Revista Art-emis
Finlanda şi România în război, asemănări şi deosebiri (4) PDF Imprimare Email
Cristian Negrea   
Duminică, 16 Iunie 2013 19:46
Mareşal Carl Gustav MannerheimÎn ciuda rezistenței acerbe, până la urmă Finlanda a trebuit să cedeze. Cererile sovietice au fost mari, pe motiv că au vărsat mult sânge pentru ele. Dar cine i-a pus? Cine a declarat război? Este la fel ca și alte motivații rusești absurde pentru a-și justifica cererile de neconceput. De exemplu, au susținut că au drepturi asupra Basarabiei deorece armatele rusești au trecut de multe ori pe acolo ca să lupte împotriva turcilor. Așa și noi am putea pretinde o bună parte din Asia Centrală deoarece am trecut pe acolo ca să luptăm în Afghanistan, nu?

Mai era și această lecție: Finlanda nu a câștigat prea multe în războiul de iarnă, în afara stimei, simpatiei și prestigiului internațional. Dimpotrivă, a trebuit să cedeze teritoriu mult mai mare decât cererile inițiale rusești, inclusiv Viipuri. Este adevărat, dacă ar fi cedat în prima fază a negocierilor, nu se știe până unde ar fi crescut ulterior pretențiile sovietice. La fel și în cazul nostru, după cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, am mai avut de-a face cu agresiunile rusești care au ocupat prin forță câteva ostroave din Delta Dunării, apoi cu cererea sovieticilor pentru întreaga deltă, asta până în octombrie când Germania ne-a garantat frontierele, începuse perioada de răcire a relațiilor dintre cei doi mari aliați.

Nici Finlnda nu a scăpat după Războiul de iarnă, şi provocările și escaladările cererilor s-au ținut lanț. Cu tot cu tratatele de asistență mutuală și cu garnizoanele sovietice pe teritoriul lor, țările baltice sunt acuzate rând pe rând de activitate antisovietică, ocupate total și independența lor, atâta câtă mai era, desființată în mai și iunie 1940. La 2 iunie 1940 Finlandei i se cer materialele evacuate din Hanko, atât cele de stat cât și cele particulare. Finlanda este nevoită să returneze 75 de locomotive și 2000 de vagoane pentru a nu provoca. După alungarea de către germani a englezilor de pe continent, atât din Norvegia, cât și din Franța, Finlandei i se cere concesionarea minelor de nichel de la Petsamo, concesiune până atunci britanică, apoi cere demilitarizarea arhipeleagului Aland sau fortificarea lui în comun, la 14 iunie este doborât avionul de linie finlandez Kaleva ce făcea cursa Tallin – Helsinki de două avioane sovietice, bagajele fiind recuperate de un submarin sovietic. Și-au pierdut viața toți pasagerii, inclusiv un curier diplomatic francez, valiza sa diplmatică fiind recuperată de sovietici. Amănunte au putut fi cunoscute de la prizonierii sovietici luați mai târziu în războiul de continuare, unii participanți la evenimente. Apoi cere accesul trenurilor sale prin sudul Finlandei până la Hanko, avioanele sovietice încălcau zilnic granița finlandeză și așa mai departe.

Războiul de continuare (1941-1944)

Finlanda a participat la războiul contra Uniunii Sovietice, dar după declanșarea Operațiunii Barbarossa, 22 iunie 1941. Din nou asemenarea cu România, nici noi am fi putut încerca singuri să ne recuperăm teritoriile pierdute în fața colosului sovietic. Spre a exemplifica este suficient să amintim dipozitivul forțelor române și sovietice la 22 iunie 1941. Aveam 15 divizii de infanterie, dar în Basarabia se aflau trei armate sovietice, cu 30 de divizii de infanterie, 8 divizii cavalerie și 14 brigăzi motorizate. Fără cele 7, apoi 9 divizii germane din Armata a 11-a, precum și fără alianța cu Germania, atât noi, cât și finlandezii nu am fi avut șansa nici măcar de a visa la eliberarea teritoriilor ocupate, cu toate resentimentele asupra comportamentului Germaniei în trecutul apropiat, când s-a înțeles cu U.R.S.S. pe spinarea noastră și ne-a făcut să pierdem și Ardealul de Nord, și Cadrilaterul. Conform dezvăluirilor mai noi făcute de Victor Suvorov și alți istorici, atacul din 22 iunie 1941 s-ar putea înscrie în categoria atacului preventiv, armata sovietică fiind concentrată pe graniță gata de atac, data probabilă a atacului sovietic fiind 7 iulie 1941.

Revenind la Finlanda, ea intră în războiul numit de ei Războiul de continuare, după cum îi spune numele continuarea Războiului de iarnă. Desigur că istoriografia sovietică și cea finlandeză se contrazic pe această temă, dar nu e ceva nou, istoriografia sovietică, apoi cea rusă, se contrazice cu toată lumea, ei au un adevăr istoric propriu împărtășit doar de ei. Ceea ce este interesant este faptul că Finlanda, în preziua războiului, încă trăgea nădejde să rămână neutră, cel puțin asta susține Mannerheim, deși încheiase un acord de liberă trecere pentru trupele germane care ar fi putut trece în Laponia în cazul unui conflict, fapt care a făcut să înceteze presiunile sovietice. Totuși, în iunie 1941, sovieticii concentraseră 17 divizii la granița sovieto-finlandeză, iar finlandezii ocupaseră poziții defensive. Hitler, în discursul său de la ora 6.00 din dimineața de 22 iunie i-a menționat printre aliați și pe finlandezi, poate pentru a-l pune pe Mannerheim în fața faptului împlinit, dar finlandezii nu au marșat. Pozițiile lor, chiar dacă nu erau germani, au fost atacate cu focuri de artilerie și mitralieră. Trupe germane existau în Laponia, lângă Oceanul Înghețat. La 23 iunie aviația sovietică a atacat orașele din centrul și sudul Finlandei, bombardându-le cu sălbăticie. Artileria antiaeriană a ripostat, doborând 26 bombardiere sovietice. Parlamentul finlandez decide că Finlanda trebuie să se apere armat, trupelor li setransmite ordinul să răspundă cu foc doar dacă sunt atacate, și se trece la dispozitiv ofensiv, după care trece la ofensivă la nord de ladoga la 10 iulie. Observăm deosebirea fundamentală, România s-a alăturat din prima clipă Germaniei în războiul contra Rusiei sovietice, pe când Finlanda a ezitat încă, deși a fost atacată și provocată continuu, chiar în timpul păcii intermediare și cu atât mai mult după izbucnirea războiului dintre ruși și germani. S-ar părea că rușii doreau neapărat să împingă Finlanda în război.

Desfășurarea războiului în amănunțime poate fi găsită în memoriile lui Mannerheim, aici eu voi spulbera doar niște mituri create în jurul acestuia de către necunoscători. Trupe germane au participat la războiul din Finlanda în număr redus, dar au participat. Este vorba de patru divizii în Laponia, cu scopul de a cuceri Murmansk, obiectiv nerealizat, și divizia 163 germană, care va lupta lângă lacul Ladoga. Apoi, faptul că englezii s-au abținut să lupte contra finlandezilor. Din nou fals, aviația britanică a bombardat Petsamo în 31 iulie 1941, fapt care a dus la retragerea legațiilor de la Helsinki și Londra. Deci britanicii au bombardat teritoriul finlandez mult înainte de a bombarda cel românesc, respectiv câmpurile petroliere din Prahova, în 1943. La 20 august 1941 finlandezii eliberează Viipuri pentru a constata că a fost distrus de trupele sovietice în retragere, la fel ca și Chișinăul.

La 2 septembrie este eliberat vechiul teritoriu al Finlandei, dar finlandezii nu se opresc la graniță, ci avansează ocupând o poziție mai bună pentru apărare, mai scurtă pe o linie mai ușor de fortificat. Deci, și mitul conform căruia finlandezii s-au oprit pe vechea graniță nu prea are acoperire. Aici apar unele aspecte des invocate și discutate, comparativ cu situația României. Am încercat să lămuresc unele dintre ele în articolul „Ne puteam opri pe Nistru?". Mannerheim nu a avansat mai departe, spre Leningrad, deși germanii i-au cerut-o. El răspunde în scris lui Keitel și lui Jodl, și-și susține punctul de evdere și în discuția cu Jodl la 4 septembrie 1941. Nici în memoriile sale nu este prea explicit asupra acestui punct care rămâne încă nelămurit pe deplin. Cu atât mai mult cu cât Mannerheim ia decizii și avansează mult și adânc pe teritroriul sovietic în alte zone, după cum se va vedea în curând.

Recucerirea Istmului Kareliei (31.07 - 2.09.1941)

Despre reținerea sa de a închide blocada Leningradului, el spune așa: Îmi asumasem comanda cu condiția expresă că nu vom angaja operații contra Leningradului (...). Nu-mi era necunoscut faptul că unele voci critice se ridicaseră împotriva depășirii frontierelor istorice ale Finlandei (la fel ca și în cazul nostru împotriva trecerii Nistrului) dar nu puteam concepe un un asemenea punct de vedere formalist îngust. După ce U.R.S.S. a încălcat pacea și trupele sale au fost izgonite de pe vechiul nostru teritoriu, punctele de vedere strict militare trebuiau să primeze în ceea ce privește stabilirea liniei de apărare în zonele de frontieră. (după cum se vede, cea mai în măsură apărare ale acțiunilor lui Antonescu vin chiar din partea lui Mannerheim). Un atac împotriva Leningradului era dimpotrivă, în principal, o chestiune politică și, când m-am opus acestuia, am făcut-o din rațiuni politice: argumentul constant al rușilor în eforturile de a viola teritoriul finlandez era că o Finlandă independentă reprezenta o amenințare pentru cea de-a doua capitală a U.R.S.S. și, după părerea mea, trebuia să evităm să-i dăm apă la moară inamicului într-o problemă litigioasă, care nu se rezolva nici la sfârșitul războiului. Alta era situația în Karelia Orientală. Acolo nu amenințam nici Leningradul, nici calea ferată spre Murmansk. Scopul ocupației era de a împiedica inamicul să-și utilizeze complexele de fortificații pentru a duce războiul pe teritoriul finlandez. Și cu adevărat, armata finlandeză a atacat puternic, a încercuit divizii sovietice pe care le-a bătut în teritoriul sovietic între lacul Ladoga și lacul Onega, mă repet, pătrunzând adânc în teritoriul sovietic, asta pentru cei care îl blamează pe Antonescu pentru trecerea Nistrului susținând că Finlanda nu a intrat în teritoriul sovietic și de aceea a avut un tratament preferențial din partea lui Stalin. Fiindcă nu a avut, cum vom vedea mai departe.

Mi se pare foarte straniu argumentul lui Mannerheim, cel cu argumentul politic și militar, mai ales din partea lui, care pe lângă faptul că a fost un militar de excepție, a fost și om politic și chiar șef al statului finlandez în mai multe rânduri. Trec peste sintagma lui Clausewitz, care spunea că războiul este continuarea politicii cu alte mijloace, dar într-un astfel de război total nimeni nu a avut aceste concepte, nici Stalin, nici Hitler, nici Churcill și nici Roosevelt. Cu atât mai mult mă miră aceasta cu cât Mannerheim avea experiența recentă a politicii sovietice conduse de Stalin și Molotov, și aceasta nu se schimbase cu nimic, tot ei erau la conducerea sovietelor și după războiul de iarnă. Mai mult, Mannerheim avea și experiența confruntării cu bolșevicii în faza incipientă acreșterii puterii lor, fiind un comandant în luptele din anii 1918-1920 contra lor, la fel ca și Antonescu și Josef Pilsudski al Poloniei, dar ultimul decedat în 1935. Cu atât mai greu de înțeles mi se par deciziile sale în decursul războiului de continuare, cel puțin în prima fază, în 1941.

Operaţiile ofensive din Karelia Orientală (4.09 - 7.12.1941)

Ocupă istmul Kareliei între golful Finic și lacul Ladoga și trece mai departe de vechea graniță pe o poziție mai îngustă, propice apărării, dar nu avansează mai mult pentru a tăia porțiunea de 25-40 de kilometri care ar fi permis încercuirea totală a Leningradului, interzicând astfel ajutoarele sovietice ce treceau peste lacul Ladoga spre Leningrad, lăsând orașul să rămână în mâinile sovieticilor și blocând pentru aproape trei ani forțe germane care ar fi putut face diferența în altă parte, poate aducând victoria. Refuză să dea concurs celor patru divizii germane din Laponia care încercau să intercepteze calea ferată dinspre Murmansk, pe unde veneau o mare parte din ajutoarele aliate în armament, muniții, alimente, subzistență și multe altele, chiar dacă englezii bombardaseră Petsamo, portul finlandez în care se afla doar trupă finlandeză. După ce ocupă întreg teritoriul sovietic dintre lacul Ladoga și lacul Onega, refuză să treacă râul Svir, deși i s-a cerut, pentru a face joncțiunea cu trupele germane ce avansau dinspre sud și să încercuiască trupe sovietice, deși în avansul de aici încercuise alte trupe sovietice și fusese ajutat de divizia 163 germană.

Sunt decizii și fapte care nu se potrivesc cu strategia militară, tocmai din partea unui strălucit militar. În mod sigur Mannerheim a avut o agendă ascunsă, dar despre asta nu pomenește absolut nimic în memoriile sale, deși au fost scrise în jurul anului 1950, după terminarea războiului. Mie, cel puțin, nu-mi vine să cred că Mannerheim spera la recunoștința lui Stalin în cazul în care soarta războiului s-ar fi întors, la fel cum s-a și întâmplat, dar și cu contribuția sa, mai ales că el cunoștea caracterul lui Stalin și al lui Molotov, incapabili de recunoștință sau să respecte orice tratat. Chiar Stalin spunea că tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care sunt scrise. Despre recunoștința lui Stalin, ce să spunem, generalului Avramescu i s-au adus mulțumiri la radio Moscova pentru comportamentul uman de care a dat dovadă în timpul ocupației din Crimeea, dar tot el a fost ridicat și ucis de sovietici chiar de la postul său de comandă în martie 1945, când eram aliați cu sovieticii. Finlanda nu a fost tratată mai blând de sovietici, ei doar au avut noroc prin poziția lor geografică, eroismul soldaților și conjunctura internațională în 1944, după cum se va vedea mai departe. Cu atât mai mult mi se pare de neînțeles atitidinea lui Mannerheim, care ar fi putut forța victoria, chiar dacă nu este sigură că ar fi putut fi realizată doar prin asta. Dar el a dat mai multă șansă să nu fie realizată și nu a obținut nimic în schimb. Restul speculațiilor sunt doar povești, după cum vom vedea în continuare.

Un aspect comun dintre noi și Finlanda îl reprezintă atitudinea Aliaților occidentali față de cele două țări. Marea Britanie a declarat război României la 6 decembrie 1941, nu după ce am trecut Prutul, nici după ce am trecut Nistrul, ci abia după ce am trecut Bugul. Dar Mannerheim vine cu lămuriri asupra preliminariilor declarației de război a Marii Britanii. Într-o notă din 22 septembrie 1941, guvernul britanic se declara dispus să reia relațiile amicale cu condiția încetării ostilităților și retragerii în cadrul frontierelor din 1939, deci recunoștea dreptul Finlandei la aceste frontiere. Dacă Finlanda continua să înainteze în teritoriul sovieric, guvernul britanic se vedea nevoit să trateze Finlanda ca și inamic nu numai pe timpul războiului, dar și la încheierea păcii, oricum, după bombardamentul britanic de la Petsamo era clar că Finlanda era tratată ca inamic. Guvernul a respins nota, arătând că în războiul de iarnă U.R.S.S. era agresorul și că Marea Britanie a sprijinit și ajutat atunci Finlanda.
Următoarea notă ultimativă a venit la 28 noiembrie și nu mai cerea retragerea, ci ca operațiile militare să înceteze până la 5 decembrie. Mannerheim a primit în acest sens și un mesaj personal de la premierul Winston Churcill, prin care acesta se referea că trupele finlandeze au înaintat suficient pentru a garanta siguranța țării și îi cerea să oprească operațiunile militare. Mannerheim răspunde la 2 decembrie, motivând că îi este imposibil să oprească operațiile militare înainte de a atinge poziții susceptibile care să garanteze siguranța Finlandei. Mai adaugă că nu putea să-i ea amănunte lui Churcill, deorece bănuia, lucru confirmat ulterior de Churchill în memoriile sale, că era vorba de o presiune sovietică, ca și în cazul României, iar orice amănunt va ajunge la cunoștința lui Stalin, care ar putea muta trupele în consecință. Mai departe, Mannerheim susține că în cazul unui angajament finlandez capabil să satisfacă guvernul sovietic nu avea nicio garanție că sovieticii îl vor respecta, așa cum nu respectaseră nimic până atunci, și în plus, ar fi provocat cu certitudine măsuri din partea nemților și depindeau în întregime de ei în materie economică. La fel ca și România. Rezultatul a fost că la 6 decembrie 1941, Marea Britanie a declarat răboi atât României, cât și Finlandei. Cu atât mai tragic, cu cât nu trecuseră nici doi ani, din ianuarie 1940, în timpul Războiului de iană, când Winston Churcill ținuse un discurs radio difuzat în care lăuda lupta poporului finlandez pentru libertate, pentru a nu cădea într-o „sclavie mai rea decât moartea", iar acum declara război celor care luptau împotriva aceluiași asupritor.

Tot în cadrul frontului finlandez rămăsese capul de pod sovietic e la Hanko, pe care rușii îl evacuează în 2 și 3 decembrie 1941, nefiind deranjați decât de artilerie. La sfârșitul anului 1941, acțiunile ofensive finlandeze se opresc, trupele trecând la poziții defensive. Mannerheim refuză toate cererile germane de a participa la blocarea Leningradului sau a căii ferate de la Murmansk, permițând un flux continuu de ajutoare, armament, muniții, vehicule, subzinstență de la Aliați pentru sovietici în tot decursul războiului, inclusiv în 1945. În martie 1942 au încercat să ocupe insulele Suursaari și Tytarsaari, au ocupat-o prin luptă pe prima și au renunțat la a doua, așteptând desfășurarea războiului.

Un gest de umanitate față de cei 47.000 de prizonieri ruși aflați în Finlanda, pentru mai buna lor întreținere s-a apelat la Crucea Roșie internațională care a depus eforturi pentru a le îmbunătăți ocndițiile de trai. În schimb, rușii nu a întors gestul, după cum remarca Mannerheim, majoritatea finlandezilor luați prizonieri murind în condiții dintre cele mai crude, la fel ca și prizonierii români, am putea adăuga. Din 1943 Finlanda a făcut unele tentative de a ieși din război, dar toate au eșuat prin faptul că aliații nu făceau altceva decât să-și ofere serviciile de intermediari pe lângă ruși, de fapt să transmită mesajele la care răspunsul sovietic era același, capitulare necondiționată. În 1944, inclusiv regele Suediei îndeamnă Finlanda să iasă din război, dar condițiile minime puse de URSS sunt frontierele din 1940. Era la fel ca și cum României i s-ar impune condițiile minime de începere a negocierilor recunoașterea cedării Basarabiei și Bucovinei de Nord. Prin intermediul ambasadoarei sovietelor în Suedia, Kollontai, în martie 1944 pleacă la Moscova o delegație care se întoarce cu următoarele condiții sovietice: frontierele din 1940, de după războiul de iarnă (deci recunoașterea raptului și implicit, a faptului că toate jertfele de atunci au fost zadarnice), capturarea și internarea trupelor germane din Laponia (lucru considerat imposibil de Mannerheim, dar ulterior își va schimba părerea, după cum vom vedea) și despăgubiri de 600 de milioane de dolari plătiți în mărfuri în termen de cinci ani, lucru care depășea cu mult posibilitățile Finlandei. Cum era și normal, condițiile au fost respinse, dar toate aceste tatonări au atras atenția Germaniei care își intensifică presiunile pentru a semna un acord prin care Finlanda să nu încheie pace separată fără acordul Reichului. Chiar în iunie sunt oprite livrările de cereale, fapt care punea Finlanda într-o situație dificilă, astfel că este semnat acordul de către președintele Ryti, dar fără a fi ratificat de parlament și fără să angajeze guvernul, președintele sacrificându-se astfel pentru țară.

- Va urma - footer