Comemorăm 73 de ani de la cedarea fără luptă a Basarabiei în urma ultimatului sovietic din 26 iunie 1940, așa cum am comemorat anul trecut 200 de ani de la raptul Basarabiei din 1812.[1] Despre cedarea din 1940 s-a scris destul de mult după 1989, dar încă nu destul și nu suficient de explicit. Un lucru rămâne cert, a fost prima din cele trei mari cedări care au mutilat România Mare, clădită cu jertfe imense între 1916-1918 și apărată tot cu jertfă și sânge în 1919 și mai încolo, inclusiv în 1924, anul celei mai importante încercări sovietice contra României la Tatar Bunar.[2] Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord a fost urmată de cedarea nordului Ardealului în urma Dictatului de la Viena din 30 august și a Cadrilaterului în septembrie a aceluiași an fatidic 1940. Sunt mulți care susțin că o cedare le atrage după sine pe celelalte, că cedările din iunie 1940 le-au făcut pe cele ulterioare posibile și acceptabile în mentalul populației și al clasei politice, că dacă nu am fi cedat prima dată, nu am fi fost puși să cedăm din nou două luni mai târziu. Desigur, argumentele, atât pro, cât și contra, au susținere și logică, iar asta face ca discuția să poată fi purtată la nesfârșit.

„What if?"

Mă voi ocupa aici de ceea ce mulți istorici și interesați de istoria acestor vremuri încearcă să inducă în mentalul celor care îi ascultă, mă voi referi oarecum și la o parte din istoria alternativă, care practic este mai mult o incursiune într-un domeniu care ține mai mult de ficțiune. Deoarece chiar asta și este, deși unii istorici occidentali încearcă să-i dea o tentă specifică, mai mult cu scopuri comerciale, imaginând niște scenarii de genul ce ar fi fost dacă și pe care le susțin cu argumente științifice de genul că așa s-ar fi întâmplat dacă un anumit eveniment nu s-ar fi petrecut sau s-ar fi petrecut altfel. O întreagă literatură și cinematografie s-a dezvoltat în jurul acestui concept numit în limbajul occidental cu două cuvinte care lasă mult loc de interpretări ale imaginației: „What if?" sau, ce-ar fi fost dacă? Acest gen de abordare care lasă nenumărate oportunități de interpretarei este foarte tentantă pentru mulți, inclusiv pentru adepții unei idei sau teorii alternative sau pentru scenariștii de la Hollywood. Dar toate aceste teorii suferă de o lacună majoră, anume că ele nu s-au întâmplat. Istoria nu le-a putut consemna sau verifica valabilitatea. Istoria s-a petrecut așa cum a fost, în rest, totul rămâne la nivelul speculațiilor sau la cel al „What if?". Și totuși, acest „What if?" rămâne deosebit de tentant pentru mulți, foarte mulți, mai ales pentru cei nemulțumiți de un anumit curs al istoriei, și care identifică un punct în care, dacă istoria nu s-ar fi derulat în acel mod, ar fi avut șanse să decurgă în modul dorit și sperat de către ei. Tocmai în acest sens, Hollywoodul a dezvoltat un adevărat curent al istoriei alternative, inclusiv imaginând călătorii în timp care ar fi putut schimba cursul istoriei la un moment dat. Tentația e mare, iar imaginația umană deosebit de bogată, astfel că în acest mod, schimbând puțin niște date chiar în momentele cheie, am putea să imaginăm un curs cu totul diferit al istoriei, totul este să nă concentrăm pe aceste momente cheia care știm că au schimbat istoria. În engleză sunt chiar așa numitele turning points of history. Dar toate acestea au un punct slab, sunt doar rodul imaginației, istoria s-a petrecut în trecut și nu mai poate fi schimbată, deoarece timpul este unidirecțional. Chiar dacă, să presupunem că ați pune mâna pe mașina timpului lui H. G. Wells și ați interveni în istorie, sunt șanse destul de mici ca schimbarea să aibă loc în sensul dorit de dumneavoastră. Fiindcă e vorba de conjuncturi, de situații geopolitice de moment, de evoluții care de multe ori sunt inevitabile, se vor produce la un moment dat, indiferent de evenimentul care le-au provocat. Chiar dacă ați evita un astfel de eveniment rămas crucial în istorie, de multe ori va apărea altul care să producă tocmai procesul pe care dumneavoastră încercați să-l evitați.

Istorie - exemple

- Să presupunem că ați merge în timp să o convingeți pe regina Isabela a Spaniei să nu-l sponsorizeze pe Columb pentru călătoria sa spre vest. Vestea proastă pentru dumneavoastră e că oricum, ținând cont de dezvoltarea comerțului și a călătoriilor pe mare, mai devreme sau mai târziu America ar fi fost descoperită;
- Să presupunem că l-ați convinge pe arhiducele Franz Ferdinand să ocolească Saravejo, oricum războiul mondial ar fi izbucnit, mai devreme sau mai târziu. Chiar a fost pe cale să izbucnească în 1905 în timpul crizei Marocului.
- Dacă Grouchy ar fi ajuns la Waterloo înaintea lui Blucher și soarta bătăliei s-ar fi schimbat? Dar, chiar dacă Napoleon ar fi fost învingător la Waterloo, coaliția împotriva sa era deja mult prea puternică.
- Mergând spre istoria noastră, dacă Traian ar fi fost un împărat delăsător, ca și Nero, ar fi avut loc războaiele daco-romane? Da, dar poate mai târziu, regatul dac era deja perceput ca și o amenințare pentru Imperiul Roman. Dacă Mihai Viteazu nu ar fi fost ucis la Câmpia Turzii? Tot rămânea singur împotriva tuturor.

Mai există unele evenimente care chiar ar putea să fi schimbat istoria, de genul unor hotărâri de moment care au modificat, la un anumit punct, conjunctura geopolitică. Spre aceste momente se îndreaptă atenția tuturor amatorilor de istorie alternativă, iar în cazul istoriei noastre, un loc de frunte îl are momentul 26 iunie 1940. Dacă rezistam și ne băteam cu rușii, care ar fi fost situația actuală? Nu încerc să răspund la acestă întrebare, nici nu aș avea cum, și orice răspuns aș da poate fi combătut și discutat la infinit. Eu doar încerc să expun evenimente și motivații, iar de aici încolo este doar istorie alternativă. Sau cum am spus, nevalabilă. Deoarece istoria este una singură, suma faptelor deja petrecute, nu a celor care s-ar fi putut petrece.

Ultimatumul

Cum știm cu toții, la 26 iunie 1940 este transmis Bucureștiului ultimatumul sovietic care cerea Basarabia și Bucovina. Era normal, Franța capitulase de patru zile în fața Germaniei, aliatul U.R.S.S., iar Stalin îl felicită pe Hitler pentru victorie. Prevăzătorul Stalin așteptase ca aliata și prietena de suflet (pe atunci) a României să fie îngenuncheată înainte de a-și întoarce fața și pretențiile împotriva României. Până atunci trăsese maximum de foloase în urma alianței cu Germania lui Hitler, împreună împărțiseră Polonia, apoi U.R.S.S. anexase Țările Baltice și obținuse Karelia de la finlandezi în urma unui sângeros de război de iarnă (30 noiembrie 1939-12 martie 1940). Pierderile mari sovietice în urma acestui război l-au făcut pe Stalin mai prudent, el preferând să aștepte căderea Franței pentru a se întoarce cu toate forțele contra României. Chiar mareșalul Manerheim în memoriile sale spunea: „am câștigat șase luni pentru România"[3] Ce a făcut România cu cele șase luni cadou oferit cu sânge finlandez, de un popor nobil, este altă problemă.

La vremuri grele e nevoie de bărbați adevărați

Citind memoriile apărute ulterior ale factorilor politici români din acea perioadă este frapant un aspect comun aproape tuturor: surprinderea în fața ulimatumului. Păi bine, oamenii aceștia, aflați în cele mai înalte posturi de decizie ale statului român, pe ce lume trăiau? Când totul în jurul lor se prăbușea, când dispăreau state întregi de pe harta Europei, victime ale celor două regimuri totalitare expansioniste, când aveau loc atâtea lovituri de stat, conflicte, schimbări de regim, când un cutremur geopolitic major se afla în plină desfășurare, conducătorii noștri politici parcă se credeau într-o altă lume, de parcă aceste schimbări majore de regimuri și frontiere, aceste conflicte și răsturnări nu s-ar fi petrecut la frontierele noastre, ci undeva pe altă planetă! Ei chiar își puteau închipui că toate acestea vor putea ocoli România, că frontierele noastre erau protejate printr-o vrajă și că noi nu aveam cum să fim prinși în vâltoarea celui mai mare cataclism geopolitic pe cale de desfășurare? În acest caz, dacă acești lideri politici au fost total surprinși, așa cum lasă ei să se înțeleagă din memorii, atunci locul lor nu era acolo unde stăteau cocoțați. La vremuri grele e nevoie de bărbați adevărați, nu ignoranți!

De ce nu ne-am pregătit?

Unii aliați tradiționali ai României în regiune dispăruseră, Cehoslovacia între 1938-1939, Polonia în 1939. Austria dispăruse și ea încă din 1938. Sovieticii își porniseră politica agresivă, după cum spuneam mai devreme, Țările Baltice își încetaseră existența. Danemarca și Norvegia la fel, cucerite de Germania. Și politicienii noștri erau surprinși! Nu e de mirare, și azi același tip de politicieni se dovedesc incompetenți în înțelegerea situației internaționale. Dar culmea mi se par însemnările regelui Carol al II-lea, cele cuprinse în jurnalul său. Acest personaj fatidic pentru istoria noastră dă dovadă aici de o culme a ipocriziei. Acest aventurier are tupeul să pozeze în marele patriot care a fost nevoit să cedeze, deși cu doar două luni înainte spusese la Chișinău că România este înconjurată de un cerc de oțel și foc, că nu vom ceda nicio palmă din pământul strămoșesc, are tupeul să se ascundă în spatele votului Consiliului de Coroana! Care avea doar un vot consultativ, hotărârea finală revenindu-i doar regelui. Cu atât mai mult cu cât din 1938 își impusese dictatura regală! Carol al II-lea era un om inteligent, a reușit să dividă clasa politică pentru a-și subordona partidele, ca în final să-și proclame conducerea unică prin impunerea dictaturii regale. Nici în politica externă nu era novice, într-un interviu acordat în 1931 unui ziar spaniol spunea foarte clar că suntem vecini cu un urs care în zece ani ne va sugruma, ce putem face noi este să ne trăim viața până atunci. Da, ursul rusesc venea după nouă ani să ne sugrume, dar de ce această atitudine fatalistă? De ce nu ne-am pregătit în acest timp de zece ani ca să-l putem răni de moarte pe acest urs rusesc atunci când va veni?

Abia șase pentru rezistență

Citesc jurnalul regelui Carol al II-lea și mă cutremur întrebându-mă cum de am avut neșansa ca el să fie regele românilor tocmai în momentele premergătoare și desfășurătoare ale unei din cele mai mari tragedii din istoria poporului român. S-a mai întâmplat în istorie ca un despot să ocupe tronul cezarilor, dar cu ce am greșit noi ca un asemenea iresponsabil să ocupe tronul făuritorilor independenței țării, ai modernizării ei, ai realizării României Mari după atâtea lupte și jertfe. Un aventurier iresponsabil care întreaga sa viață a fugit de răspundere. Pe front, ca și comandant de regiment fuge ca să se însoare cu Zizi Lambrino, în limbaj militar se numește dezertare și se pedepsește cu împușcarea. Dar era prinț moștenitor și a scăpat. Apoi renunță la tron, după care revine. Tronul României era tentant în 1930. Și unui astfel de personaj i se pune în mână o decizie supremă pentru viitorul țării!

Are loc Consiliul de Coroană în urma ultimatumului sovietic, de fapt au fost două. Ultimatumul a fost înmânat de către Molotov la sediul Ministerului de Externe sovietic din Moscova ministrului român G. Davidescu acreditat în capitala sovietică la ora 22.00 în data de 26 iunie 1940. Era anexată și o hartă la scara 1:1.800.000 pe care era trasată noua graniță cu tușă groasă, un creion roșu neascuțit al lui Molotov, care pe această hartă cuprindea vreo zece kilometri, astfel că putea fi interpretată și ocuparea ținutului Herța. Nu era de ajuns ultimatumul, sovieticii au întrerupt și bruiat de nenumărate ori comunicațiile ambasadei noastre, astfel că textul complet al ultimatumului a ajuns la București abia la ora 6 dimineața, a doua zi.

Primul Consiliu de Coroană a avut loc la ora 12.00, atunci s-au pronunțat pentru rezistență 10, împotrivă 11, pentru negocieri cu sovieticii 4, și o abținere (chiar premierul Gheorghe Tătărescu!). Mi se pare frapant ca tocmai șeful guvernului să fie indecis, în postura și funcția ocupată ar fi trebuit să aibă o părere și să o expună clar, cum poți avea un prim ministru care să nu poată lua o astfel de decizie? Indiferent, bună, rea, o decizie trebuie luată, să nu iei o nicio decizie este cea mia proastă variantă posibilă. Sau poate chiar prin prisma aceasta Gheorghe Tătărescu a putut ocupa o funcție de ministru în guvernul Petru Groza tutelat de sovietici între 1945-1947? Se decide consultarea aliaților (cei care ne-au mai rămas) și încercarea de negociere cu sovieticii. Al doilea Consiliu de Coroană a avut loc la ora 21.00, după ce sovieticii au refuzat orice negociere și aliații noștri au dat răspunsuri ambigue. Atunci au fost abia șase pentru rezistență, notați și în jurnalul lui Carol al II-lea. Și am cedat.

De ce Carol al II-lea nu a decis altfel?

Să revenim la jurnalul lui Carol al II-lea și la probele indubitabile ale fățărniciei și ipocriziei acestui personaj. Iată ce scrie el cu privire la ultimatum: „Această știre m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru așa de oribil că nicio minte românească nu poate să-l conceapă". Să fim serioși, cum rămâne cu ursul rusesc de care ne vorbea el mai devreme, sau de asigurările privind cercul de fier și foc? Doar demagogie și inconștiență, sau mai mult decât atât, mă refer la iresponsabilitate criminală. Fiindcă el știa că se va putea salva oricând plecând în Occident (ceea ce a și făcut), dar românii rămași pradă furiei sovietice? Mai departe, despre Consiliul de Coroană: „Consiliul are loc și am ieșit din el amărât și dezgustat, toți acei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai șase voturi, din cei 26 prezenți, au fost pentru rezistență. Numele lor merită să fie înscris cu litere de aur în cartea demnității românești: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu".

În mod sigur acest jurnal a fost scris de regele Carol al II-lea cu scopul expres pentru a rămâne o mărturie care ar putea cumva să-l spele în fața posterității de multele lui păcate ca și conducător al țării. Dar adevărul istoric trebuie spus. Decizia votată în Consiliul de Coroană era strict consultativă, votul final și decisiv aparținea regelui și numai lui. El lua decizia de a intra sau nu în război, indiferent de ceea ce spunea Consiliul de Coroană. De ce Carol al II-lea nu a decis altfel decât a votat Consiliul, dacă spune astfel de lucruri frumoase despre cei ce au decis rezistența? De ce nu și-a înscris și el numele în cartea de aur a neamului românesc alături de cei șase? E simplu, a fugit de răspundere, asta a făcut toată viața lui, și așa va rămâne în istorie, ca un laș. Dar de ce a vrut puterea absolută instaurată în 1938 dacă nu a vrut să o folosească atunci când trebuia să o facă, conform sentimentelor sale așa cum apar în jurnalul său?

Comparativ cu vremurile noastre, îmi vine în minte un eveniment, respectiv decizia de vânzare a celei mai mari firme românești „Petrom", o companie care avea active enorme, domina piața românească de combustibili, dar avea și active în străinătate, inclusiv terenuri petroliere concesionate și platforme maritime, vândută cu un preț de nimic unei companii care nu avea mare lucru, nu știa ce înseamnă platforme de exploatare maritimă sau terenuri petroliere concesionate în Asia Centrală. Dar pentru a se acoperi, guvernul a trecut această privatizare prin parlamentul dominat tot de partidul politic care a dat guvernul. O acoperire prin votul din parlament, la fel cum Carol al II-lea s-a acoperit prin votul din consiliul de coroană. Vremurile trec, politicienii rămân, din păcate cam la fel.

 - Va urma -

Grafica - Ion Măldărescu

------------------------------------------------------

[1] conjunctura istorică a fost menţionată în articolul Premisele răpirii Basarabiei.

[2] vezi Lupte antibolșevice după Unire.

 [3] vezi Finlanda și România în război, asemănări și deosebiri (1).