege se spune că judecarea faptelor se face de către Tribunalul Poporului,

c) Art. 101, alin.2, din Constituţia în vigoare la acea dată, precizat "Comisiuni şi tribunale extraordinare nu se pot crea (subl. n) sub nici un fel de numire şi sub nici un fel de cuvânt în vederea unor anumite procese, fie civile, fie panale, sau în vederea judecării unor anume persoane." Cu toate acestea, art. 10 din Decretul Lege nr. 312 preciza: „Judecarea faptelor se va face de Tribunalul Poporului.” Nimeni nu poate contesta faptul că un „Tribunal al Poporului" era un „tribunal extraordinar”, deci neadmis de Constituţie, d) Art.107, alin.5, din Constituţia din 1923, preciza: „Puterea judecătorească nu are cădere de a judeca actele de guvernământ, precum şi actele de comandament cu caracter militar (subl. n.) Dar, art. 2 din DecretulLege nr. 312 preciza: „Sunt vinovaţi de dezastrul Ţării, prinsăvârşirea de crime de război, cei care: a) Au hotărât declarareasau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice şi a Naţiunilor Unite.” Însă, „declararea sau continuarea războiului" reprezintă, indiscutabil, acte de guvernământ în legăturăcu care puterea judecătorească nu avea căderea de a se pronunţa.

Toate acestea îndică faptul că Decretul Lege prin care a fost înfiinţat Tribunalul Poporului şi a fost judecat Mareşalul Ion Antonescu, era neconstituţional.

II.

Nevalabilitatea juridică este dată şi de faptul că procesul s-a desfăşurat în totală contradicţie cu normele general democratice: sub presiune politică; cu încălcarea principiului prezumţiei de nevinovăţie; în condiţiile unei puternice presiuni externe din partea U.R.S.S.. Toate acestea au viciat atât desfăşurarea procesului, cât şi a sentinţei. Procesul a avut un caracter politic, afost organizat de aşa-zisele forţe democrate ale momentului, înfrunte cu Partidul Comunist; a avut drept scop câştigarea de capitalelectoral în vederea alegerilor parlamentare din toamna lui 1946 şi înfăptuirea unei lovituri împotriva Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Naţional Liberal. Acest ultim scop al comuniştilor a fost constatat chiar de către reprezentanţii diplomaţiei occidentale acreditaţi la Bucureşti. Astfel, Burton Y. Berry, reprezentant al S.U.A. în România, telegrafia la Washington la 3 mai 1946: „Procesul criminalilor de război, al Mareşalului Antonescu şi al miniştrilor săi, prevăzut să înceapă în ziua de 6 mai, este organizat pentru a constitui capital electoral al Guvernului în efortul de a-i discredita, pe baza mărturiei lor, pe liderul P.N.Ţ., Maniu, şi pe cel al P.N.L., Brătianu (subl. n). S-a menţionat chiar că Molotov, aflându-se la Paris, a cerut informaţii selective despre cei doi, pentru a fi folosite în actualele discuţii ale miniştrilor de externe, şi că Mareşalului şi lui Mihai Antonescu li s-a promis o sentinţă mai blândă dacă-i vor implica pe Maniu şi Brătianu (subl. n.) în timpul procesului. Înscopuri politice, guvernul urmăreşte să compromită şi alte personalităţi.”

După proces, acelaşi diplomat raporta la Washington, pe 28 mai 1946: „observatorii de la faţa locului cred că explicaţia evenimentelor poate fi găsită în intenţiile electorale aleguvernului.”

Proces derulat sub presiunea „străzii”, în sala de judecată

Procesul a avut loc sub o puternică presiune - regizată - a străzii, dirijată de Partidul Comunist cu manifestări intense chiar în sala de judecată. Adeseori, acuzaţii au fost insultaţi, batjocoriţi, fluieraţi de către asistenţa selectată de comunişti. Cu îngăduinţa evidentă a Completului de judecată, acuzaţii au fost întrerupţi şi combătuţi în timpul depoziţiilor lor; s-au organizat adevărate manifestaţii ostile acuzaţilor, chiar în sala de judecată. Stenograma le-a înregistrat. Momentul maxim al acestor manifestări a fost atins la sfârşitul lecturii rechizitoriului citit de acuzatorul public, Dumitru Săracu: „Zgomot mare în sală, aplauze, strigăte: «Moarte! Moarte! La moarte! La spânzurătoare cu ei! Trăiască acuzatorii publici! Uraa!» Şedinţa se suspendă. Mareşalul nu s-a lăsat impresionat.”

- Va urma -

Grafica - Ion Măldărescu

footer